Joi, 21 august 2008, în redacţia
Observatorului cultural, am fost martorii unei demonstraţii de
vitalitate, naturaleţe, talent şi sinceritate. În două
cuvinte: Nora Iuga. Cum poveştile adevărate despre Madi Marin sau
Virgil Mazilescu, portretul lui Nino (George Almosnino) sau
amintirile despre Ursulinenkloster au rămas pe banda video, vă
pregătim împreună cu autoarea o surpriză. Pînă
atunci, să dăm drumul selecţiei de moment.
alex: Faceţi parte dintre scriitorii
care nu au avut „manifeste teoretice“. Consideraţi că latura
teoretică a discursului unui scriitor trebuie lăsată în
seama criticii şi a istoriei literare sau că fiecare dintre autorii
respectivi ar trebui să-şi propună propria viziune teoretică?
Cred că un scriitor adevărat poate
să-şi exprime cel mai bine teoria asupra literaturii prin cărţile
de beletristică pe care le scrie. Îmi place la nebunie să
ridic barierele dintre genuri şi cred că viitorul literaturii –
chiar trebuie să se întîmple asta – e dispariţia
genurilor literare. Un scriitor adevărat nu poate exprima decît
ceea ce-i cere vocea lui interioară. Şi vocea interioară îşi
găseşte singură registrul propriu în aceeaşi simfonie.
Vorbeam cu Soviany şi cu Adela Greceanu despre acest lucru şi am
numit acest nou tip de a scrie „cvasi-literatură“. Noi toţi
facem asta.
emi: Ce lecturi v-au marcat
adolescenţa?
Ştiu că mi-a plăcut Cezara, Geniu
pustiu, eram înnebunită după Toma Nour, literatura romantică,
Novalis, care-mi place şi-acum enorm; mai tîrziu, eram
convinsă că-n România ar fi fost cel mai bun poet din grupul
oniricilor. Primul poet pe care l-am descoperit şi l-am iubit foarte
mult, căruia îi sînt recunoscătoare şi astăzi,
găsindu-i foarte multe calităţi şi nefiindu-mi ruşine să spun
asta, e George Coşbuc. Pentru vremea lui, avea un limbaj atît
de realist şi de oral, încît era un fel de postmodern
avant la lettre pentru lumea satului. Coşbuc m-a apropiat de poezie.
Ovia Herbert: Vă tentează să scrieţi
piese de teatru sau scenarii de film?
Nu, absolut deloc, habar n-am ce-i
asta, cum se scrie un scenariu. Cred că sînt la fel de
neştiutoare ca în şlefuirea metalelor. Îmi pare foarte
rău pentru că minunatul regizor Radu Afrim, pe care-l iubesc,
fiindcă este cu mult mai nebun decît mine, mi-a făcut marea
bucurie să-mi propună să monteze Sexagenara şi tânărul şi
m-a rugat să fac eu scenariul. A trecut un an jumate şi mi-e
imposibil să fac acest lucru.
Nu accept să fiu obligată să-l
urăsc pe acela pe care-l urăşte prietenul meu
Felix: Ce părere aveţi despre modul
în care e promovată cultura scrisă în România
(cartea, tîrgurile, editurile, scriitorii, debutanţii,
premiile)?
Se fac eforturi foarte mari. Tîrgurile
de carte încep să fie din ce în ce mai complexe şi mai
bine organizate, şi asta se vede, am impresia că şi cei tineri
sînt mult mai bine promovaţi şi mai bine văzuţi, unele
edituri fac foarte mult pentru promovare. Editura Polirom are un
serviciu de promotion nemaipomenit. Nu pot să nu amintesc de ICR,
care a dat un şvung uluitor promovării literaturii române. Nu
se poate să nu recunosc că, în ultimii trei ani, ceea ce face
acest Institut este extraordinar şi cred că Patapievici merită să
fie amintit în treaba asta. Din păcate, văd că mereu se
loveşte de diverse piedici. Pînă la urmă, lucrurile vor
merge din ce în ce mai bine, sînt convinsă, şi nu numai
în literatură. Eu cred că ţara noastră merge înainte
destul de repede, nu sînt dintre cei care spun că nu se
schimbă nimic. S-a schimbat enorm.
Alina Buzatu: Ce vă repugnă cel mai
mult cînd observaţi atitudinea oamenilor de cultură din
România?
Bîrfa nemotivată şi ţîşnită
mai totdeauna din invidii... dar mai e ceva. Nu pot să accept să
fiu obligată să-l urăsc pe acela pe care-l urăşte prietenul meu.
Asta e ceva ce funcţionează la noi. Nici măcar această libertate
de a-mi alege prietenii nu pot s-o am? În literatura română,
bisericuţele astea sînt ceva imposibil, nu mai poţi trăi.
Fiecare aparţine unei bisericuţe. Dacă nu eşti în gaşca
aia, eşti duşmanul ei.
Dori: Aţi refuza în continuare
marele premiu naţional de poezie de la Botoşani?
Sigur că da. Mă bucur foarte tare că
s-a reţinut acest lucru. Nu am nici un dubiu că l-aş refuza, am
încercat chiar să le tai elanul de a mi-l acorda şi vreau să
mă şi explic. Dacă pînă la 77 de ani nici unul dintre cei
care au un cuvînt de spus la decernarea acestui premiu nu s-a
gîndit la Nora Iuga, acum m-aş simţi absolut compromisă,
l-aş refuza categoric.
Îmi place să scandalizez şi
să şochez
Liviu Clisu: Ce înseamnă Sam
pentru Iov?
Întrebarea pare încifrată,
dar... poate că am declarat undeva acest lucru, poate că i-am
comparat. E mai bine să nu ştiu. Sam are multe trăsături din Iov,
Sam este un tip umil care se imaginează că e cineva, că poate avea
succes la femei, că poate să fie atrăgător, că poate să ajungă
ceva, dar e tot timpul un pierzător, e un Iov care-şi linge rănile.
M-am gîndit la o anumită persoană pe care am iubit-o foarte
mult şi care era şi Sam, şi Iov în acelaşi timp. M-am
gîndit la George Almosnino.
Cătălina George: De unde vă
alimentaţi toată această energie, toată vitalitatea pe care,
uneori, nici tinerii n-o au. Din literatură? Din dragoste? Din
oamenii apropiaţi?
Cred că din rasă. Probabil că în
structura noastră biologică, în ADN-ul nostru, avem nişte
străbuni îndepărtaţi. Şi probabil că acolo unde procentul
de amprentă rasială este mai pregnant, ne dă un anumit tip uman,
de care evident ţin şi energia noastră, şi vitalitatea,
introspecţia, melancolia, senzualitatea, impertinenţa, revolta. Fac
parte din tipul strident, care ţipă, care dă din mîini,
gesticulează, nu din cel discret, nobil, care vrea să pară de bună
calitate. Îmi place să scandalizez şi să şochez. Mi-a
plăcut o viaţă întreagă.
Ovia Herbert: Ce credeţi despre ménage
à trois? Poate fi o alternativă la viaţa de cuplu? În
viaţa dumneavoastră a existat vreodată tentaţia unui triunghi
amoros?
Îmi plac destul de mult
întrebările cu tentă amoroasă. Dar acest ménage à
trois nici nu l-am practicat şi nici nu m-a tentat vreodată. Nu
pentru că aş fi, Doamne fereşte, o femeie foarte castă, fidelă,
credincioasă sau ştiu eu cum, dar mie nu prea-mi place să împart
o plăcere, pentru că o plăcere pe jumătate nu mai e o plăcere.
Cînd e o iubire care mistuie şi pîrjoleşte totul, apoi
fă-o cu un singur bărbat şi pînă la capăt, asta mi se pare
că-i bine.
Aş fi pozat în Playboy
Irina Petrişor: Ce consideraţi
perimat la 77 de ani?
Corpul. Dar şi aici e ceva de
completat, adică mie îmi place, de foarte multe ori, cînd
ies de sub duş, să mă duc în faţa oglinzii de pe perete.
Chiar la vîrsta asta, înfrîngînd orice fel de
frică, îmi place să mă uit dezbrăcată în oglindă.
De multe ori, am impresia că arăt bine şi îmi spun uneori că
e o iluzie. Sînt aproape sigură că e o iluzie optică, dar
faptul că totuşi există acest trup imaginat, care, în ochii
mei, se transformă într-o realitate agreabilă, îmi face
bine. Am rămas foarte surprinsă cînd am văzut, la televizor,
comentariile specialiştilor în cazul fotomodelelor care ţin
acele infernale cure de slăbire şi nu văd în oglindă că
sînt scheletice, ba au impresia că sînt mult mai grase.
Îşi văd alte dimensiuni. Probabil că aşa ceva se întîmplă
şi odată cu vîrsta, la bătrîneţe. Eu, de pildă, am
rămas în minte cu silueta mea de la 40 de ani, atunci nu aveam
decît 58 de kg, şi cred că la 1,68 arătam destul de bine.
un cristian: Îmi spuneaţi anul
trecut că aţi fi pozat în Playboy, dacă ar fi existat...
Da, aş fi pozat sigur, în primul
rînd pentru că nu mi-a păsat absolut niciodată de ce spune
lumea despre mine, şi aş fi pozat şi pentru că voiam să-mi arăt
corpul.
un cristian: Credeţi că soţul
dumneavoastră ar fi fost de acord?
Uite că nu m-am gîndit la
perechea mea, m-am gîndit numai la mine. Nu cred că ar fi fost
de acord. Mă gîndeam că, dacă aş fi fost singură, liberă,
aş fi făcut-o precis. Altminteri, cred că l-aş fi ascultat, adică
nu aş fi vrut să-l supăr.
un cristian: Ce scriitoare credeţi că
ar fi putut poza în Playboy?
Ştii cine avea un corp superb cînd
era tînără-tînără? Ana Blandiana avea un corp frumos,
foarte frumos, pe vremea cînd eu aveam 40 de ani şi ea era cu
zece ani mai tînără. La altele nu prea ştiu, că poetele nu
prea sînt foarte frumoase. Dintre poetele tinere, o găsesc
foarte frumoasă şi extrem de interesantă pe Oana Ninu. Pe Angela
Marinescu am cunoscut-o foarte puţin cînd era tînără.
Acum, în schimb, vorbim toată ziua, bună ziua la telefon.
I-am văzut pozele din tinereţe. Angela avea corp frumos. Dacă
acuma îl are cum îl are, cred că Angela era foarte bine,
putea poza în Playboy. Şi Magda Cîrneci era foarte
frumoasă.
Poetesa poate să scrie cel mai bine
goală
dana: Sînteţi feministă?
Nu vreau să aud acest cuvînt, că
devin ca un taur fioros, parcă văd roşu în faţa ochilor.
Nimic nu este mai dăunător pentru femei decît feminismul. Am
să vă spun un mic amănunt. Călătorind prin Germania, mi-am dat
seama cît de mulţi bărbaţi germani sînt căsătoriţi
cu femei asiatice şi toată treaba asta vine numai din cauza
feminismului. Femeile nu sînt făcute să domine, sînt
făcute să fie dibace, să îl facă pe bărbat să creadă că
el conduce, şi să conducă din umbră, dar nu să pună piciorul în
prag.
Miruna Vlada: O femeie-poetesă poate
scrie poeme în desuuri?
Cred că poate să scrie cel mai bine
goală, că atunci e total naturală şi naturaleţea e una dintre
cele mai mari calităţi ale unui scriitor.
de_vis: De ce credeţi că în
literatura română se face în mod necesar distincţia
feminin versus masculin? Dar, dacă literatura nu are sex, de ce
există literatură pentru femei şi literatură pentru bărbaţi?
Vai de mine, dar literatura e numai
sex. Arta e numai sex, chiar şi aceea angajată, revoluţionară.
Sexul primează la creator. Creaţia merge mînă-n mînă
cu procreaţia. Aici glandele şi hormonii joacă un rol
extraordinar. Oare de ce credeţi că, de la o anumită vîrstă,
poeţii încep să nu mai poată scrie – mai ales poezie?
Sorin: Credeţi că există o
literatură română feminină? Dacă da, care ar fi nucleul/
nucleele acestei paradigme şi, eventual, cîteva direcţii
contemporane ale acesteia?
Faptul că se face o demarcaţie între
poezia feminină şi cea a bărbaţilor nu mă deranjează. Nu văd
în asta o armă a bărbaţilor împotriva femeilor. Nu pot
să gîndesc feminist această departajare. Mi se pare că este
normal să existe o diferenţă între felul de a privi
realitatea, între temele predilecte, între un anume tip
de sensibilitate şi un anume tip de senzualitate, fiindcă femeia,
din punct de vedere biologic, fiziologic, este altfel construită,
simte lucrurile altfel. Şi, dacă eşti un poet adevărat, nu se
poate să nu se vadă asta în poezia pe care o scrii. Dar ăsta
nu e un criteriu de valoare. Poetele vin din urmă foarte tare şi-n
alte literaturi, dar mai ales în a noastră. Mi se pare că
scriitoarele poete, la noi, încep într-adevăr să
ameninţe supremaţia poeţilor bărbaţi.
Nu credeam s-ajung pe scena Ateneului
un cristian: Cum l-aţi cunoscut pe
Raspîşkin?
Era la o întîlnire de
premiere în Sala Oglinzilor, şi după premiere ne-am retras cu
toţii la un pahar cu vin şi la nişte fursecuri, cum se întîmplă.
A venit domnul Breban la mine însoţit de Raspîşkin,
poreclă pe care i-am dat-o lui O. Soviany, combinîndu-l pe
Rasputin cu Mîşkin, şi mi l-a prezentat. Pe mine, m-a frapat
de la început înfăţişarea acestui om, care părea de o
modestie neobişnuită, era venit de undeva din lumea lui Dostoievski
sau parcă ieşit din Azilul de noapte. Fizionomia era ciudată,
gesturile, totul, nu vorbea aproape deloc. Mi-am zis că omul ăsta
trebuie să fie ori geniu, ori idiot. Pe urmă, ne-am mai întîlnit
o singură dată după nişte luni, cînd am început să
vorbim la Motoare. Am stat la aceeaşi masă; cînd el a plecat,
i-am băut paharul cu vin. Cînd s-a întors, l-a găsit
gol şi s-a supărat, l-am simţit. De la această supărare între
noi s-a legat o mare prietenie. N-am întîlnit în
viaţa mea un om cu care să împărtăşesc asemenea afinităţi
în inspiraţie, cum avem noi. Ne plac aceleaşi personaje, ne
plac aceleaşi cărţi, iar poeziile noastre sînt bîntuite
de Mata Hari, de Salomeea, de Anna Karenina sau de mai ştiu eu ce
eroină bizară, de parcă am fi gemeni întru poezie. Eu îl
consider cel mai mare poet din România.
Miha: Care a fost cel mai interesant
experiment literar pe care l-aţi lansat sau la care aţi participat?
Nu a fost propriu-zis o lectură, dar
m-a impresionat cel mai mult. Am rămas aproape perplexă cînd
am fost anunţată că mi-a fost acordat premiul revistei Cuvântul,
condusă atunci de Mircea Martin, pe care îl preţuiesc imens
şi pe care îl consider unul dintre oamenii cei mai de caracter
din lumea literară. De ce m-am bucurat aşa de mult? Nu numai pentru
că invitaţia venea de la el şi pentru că s-a gîndit să-mi
acorde premiul revistei Cuvântul, ci pentru că acest eveniment
a avut loc pe scena Ateneului Român. Acolo mergeam foarte des
ca fetiţă şi ca adolescentă şi-am stat în sală şi l-am
văzut acolo, în orchestră, de fiecare dată, pe tatăl meu,
care a fost concert-maestru la Filarmonică. N-aş fi crezut
niciodată c-o să ajung şi eu pe scena Ateneului. Pe scena Operei
Române, unde băiatul meu a fost un Petruchio de neuitat, nu
mai am nici o şansă.
Nu mă gîndesc deloc la un cititor concret
popa_d: De ce nu aţi scris cărţi
comerciale?
Ce-nseamnă cărţi comerciale? Poate
vă gîndiţi la Sandra Brown, pe care n-o citesc, evident, nici
n-o pot citi, nici Coelho nu pot să citesc. Dar cărţile mele au şi
ceva comercial în ele, dacă mă gîndesc bine, pentru că
eu nu mă ruşinez să declar că, în timp ce scriu, cititorul
e tot timpul în faţa mea, eu scriu tot timpul pentru un
cititor, dar nu neapărat pentru un cititor intelectual sau pentru
unul care se pricepe foarte bine la literatură, scriu pentru orice
cititor şi cochetez cînd scriu, şi la fiecare frază cînd
încerc s-o cizelez un pic, mă gîndesc „oare îi
place ce scriu?“, „oare va fi impresionat de chestia asta?“. În
momentul în care vrei să-i placi cititorului atît de
mult, înseamnă că ai pe undeva şi-o tentaţie de a fi
consumată.
diana: Aveţi un portret-robot al
cititorului? V-aţi fixat un anume tip de cititor?
Nu, niciodată. Aşa am cîştigat
pariul meu cu mine, ca scriitor. Vreau să mărturisc că sînt
oprită des pe stradă de oameni necunoscuţi, nu de bătrîni,
în majoritatea cazurilor de oameni între 20 şi 30 de
ani, mai mult fete, e adevărat, băieţii poate că nu îndrăznesc,
fiind o doamnă bătrînă, să mă oprească pe stradă. Şi
vin la mine şi-mi spun: „Nu vă supăraţi, sînteţi Nora
Iuga? Ştiţi că v-am citit toate cărţile?“ Şi-ncep şi mă
laudă, una mi-a adus flori, e o bucurie mult mai mare decît
orice cronică pe care mi-ar face-o, să zicem, domnul Manolescu,
care nu mi-a făcut nici una. Nu ştiu de ce. De altfel, noi doi ne
simpatizăm, semănăm puţin...
num: Pe prietenii dumneavoastră îi
încadraţi în categoria cititorilor?
Îmi citesc textele cu Soviany, cu
Adela Greceanu mai ales, cu o fată tînără, care nu s-a
arătat pînă acum deloc, dar scrie bine, o cheamă Corina
Sabău. E foarte ciudat că nu mă gîndesc la ei. Cînd mă
gîndesc la cititor, nu mă gîndesc deloc la
cititorul-scriitor şi nici într-un caz la cineva concret. Mă
gîndesc la un om care ar putea să se regăsească în
ceea ce scriu. În definitiv, toţi avem aceleaşi organe,
acelaşi sînge, aceleaşi glande, aceiaşi nervi, pe undeva
trebuie să existe mai mulţi care să vibreze la fel, nu?
Andreea: Există un ritual diferit
între o carte scrisă de Nora Iuga şi una tradusă de ea?
Scrieţi în fotoliu şi traduceţi la birou, spre exemplu?
Propriile mele texte mi le scriu în
fotoliu, la masa de scris, şi le scriu întotdeauna de mînă
şi după aceea le bat la maşină, iar traducerile le fac
întotdeauna în bucătărie, unde, pe masă, se află
maşina de scris, le bat direct la maşină.
Mi-am trădat maşina de scris cu un
laptop
Ovia Herbert: Mai scrieţi încă
la maşina de scris sau aţi abandonat-o ca pe un obiect drag, dar
inutil prezentului? Vă place cum miroase banda de la maşina de
scris?
N-am să pot să abandonez niciodată
maşina de scris, pentru că e un Adler care s-a născut exact în
anul în care m-am născut şi eu, 1931, zeci de ani toate
cărţile mele le-am bătut la această maşină de scris. Îmi
fac nişte reproşuri îngrozitoare pentru că am trădat-o cu
neruşinare şi cruzime. Am făcut o călătorie la NY, de curînd,
pentru o lectură împreună cu nişte tineri poeţi din
România. Habar n-am ce căutam acolo, nu am visat să ajung în
America, dar nu pot să zic că regret. Şi mi-am spus: dacă eu pot
să fac 11 ore cu avionul, de care mi-era o frică îngrozitoare,
zburam pentru prima dată, şi dacă mă-ntorc sănătoasă, trebuie
să-ncep o viaţă nouă. Şi-atunci am promis că-mi voi cumpăra un
laptop. Mi-am cumpărat un laptop, care mă enervează îngrozitor,
care mă-mbolnăveşte, mă aduce în pragul crizelor, îl
numesc cînd monstru, cînd Saddam. Niciodată nu mi s-a
părut că o bandă de maşină de scris are un miros special, în
orice caz, nu unul care-mi place.
Carmen Muşat: Ai o serie de poeme
despre masa de bucătărie şi despre ceea ce se petrece acolo...
Da, e normal, pentru că ea există în
mine, adică ea este un personaj care îmi aparţine, e un fel
de dublu al meu, e de fapt persoana cu care vorbesc în momentul
în care scriu. Este chiar acel cititor despre care vorbeam noi
la un moment dat. Din păcate însă, a trebuit să mă ţin de
jurămîntul făcut că voi începe o viaţă nouă, şi,
iată, mi-am luat un laptop. Am un sentiment de culpabilitate faţă
de maşina mea de scris.
N-o să trădez niciodată Rapidul şi
Partidul Naţional Liberal
George C.: Mai tineţi cu Rapidul? Cum
de aţi ajuns să ţineţi cu această echipă?
Mi se pare că iubirea pentru o echipă
anume de fotbal e foarte asemănătoare cu iubirea pe care o poţi
avea faţă de un partid politic. La Rapid am ajuns prin bărbatul
meu. La el, era o chestiune de tradiţie, pentru că tatăl şi
bunicul lui erau rapidişti, iar el ştia toată istoria Rapidului.
Şi sigur că şi eu am început să prind drag de această
echipă. Băiatul meu e şi el rapidist convins, la fel şi nepotul
meu. N-o să trădez niciodată Rapidul. O altă iubire, similară,
este iubirea mea pentru Partidul Liberal. Nu iubeşti nişte
jucători, aşa cum nu iubeşti nişte parlamentari. Nu iubeşti
persoanele, ele se schimbă. Dar iubeşti partidul, sau echipa, sau o
doctrină. Sper că aşa se va întîmpla şi cu urmaşii
mei.
Laura: L-aţi iubit aşa de mult pe
soţul dumneavoastră încît pasiunile lui deveneau şi
ale dumneavoastră, ca în cazul fotbalului şi al clubului
Rapid. Ce pasiuni ale Norei Iuga au fost preluate de George
Almosnino?
Nu m-am gîndit niciodată la o
reciprocitate. N-am putut să mă gîndesc. Dacă m-am dus la
Rapid, am făcut-o numai ca să fiu împreună cu el, fiindcă
nu prea ne puteam despărţi, nu am aşteptat un răspuns de la el,
ca să-mi împărtăşească bucuriile şi plăcerile şi
iubirile pentru anumite activităţi, dar ştiu că a avut o pasiune
pentru Viena. Mă bucur că, înainte de a muri, după ce a
venit Revoluţia, am putut să merg cu el patru ani în şir,
pînă în 1994, la un Congres Internaţional de
Literatură. Şi el a făcut pentru Viena aceeaşi pasiune şi iubire
fără de margini pe care o am şi eu. Nu ştiu dacă eu i-am
transmis-o sau, întîmplător, am reacţionat la fel, cum
reacţionam la fel şi în poezie...
un cristian: Cum vă simţeaţi la
cursul lui George Călinescu?
Era demenţial la cursul lui George
Călinescu. Cred că rareori în viaţă am trăit un asemenea
spectacol pe viu. Trebuie să vă spun că la cursurile lui
Călinescu, care se ţineau în amfiteatrul Odobescu, sala era
absolut plină de studenţi. Veneau studenţi nu numai de la Litere,
dar şi de la Politehnică, de la Medicină, de la Teologie, plus
oameni de pe stradă care aveau unele legături cu literatura, cu
arta, cu cultura. Era aproape irespirabil. Stăteam în această
sală imensă exact ca sardelele; nu numai băncile erau ocupate. Se
ajungea atît de departe încît un rînd de
oameni era împins în sală pînă la marginea
catedrei. Muchia de lemn a catedrei ne apăsa direct pe stomac şi
eram striviţi, ni se făcea rău, stînd faţă în faţă
cu profesorul. G. Călinescu începea deja de pe culoar să-şi
ţină prelegerea. Avea o voce puternică, şi spunea invariabil
aceste cuvinte: „Şi cum vă spuneam, mă plimbam pe Calea
Victoriei şi...“. În general, prelegerile lui erau însoţite
de o povestire personală, ceea ce ne capta atenţia din prima clipă.
Aveai impresia că e un tip formidabil, care îţi face
confesiuni, dar totul era atît de neaşteptat, de neobişnuit,
atingînd de multe ori absurdul, încît pe noi ne
fascina cum nu ne fascinase vreodată o carte. Îl irita teribil
la cursuri dacă cineva încerca să ia notiţe, avea vreo
douăsprezece creioane ascuţite pe catedră şi le arunca exact cum
ai arunca nişte săgeţi. La examen, era la fel de imprevizibil şi
te punea într-o situaţie destul de delicată, pentru că nu
îţi dădea o temă despre care să vorbeşti, ci întotdeauna
spunea „zi“. Dacă nu înţelegeai ce vrea, spunea
„povesteşte“. Tu tăceai înnebunit pentru că nu ştiai ce
vrea, şi atunci spunea „povesteşte ce vrei, tot ce-ţi vine în
minte“. Dacă tăceai, începea să se enerveze. Şi totuşi,
în cele din urmă, îţi spunea ceva. Dar nu-ţi spunea
niciodată „vorbeşte despre Kogălniceanu sau despre
Bolintineanu“. Zicea „spune ceva despre foc“ sau „spune ceva
despre smoală“ sau „ce-ţi spune o cheie?“. Nu era un pedagog,
era un născător de poeţi cum n-am mai întîlnit în
viaţa mea. El mişca în noi, de la început, mecanismul
metaforei. Adică ne făcea să intrăm în inspiraţie fără
să vrem. Era fantastic.
un cristian: Dar Vianu?
Oh, da, cred că Vianu a fost
într-adevăr unul dintre cei mai mari profesori pe care i-am
avut. Era născut să fie profesor, pentru că nu-i lipsea
sensibilitatea, avea o minte organizată, atît de nemţească,
el care era cu totul altceva. Şi la el erau sălile pline, dar erau
într-adevăr săli de cursuri, nu săli de spectacol. Vianu era
destul de pedant, insista pe amănunte şi, poate din cauza asta, şi
puţin plicticos. Cel puţin pentru mine, trebuie să recunosc.
Poetul din mine simţea că are mult mai mult de furat de la
Călinescu. Era o diferenţă imensă între ei, dar ca
profesori cred că erau la fel de mari amîndoi.
N-am fost îndrăgostită decît
de poeţi
Vivi: Ca studentă, v-aţi îndrăgostit
de vreun profesor?
Nu, îndrăgostită nu, dar mi s-a
întîmplat ceva. Şeful catedrei de germană, domnul
profesor Kolbert, era o minte extraordinar de ascuţită, brici,
şi-avea o logică imbatabilă. Preda gramatică, unde eu eram de
neîntrecut. Îmi împrumuta cărţi în limba
germană. Aveam 18 ani, iar domnul K. bătea către 50, dacă nu
cumva trecuse pragul. Şi-ntr-o zi, după ce citisem nu mai ştiu ce
carte despre revoluţie, venise scadenţa, trebuia să i-o restitui.
Era deja vară, mi-a zis că-şi ia un concediu şi m-a invitat la el
acasă să-i duc cartea, spunîndu-mi că soţia cu băiatul
sînt la mare. M-am dus cu cartea, dar mi-am luat măsuri de
precauţie, m-am îmbrăcat toată în roşu. M-a primit
într-o pijama bleu-ciel, era proaspăt bărbierit, îşi
dăduse şi cu un aftershave. M-a servit cu o cafea, a pus mîna
pe mîna mea, a încercat să-mi facă nişte avansuri, dar
îmi pusesem deja în minte ce să-i spun. Şi i-am spus:
„Desigur, aţi citit Dama cu camelii?“. Şi el a zis:
„Bineînţeles, dar de unde pînă unde?“. „Păi,
ştiţi, eu astăzi port camelii roşii.“ Şi-n felul ăsta am
scăpat. Dar îndrăgostită de profesori n-am fost în
facultate. Totdeauna mi-au plăcut băieţii mai mici de vîrstă
decît mine.
Vivi: De colegi?
Nici de colegi, în schimb am
aflat foarte tîrziu şi m-a impresionat mult că mi-a zis
adevărul. Eram deja poetă, aveam vreo 45 de ani şi am dus nişte
poezii la Luceafărul. Director pe vremea aceea era Ştefan
Bănulescu. Era băiat de ţăran sărac, urîţel, în
facultate toţi vedeam asta, dar era un om uluitor, tăcea tot
timpul, cred că avea o lume interioară fabuloasă. Îmi plăcea
la nebunie ca scriitor, nu mi-a plăcut alt prozator, pe vremea aceea
cel puţin, ca el. Am întîrziat odată la redacţie şi
m-a dus cu maşina acasă. Şi-n maşină mi-a spus: „Habar n-ai tu
că-n toţi anii de studenţie m-am gîndit la tine, dar n-am
îndrăznit să-ţi spun“. N-am fost îndrăgostită
niciodată în viaţă decît de poeţi.
Dan Mateescu: Cît contează o
cronică favorabilă şi cît se suferă pentru una negativă?
Culmea, cea mai proastă cronică mi-a
scris-o un mare critic, cu o reputaţie excelentă, Alex Cistelecan.
Nu proastă în sensul cronicii propriu-zise, ci a interpretării
textului meu. E vorba de Lebăda cu două intrări. Pînă cînd
am să mor am să susţin că este cea mai bună carte pe care am
scris-o vreodată şi că nimic nu mă reprezintă mai bine şi că-n
România nu s-a scris aşa o carte niciodată şi că eu nu am
citit o astfel de carte nici în literatura universală. Din
păcate, ea nu a fost receptată bine la noi, majoritatea criticilor
n-au ajuns la esenţa ei, însă domnul Cistelecan a spus că
este o carte de divertisment, de citit în tren, o carte de
consum, o carte de citit pe plajă şi că e un experiment ieftin şi
că Nora Iuga, ajungînd la vîrsta cînd un poet e la
ananghie, sigur, vrînd totuşi să mai scrie, a făcut acest
experiment. M-a durut pentru domnul Cistelecan, fiindcă am încă
unele momente în care îl admir sincer.
Andra: Aveţi critici preferaţi?
Am avut. Cel mai grozav a fost Lucian
Raicu. Un critic de poezie absolut minunat, de o sensibilitate cum nu
mai este azi, a fost Valeriu Cristea. Nu pot să uit cronicile pe
care mi le-a scris, ca şi Raicu. Cronici bune şi foarte pertinente
pe vremea aceea mi-a scris şi Eugen Simion, cu toate rezervele care
au existat la un moment dat. Este un om pe care-l respect şi
căruia-i mulţumesc că a ştiut să mă citească. Regret foarte
mult că domnul Daniel Cristea-Enache are cu totul şi cu totul altă
părere despre scriitoarea Nora Iuga decît a avut-o Valeriu
Cristea. Îmi pare tare rău pentru asta.
Carmen Muşat: Înainte de 1990,
reacţiile criticii păreau mult mai puţine, am impresia, şi erai
mai puţin prezentă în prim-planul vieţii literare. E reală
percepţia asta?
Am fost de la primul volum o poetă
destul de răsfăţată, adică am avut în general numai
cronici favorabile şi semnate de critici foarte mari. De ce a ieşit
în evidenţă, cred eu, ascensiunea mea după Revoluţie? Din
două motive. Unul este acela că, probabil, nu este chiar un fenomen
foarte frecvent ca o poetă ajunsă la această vîrstă să
continue să scrie fără să coboare prea mult, dimpotrivă. Unii
zic că aş scrie mai bine acum, eu nu-mi dau seama de asta, mie mi
se pare că nu mai am nebunia şi inventivitatea de la începutul
creaţiei. Al doilea element care m-a făcut probabil mai prezentă a
fost şi succesul pe care l-am avut în Germania şi în
celelalte ţări în care se vorbeşte nemţeşte. Probabil că
şi acest lucru a contat. Nu mi-aş fi imaginat niciodată cît
de cunoscut devii şi cît de prezent în conştiinţa
cititorilor dacă faci blatul cu publicistica! Or, prezenţa
semnăturii în tot soiul de foi şi foiţe îţi conferă
realmente notorietate.
Carmen Muşat: Nu cumva şi pentru că
ai o relaţie specială cu scriitorii tineri?
Da, dar asta nu e de acum. Eu am avut
această relaţie toată viaţa mea. Ea a început de la
optzecişti, m-am apropiat de ei grozav şi prin Mariana Marin, cu
care eram prietenă, şi cu nemţii din generaţia ’80, atunci
aproape că făceam parte din grupul lor. Nemaivorbind de onirici, cu
care eram prietenă la cataramă, formam o familie. Şi după aceea
mereu i-am trădat. Adică, dacă cu iubirile sînt statornică,
cu generaţiile care se succed sînt îngrozitor de
trădătoare. Au venit la rînd nouăzeciştii, iar acum
douămiiştii. Mereu mă simt mai apropiată de cei mai tineri.
Mircea: Credeţi în generaţii
literare? Dacă da, din care consideraţi că faceţi parte şi de
ce?
Nu cred deloc în generaţii
literare. Cred că e important să porneşti înregimentat
într-o generaţie pentru că ai unele facilităţi, avantaje,
explodează ceva, dar ce rămîne e după aceea, cînd
fiecare merge pe cont propriu, cînd nu mai există acel
colectiv, cînd vorbim despre artist, individ, atunci rămîne
EU. Dacă rămîne.
Dosarul cu şerveţele
white noise: Cum aţi trecut peste anii
în care aţi avut interdicţie de publicare?
A fost perioada mea cea mai dureroasă,
deşi a început nemaipomenit, în momentul în care
m-am văzut pe lista pe care a scos-o Centrala Editorială, condusă
la vremea aceea de Constantin Măciucă şi unde lucra Dinu Flămînd,
proaspăt absolvent al Facultăţii de Filologie. Într-o bună
zi, imediat după revoluţia culturală din ’71, vine acest tip
Măciucă la Dinu Flămînd şi pune pe birou cîteva
cărţi, printre care era şi al doilea volum al meu. Eu am debutat
foarte tîrziu, aveam 38 de ani, iar al doilea volum mi-a apărut
cînd aveam deja 40 şi a avut succes. Dar, după cîteva
luni, a venit această listă mizerabilă cu numele şi volumele care
trebuiau scoase din biblioteci, iar autorul respectiv nu mai avea
voie să publice nici un rînd în nici o revistă şi
nicăieri. Deci noi nu mai existam şi nici cărţile respective.
Lista mi-a fost trimisă imediat la Editura Enciclopedică, unde
lucram. După revoluţie, Dinu Flămînd mi-a spus cum s-au
întîmplat lucrurile, cum i s-au cerut referate negative,
cum că acele cărţi ar dăuna formării tineretului din România.
Citise cartea mea şi l-a întrebat pe Măciucă ce să scrie,
pentru că nu descoperise elemente care să mă incrimineze. Şi
atunci Măciucă i-ar fi spus că această poezie e marcată de un
erotism morbid. Mă gîndesc acuma că nici nu au greşit prea
mult, pentru că tot ce am scris după aceea le-a cam confirmat
diagnosticul. La început eram mîndră, credeam că, dacă
m-au trecut pe lista asta, dacă reprezint un pericol pentru popor,
înseamna că aveam forţa necesară să se teamă de mine. Dar
după vreo doi-trei ani, văzînd că nu se schimbă nimic şi
eu tot nu am voie să public, m-a apucat o frică îngrozitoare
şi mi-am zis: „măi, proasto, dacă tu într-adevăr ai fi o
valoare, ar putea să-şi permită România, care nu are foarte
mulţi poeţi grozavi, să te arunce la coş? Adică, nu s-ar găsi o
modalitate să revii? Dacă se dispensează atît de uşor de
tine, probabil că nici nu contezi“. Din cauza acestui sentiment,
că nu contează ce scriu, nu am mai putut scrie timp de trei ani, în
schimb seara, la două pahare de votcuţă la restaurantul
scriitorilor, scriam pe şerveţele de hîrtie pe care le-am
păstrat într-un dosar. Peste opt ani, mă sună Florin Mugur
de la Cartea Românească şi-mi cere un volum. Am deschis
scrinul şi am găsit un dosar cu şerveţele. Volumul era gata
făcut, s-a intitulat Opinii despre durere şi a fost primul meu
volum premiat de Uniunea Scriitorilor.
Este fantastic cum te ajută gramatica!
Miha: Care ar fi cea mai de „preţ“
calitate pe care ar trebui s-o aibă un bun traducător? E vorba de
simţul limbii sau de acribie/tehnicitate?
Aici nu încape discuţie. Vreau
să spun că absolut amîndouă sînt la fel de importante.
Nu poţi să te apuci să traduci dacă nu ai simţul limbii. Este
aşa cum un poet nu poate să se apuce să scrie poezie dacă nu are
nici un pic de talent. Dar ştii cum se schimbă calitatea unei
traduceri după ce traduci, hai să zicem, zece cărţi? Uluitor cum
se simte chestia asta, cum se modelează fraza, cum găseşti
soluţii, cum schimbi timpuri, genuri, este fantastic cum te ajută
gramatica. O bună cunoaştere a limbii este uluitoare şi o capeţi
numai traducînd. E, într-adevăr, o meserie formidabilă,
îmi place mult să traduc şi ştiu că amîndouă
calităţile contează la fel de mult, dar esenţial este simţul
limbii.
andra24: În ce măsură cărţile
pe care le-aţi tradus v-au influenţat literatura?
Trebuie să mărturisc că traducerile
au influenţat literatura mea. În schimb, sînt foarte
fericită că eu nu prea i-am influenţat pe alţii. Cred că un poet
original este mai greu de imitat decît unul care este foarte
bun, dar care are o gîndire comună. Din cauza asta, nu mi se
pare un elogiu cînd spui despre un scriitor c-a făcut
prozeliţi. Mi se pare că e mai puternică personalitatea ăluia pe
care nu-l imită toţi... M-au influenţat cîteva cărţi în
proza pe care o scriu. Cred că lui G. Grass îi datorez cel mai
mult. Şi, culmea, lui James Joyce, dar... pe el nu l-am tradus.
emi: La care dintre cărţile
dumneavoastră ţineţi cel mai mult, respectiv la care dintre
cărţile traduse?
Toba de tinichea şi, mai nou, Celan,
am tradus două volume, poate cele mai dificile şi considerate cele
mai bune, mai ales Trandafirul nimănui. Dintre volumele personale,
clar: Lebada cu două intrări.
Bogdan: În ce an aţi citit cele
mai multe cărţi? Aveţi şi o poveste/motivaţie pentru acea
perioadă?
Nu mi-a plăcut să citesc romane, nu
am citit romane aproape deloc. Citeam poezie în delir şi
citeam foarte mult eseistică. Îmi plăceau eseurile la
nebunie. Lucrînd la Editura Enciclopedică, fiind colegă cu
Gabriela Adameşteanu şi cu Dinu Flămînd; aceştia, mult mai
tineri, citeau pe rupte, literatură universală şi mai ales romane.
Nu pot să nu amintesc că în anii ’60, în România,
s-a tradus enorm şi numai literatură excepţională. Opere complete
– Cehov, Tolstoi, Dostoievski, pînă şi Leonid Andreev. Eram
înnebuniţi după literatura rusă, care ne-a dat o bază. A
fost foarte bine, nu o spun pentru că aş fi o babă comunistă, dar
a fost un lucru de care am profitat. La Enciclopedică citeam foarte
mult. Apăruseră beatnicii, Hesse, Faulkner, vorbeam luni în
şir şi analizam aceste romane. Ştiu că a fost anul în care
am citit cel mai mult, pentru că era aproape o întrecere. Am
luat Demonii şi-am stat o săptămînă singură în
concediu, la mare, bărbatu-meu s-a supărat, dar ne-am împăcat
după. Am trăit o perioadă de totală libertate. Experienţă ca în
1972-1973 n-am mai avut.
„Sire, tot tineretul e cu voi!“
un cristian: Cu regele Mihai v-aţi
întîlnit? Am înţeles că, elevă fiind, i-aţi
trimis o telegramă de încurajare înaintea abdicării...
L-am văzut de foarte multe ori pe
Regele Mihai. Şi cînd eram fetiţă de 8-10 ani, pentru că
mergeam tot timpul la parade şi acum, cu trenul regal. Îi
spuneam Mihăiţă, la parade conducea maşina, era cu zece ani mai
mare decît mine, eram îndrăgostită de el. Clar. De el
şi de Mihai Eminescu, ei erau iubiţii mei, cînd aveam 10 ani.
Pentru că, atunci cînd a fost demonstraţia din faţa
palatului, organizată de Partidul Naţional Liberal şi Partidul
Ţărănesc, s-a făcut o mobilizare ad hoc. Au venit băieţii de la
Liceul „Mihai Viteazul“ şi ne-au mobilizat. Erau foarte multe
idile între fetele de la „Iulia Haşdeu“ şi băieţii de
la „Mihai Viteazul“. Rîdeam unii de alţii, ei ne strigau
„iepele harnice“, iar noi „măgarii veseli“. Ne-au spus să
ne prezentăm la demonstraţia de pe 8 noiembrie, ziua regelui, la
palat. Ne încuiaseră în şcoală, am ieşit printre
zăbrelele ferestrelor WC-urilor de la subsol şi ne-am dus în
Piaţă. Liberalii purtau o pancartă albastră pe care scria
„Studenţii Regelui“, iar ţărăniştii aveau altă pancartă,
pe care scria „Băieţii lui Maniu“. La început a mers
nemaipomenit, îl chemam pe rege să iasă în balcon,
ovaţionam. Şi regele n-a ieşit, era plecat la Peleş, lucrurile
mergeau destul de rău. Ducîndu-mă la şcoală, i-am scris o
telegramă lui Mihai. Textul era următorul: „Sire, tot tineretul e
cu voi!“. M-am semnat şi am dat adresa liceului. Am primit un
răspuns care avea ştampila palatului regal, cu semnătura regelui
şi semnătura lui Negel, cel care reprezenta casa regală în
mod oficial. Scrisoarea a ajuns la directoarea şcolii, care era o
boieroaică bătrînă, superbă femeie, şi din punct de vedere
intelectual, şi ca ţinută. M-a chemat în cancelarie, era
foarte emoţionată. Am crezut c-o să mă dea afară din şcoală,
credeam c-o să păţească şi părinţii mei cine ştie ce, m-a
sărutat pe frunte şi mi-a spus: „Eşti un copil minunat şi bun,
dar te sfătuiesc ca o mamă să nu cumva să te mai exprimi în
sensul ăsta. S-ar putea să ţi se întîmple lucruri
foarte rele“. Şi asta a fost tot. După foarte scurtă vreme,
Mihai a trebuit să plece.
Am trei cărţi în lucru şi
vreau s-ajung cel puţin la 85 de ani
Alexandra: Dacă ar fi să alegeţi un
an, din cei 77, pe care l-aţi alege şi de ce?
Cred că l-aş alege pe al 85-lea,
pentru că mama mea a murit la 85 de ani, şi tare mult aş vrea să
trăiesc pînă la 85 de ani. Îl aştept.
Oana Ninu: O întrebare puţin
indiscretă: ce carte sau cărţi aveţi acum în lucru (nu mă
refer la traduceri, ci la literatura dumneavoastră)?
De asta mă rog la Dumnezeu să trăiesc
şi să apuc vîrsta mamei. Am început trei cărţi. Cea
în care cred cel mai mult este Scrisoarea. Acolo scriu o
singură scrisoare, cred că depăşeşte 300 de pagini. E adresată
mai multor bărbaţi. Şi tot scriu şi scriu despre tot ce mi
se-ntîmplă, tot ce mă revoltă, tot ce iubesc, tot ce mă
atrage, despre politică, despre viaţa socială, despre tot. Şi
vreau să mă spun pe mine acolo şi pe cei din jurul meu, numindu-i
cu numele lor reale. Cred că aceea va fi, de fapt, cartea pe care o
voi termina ultima, fiindcă vă mărturisesc sincer că mi-e puţin
cam frică să o public.
De obicei, lucrurile neterminate te ţin
în viaţă. Mă gîndesc că s-ar putea să scriu lucruri
care nu le vor fi pe plac celor numiţi în carte. M-am hotărît
să scriu o scrisoare fără sfîrşit pentru că nu-mi stă
bine rochia memorialistică. Scriu scrisori frumoase, cred că e
genul literar care mi se potriveşte cel mai bine. În afară de
asta, cartea la care lucrez acuma, iată, vă trădez şi numele,
fiindcă mi-a venit acum vreo două zile – Hai, să furăm pepeni
–, porneşte de la un caz real al avortului ţigăncuşei de 10
ani, însărcinată şi care a avortat în luna a şasea.
Iar ultima chestie, şi asta chiar
vreau să apuc s-o văd apărută… E foarte amuzantă, adică are o
doză de umor teribilă, măcar de m-ar ţine imaginaţia şi
inspiraţia. Este o carte de proză scurtă, dacă vreţi, dar sînt
nişte schiţe mici de tot, cea mai lungă cred că are maxim două
pagini. Nu va fi mai lungă de douăzeci de piese, am scris deja
şapte, şi fiecare secvenţă este un act erotic, care se petrece
între personajele unor cărţi, dar care sînt total
incompatibile, din secole diferite, cu autori diferiţi. Una este
despre o tentativă de amor, cu atingeri destul de semnificative
într-o caleaşcă, între Scufiţa Roşie şi Cardinalul
de Richelieu, iar alta este despre un amor lesbian între Sapho
şi Elfriede Jelinek, pe vapor, în drum spre o olimpiadă. Şi
vreau să fie cu ilustraţii neapărat, dar nu aş vrea ilustraţii
erotice recente, ci mi-aş dori, dacă se poate, să folosesc nişte
ilustraţii de epocă, rafinate, din albumul doctorului Fuchs.
Vîrsta înaintată este extrem de erotică
Cătălina George: Cum întreţineţi
proaspătă şi în condiţii de funcţionare fetiţa din
dumneavoastră?
Asta nu e o întrebare ca să
răspunzi la ea, e o întrebare la care trebuie să rîzi!
Cristina Ispas: Care dintre obiecte îi
inspiră fetiţei cu o mie de riduri cel mai puternic erotism?
În camera mea există foarte
multe vaze mici, în care ţin trandafiri. Nu mai ţin minte de
ce i-am păstrat. Sînt nişte trandafiri roşii, cu petale
complet uscate. Cînd îmi apropii nările de ei simt un
parfum stins, greoi, extrem de senzual. E ceva ciudat. La prima
vedere, nu ţi-l poţi explica. Să ştiţi că vîrsta foarte
înaintată este una extrem de erotică, pentru că nu mai
ajungi la finalul acela al trupurilor şi nu-ţi rămîne în
minte decît iluzia acelor atingeri şi chiar a finalizărilor.
Aşa este şi cu parfumul trandafirilor uscaţi. Această iluzie a
atingerilor este mult mai puternică decît atingerea reală.
Alina Buzatu: Pălăria dumneavoastră
trimite doar la un gest rafinat, la o cochetărie fină, sau vorbeşte
şi despre o anumită atitudine? Sînteţi jovială, iar pălăria
vă conferă un aer boem. E un fel de manifest? Întreb asta
pentru că Patapievici are un întreg discurs despre papionul pe
care-l poartă.
Pălăria pentru mine este o frondă.
Am început să port pălărie la începutul anilor ’60,
poate chiar mai devreme, cînd toate femeile purtau baticuri şi
basmale şi se numeau tovarăşe. Şi, dacă purtai pălărie, nu se
putea să fii decît o doamnă. Şi dintr-un alt motiv
important. O admiram pe mama imens, şi mama purta pălării; stăteam
ore în şir uitîndu-mă la ea cum încerca pălării,
era elegantă şi eu voiam să-i semăn. Iar la ultima întrebare,
Dumnezeule, iertaţi-mă că uneori sînt prea îndrăzneaţă,
dar cel mai bine mă simt atunci cînd sînt singură-n
casă şi umblu goală prin cameră. Mă simt ca animalul care e
natural şi adevărat.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters