OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dintre toate cartile de literatura romana pe care le-am tradus si publicat in Spania din 1994 pina azi, trei sint cele care ies in evidenta prin extraordinarul succes de critica si de public pe care l-au avut: Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade (2001), Jurnal 1935-1944 de Mihail Sebastian (2003) si intoarcerea huliganului de Norman Manea (2005). E ciudat ca in toate trei cazurile este vorba despre carti care apartin unui gen foarte putin cultivat in tara noastra si care nu are prea multi adepti: memorialistica.

Dintre acestea trei, cea care a avut impactul cel mai mare a fost, fara indoiala, Jurnalul lui Mihail Sebastian, ceea ce nu ne surprinde pentru ca s-a bucurat de acelasi succes si in restul Europei. Doar ca in cazul Spaniei exista diferente, avind in vedere ca Spania nu a fost putere beligeranta in cel de-al Doilea Razboi Mondial, iar faptele despre care se vorbeste in carte sint destul de straine cititorului spaniol. Sigur ca cea care a contat foarte mult a fost, de asemenea, calitatea literara remarcabila a cartii.

Presa culturala spaniola a primit cartea cu surprindere; Sebastian era un scriitor absolut necunoscut, nu i se mai tradusese nimic altceva in spaniola. Si, dintr-odata, ne gaseam in fata unuia din marile jurnale ale secolului XX. Au existat critici care l-au comparat, favorabil, cu acela al lui Klemperer. Reactia presei a fost unanima in ceea ce priveste calitatea cartii, asa incit ar trebui sa ma intorc mult in trecut ca sa gasesc un caz asemanator. A fost analizata in toate suplimentele literare si in toate revistele, pe suport de hirtie sau electronic, si au scris despre ea cele mai bune condeie ale tarii. Trebuie sa spunem ca, spre deosebire de editia franceza, cea spaniola a fost completa, existind si o prefata generoasa care a familiarizat cititorul cu peisajul in care se petrec faptele, oferindu-i suficiente informatii. De asemenea, cartea a avut o importanta cantitate de note de subsol.

Un eseu si o poveste
Jurnal 1935-1944 este o carte care merita citita pentru ca este, in acelasi timp, un eseu si o poveste. Ca eseu, realizeaza o analiza profunda (mai ales din punct de vedere cultural) a societatii romanesti fata in fata cu dezastrul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Ca opera literara, deseneaza o fresca in care mai multe personaje coloreaza o trama biografica avind ca fundal o tragedie de nivel istoric care, incet-incet, copleseste intreaga carte. O marturie dura ce, pornind de la pasiunea lui Sebastian pentru literatura si muzica, devine un portret sociopolitic al Romaniei postbelice.

Daca ne incepem calatoria prin Bucurestiul antebelic impreuna cu Sebastian, ajungem in lumea unui tinar indragostit, unde muzica clasica impregneaza totul. Aceste pagini lasa sa se vada toata vitalitatea unui tinar care lupta sa se mentina la suprafata ca jurnalist si ca dramaturg, ca romancier si eseist, in timp ce iubeste si sufera din amor, in timp ce are discutii intelectuale cu prietenii si in timp ce-si da seama ca razboiul si antisemitismul vor coplesi intreaga sa lume.
Mihail Sebastian, ca evreu, sufera in relatia cu prietenii si compatriotii din cauza cruzimii simpatiilor manifeste, desi putin constientizate, pe care acestia le au fata de fascism si nationalismul extremist.
Despre Mircea Eliade, de exemplu, cel care va putea fi urmarit basculind chiar spre abisul pozitiilor de extrema dreapta celor mai brute, Sebastian scrie cu multi ani inainte de a o rupe cu el: „As vrea sa eliminam din discutia noastra orice aluzie politica. Dar e posibil? Strada urca pina la noi, vrind-nevrind, si in cea mai anodina reflectie simt spartura mereu mai mare dintre noi. il voi pierde pe Mircea pentru atita lucru? Pot uita tot ce este exceptional in el, generozitatea lui, tot ce e tinar, copilaros, sincer in el? Nu stiu. Simt intre noi taceri jenante, care ascund numai pe jumatate explicatiile de care fugim, fiindca le simtim probabil fiecare, si acumulez mereu deziluzii – intre care prezenta lui la Vremea antisemita (comod, de parca nimic nu s-ar fi intimplat) nu e cea mai mica. Voi face tot ce e posibil ca sa-l pastrez totusi“.

Pentru ca una dintre maretiile sau ciudateniile Jurnalului lui Sebastian, ale mintii lui Sebastian, este aceea ca, inclusiv cu Nae Ionescu sau cu Eliade aflat la apogeul sau legionar sau cu Camil Petrescu, pe care il portretizeaza ca pe un personaj mai putin malign decit comic in egolatria sa, nu rupe cu nici unul dintre ei legaturile de prietenie; intilnirile cu ei, afirmatiile sau comentariile antisemite, facute din convingere sau din interes care ar fi trebuit sa-l jigneasca si sa-l raneasca atit de mult, mai cu seama in momentele in care se afla in pericol de moarte, toate acestea sint povestite in jurnalul sau cu un fel de fatalism citeodata sarcastic, altadata neincrezator.
Personajele Jurnalului sint adevarate personaje de roman. Caracterizarea lui Nae Ionescu este antologica: un autentic bluff ale carui „marete“ teorii filozofice se gasesc la Spengler si oricine se poate intreba cum a putut un asemenea farseur sa impresioneze o intreaga generatie de intelectuali de o anvergura mult mai mare decit a lui, inclusiv pe Sebastian.
Cel mai bun portret al lui Camil Petrescu ca om, ca parte integranta a culturii romane, dincolo de imaginea sa de scriitor valoros si de succes, i se datoreaza fara indoiala prietenului sau Mihail Sebastian.
in romanul De doua mii de ani, Sebastian il alege pe Camil Petrescu ca model pentru unul dintre personajele principale, arhitectul Mircea Vieru, caruia toti ii spun „maestrul“. Nonconformist, enfant terrible al intelectualitatii capitalei, promotor de idei noi si indraznete in arhitectura, nu intotdeauna inteles, in strafundurile lui este si el un antisemit, desi ar vrea totusi sa gaseasca o baza rationala argumentelor sale.

Dar Jurnalul lui Sebastian este cel care ne ofera portretul cel mai complet care i s-a facut vreodata. Sebastian il accepta pe Camil Petrescu exact asa cum era si avea mereu fata de el o atitudine intelegatoare, dar, chiar si asa, poate fara voia lui Sebastian, Camil apare ca un om coplesit de vanitate („Draga Sebastian, un singur scriitor este astazi capabil sa dea un roman mare, si acela sint tot eu“), un megaloman lipsit complet de simtul ridicolului („Nimeni nu e mai dezorientat decit el, mai descompus de frica, mai isteric in clipele nedecise, mai catastrofic in prevederi si, pe urma, cu vechiul lui suris triumfator, iti explica nu numai ca a prevazut totul, dar ca ar fi fost in stare, «daca era ascultat», sa previna totul“), un antisemit care se plinge ca guvernul nu i-a oferit lui una din casele expropriate de la evrei („Camil Petrescu se vaita ca probabil lui nu i se va da nici una din casele luate de la evrei“) si un oportunist („Camil Petrescu imi citeste doua articole de adeziune la «stinga». Un atac violent impotriva nemtilor si un altul impotriva lui Gide. Pe dracu! Pina la 23 august n-a avut timp sa le scrie? L-am sfatuit sa se astimpere. De cinci ani Camil se tot disculpa si adera“). Portretul unui personaj tragicomic.

Ce turnura ar fi luat relatia lui Sebastian cu Mircea Eliade?
Pe de-o parte, moartea prematura a lui Sebastian ne impiedica sa vedem cum ar fi evoluat fata in fata cu o putere totalitara de semn contrar. Ar fi ajuns in fata plutonului de executie ca Lucretiu Patrascanu? Ar fi plecat in Israel sau in Statele Unite? E greu