Aşa cum se spunea şi în spotul
audio de prezentare a ASTRA Film Festival, ediţia din acest an a
adus pe ecranele de cinema de la Casa de Cultură din Sibiu o
mini-istorie a ultimului deceniu la nivel mondial. Veştile nu sînt
deloc liniştitoare, majoritatea subiectelor sînt centrate în
jurul globalizării, în diferitele ei forme: confuzia sau
pierderea identităţii (multe filme din Competiţia Student au
insistat mult pe această idee; sărăcia şi dezumanizarea cauzată
de aceasta; terorismul). Cu alte cuvinte, lumea în care trăim,
la început de mileniu, nu e un loc prea plăcut. Unul dintre
scopurile filmelor documentare este de a atrage privirile
spectatorilor spre acest fapt şi, mai subtil, să ne îndemne
să ne gîndim la cum am vrea să arate lumea pentru urmaşii
noştri.
Marele Premiu al ASTRA Film Festival a
fost acordat unui documentar ce se încadrează perfect în
cele spuse mai sus. Gandhi’s children/Copiii lui Gandhi îi
arată pe băieţii de la un orfelinat din New Delhi ce adăposteşte
copii de toate vîrstele, copii ce au fost luaţi direct din
stradă, în încercarea de a-i abate definitiv de la
traseul de răufăcători, ce li se pregăteşte în cartierele
sărace în care locuiesc. Adăpostul le oferă cazare, hrană,
haine şi speranţa că într-o zi vor ieşi de acolo oameni mai
buni decît dacă ar fi rămas pe străzi. Aparatul de filmat nu
ocoleşte nici problemele din interiorul orfelinatului: cruzimea
copiilor mai mari faţă de cei mici, raportul stăpîn-supus,
care se instalează între ei, dificultăţile unora de a se
adapta unui mediu lipsit de dragostea familiei, precum şi
dificultăţile de a se disciplina. Regizorul David MacDougall a
realizat un film greu de urmărit cu ochii limpezi, neumeziţi de
lacrimile ce se încăpăţînează să apară atunci cînd
eşti martor la soarta copiilor nefericiţi. Alegerea juriului de a-l
desemna Cel mai bun film al Festivalului este demnă de aplauze.
Acesta ar fi putut fi un film românesc
În deschiderea ediţiei jubiliare
a festivalului, organizatorii au ales să proiecteze filmul Carmen
meets Borat, în regia olandezei Mercedes Stalenhoef. Personal,
filmul a fost o surpriză, plăcută şi neplăcută totodată.
Plăcută pentru că cineva a avut intenţia de a urmări timp de
cîteva luni o fată de etnie romă din satul Glod, o fată ce,
întîmplător, are alte aspiraţii decît cele
obişnuite în cadrul comunităţii din care face parte. Decît
să se mărite, ar prefera să plece în Spania, să înveţe,
să se stabilească acolo. Ionela Carmen Ciorobea este deja, la cei
17 ani ai săi, fată bătrînă în concepţia părinţilor,
mai ales că are şi ceva avere, tatăl ei fiind patronul barului şi
al magazinului sătesc. Întîmplarea i-a ajutat pe
olandezi: în timp ce îşi filmau documentarul în
satul Glod, au venit şi alţii interesaţi să facă un film: Sacha
Baron Cohen (alături de o echipă de la Hollywood) i-a plătit pe
săteni să apară într-o producţie americană. Astfel, a luat
naştere Borat, iar mai tîrziu, scandalul Glod. Sătenii şi-au
dat seama că au fost plătiţi foarte puţin pentru păcăleala ce
li s-a administrat; cu ajutorul unor avocaţi, trei dintre cei mai
jigniţi „actori din film“ au ajuns să dea în judecată
Studiourile 20th Century Fox. Degeaba, pentru că plîngerea lor
a fost considerată inconsistentă. Regizoarea filmului a stat în
tot acest timp alături de săteni şi mai ales de Ionela Carmen;
ochiul ei cinematografic a fost martor la întîlnirile cu
avocaţii, la călătoria celor trei săteni pînă la Londra,
iar ochiul mental o are în mereu în prim-plan pe Ionela.
Odată ce tatăl ei se întoarce de la Londra, devine martor la
o tragedie care o depăşeşte în gravitate pe cea pe care
tocmai nu o rezolvase: Ionela a acceptat să se apropie de
pretendentul ei, Cristi, îndrăgit de familie, dar acesta se
dovedeşte a fi un hoţ. Ea fuge de-acasă pentru cîteva zile,
iar tatăl ei suferă o depresie din cauza nefericirii provocate
fiicei sale.
Camera de filmat mai aşteaptă un timp
şi se întoarce în casa Ionelei, cînd lucrurile
merg ceva mai bine. Deşi procesul înaintat studiourilor de
filmare nu a avut nici un rezultat, familia Ciorobea şi-a mai
revenit: Spiridon se recuperează în urma bolii, iar Ionela
şi-a găsit un soţ, băiat bun şi de încredere, iar în
curînd vor avea şi un copil. Pînă la urmă, tragedia de
a fi batjocorit în văzul unei lumi întregi ajunge un
detaliu ce se uită în timp, pentru că viaţa trebuie să
meargă mai departe.
Deşi echipa de filmare a regizoarei
Mercedes Stalenhoef era deja acolo cînd se întîmpla
„afacerea Borat“, avînd astfel noroc să-şi îmbogăţească
povestea despre Ionela Carmen şi satul Glod, surpriza neplăcută a
filmului e că nu e românesc. Sau, mai bine zis, după ce s-a
dezlănţuit „scandalul Borat“, nimeni nu s-a gîndit că
sînt poveşti de urmărit în acel sat, că se pot face
materiale care să scoată în evidenţă nu senzaţionalul
situaţiei, ci realitatea ei.
ASTRA Film Festival a avut mai multe
secţiuni noncompetiţionale. Pentru a ne cunoaşte mai bine vecinii,
organizatorii festivalului au invitat cîţiva regizori turci
pentru a-şi prezenta documentarele şi pentru a dezvălui faţete
necunoscute ale Turciei. Nu ştiam că turcii sînt un popor
care militează pentru mediul înconjurător şi că au
comunităţi puternice care se străduiesc să schimbe mersul
lucrurilor. Pe această temă, au fost prezentate două documentare,
The Shore (Ţărmul) şi Alethea. Primul, regizat de Rüya Arzu
Köksal, prezintă situaţia unei plaje de la malul Mării Negre,
unde o companie a cîştigat, în mod ilegal, licitaţia de
a construi o autostradă ce străbate o mare parte din Europa. Legea
spune că nici o construcţie nu este autorizată la mai puţin de 50
de metri de malul mării, iar în cazul locuinţelor trebuie
păstrată o distanţă de 300 de metri. Cu toate acestea, autostrada
s-a construit exact pe ţărm, consecinţele fiind nu numai că s-a
distrus plaja, dar a fost afectată şi comunitatea ce depindea de
mare (navigatori, pescari). Problema cea mai gravă este că Marea
Neagră erodează ţărmurile, iar autostrada respectivă este
garantată doar pentru cinci ani. O firmă de construcţii şi-a luat
banii, dar lasă în urmă o întrebare la care e greu de
răspuns: cît de sigură este autostrada construită exact pe
malul Mării Negre? Ţărmul este un film care atrage atenţia asupra
acestei întrebări şi ne lasă cu un gust amar cînd ne
gîndim cîte astfel de lucruri se întîmplă şi
în ţara noastră.
Tot la meditaţie ne îndeamnă şi
filmul Alethea, regizat de Petra Holzer şi Ethem Özgüven,
ce urmăreşte timp de mai mulţi ani conflictul dintre o companie
minieră multinaţională ce extrage aur din Turcia şi comunitatea
locală, îngrijorată de deversarea de cianuri în pămînt,
în urma procesului tehnologic de extracţie auriferă.
Comunitatea respectivă a protestat, în stradă, în faţa
guvernului, a dat în judecată de mai multe ori compania
respectivă şi de fiecare dată a cîştigat; cu toate acestea,
şi în zilele noastre extracţiile continuă, deversările de
cianuri, la fel. Aurul este, într-adevăr, cel mai puternic
metal ce orbeşte şi justiţia.
Portret Leonard Retel Helmrich
Leonard Retel Helmrich este un regizor
de documentar foarte puţin cunoscut în România şi nici
nu e de mirare atunci cînd circuitul documentarului e o rara
avis în România. Regizorul pe jumătate olandez, pe
jumătate indonezian, este recunoscut drept un regizor-autor, şi pe
bună dreptate. Principala caracteristică a filmelor sale este
îndrăzneala, fie că e vorba de subiectul ales, fie că e
vorba de un stil aparte de a filma un documentar, pe care el l-a
denumit single-shot cinema: cadre lungi şi camera în
permanentă mişcare. Mobilitatea camerei este dată de o instalaţie
improvizată, de care se prinde camera de filmat şi pe care el o
poate mişca în orice direcţie.
Cele trei filme prezentate în
festival, Promised Paradise (Paradisul promis), Eye of the Day
(Ochiul zilei), Shadow of the Moon (Forma lunii), sînt o faţetă
a Indoneziei ultimilor 10 ani, deloc uşori pentru majoritatea
locuitorilor, care se confruntă cu sărăcie, instabilitate
economică şi politică sau terorism. Camera de filmare a
regizorului nu stă însă la distanţă pentru a crea tablouri
generale; îşi alege personaje pe care le urmează îndeaproape,
adesea se lasă ghidat de ele pentru a da şi mai multă
autenticitate filmului său.
Festivalul ASTRA Film s-a dovedit a fi,
încă o dată, un spaţiu al întîlnirii
cinematografiilor de pe mai multe continente, reunite pentru a
dialoga şi a celebra filmul documentar.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters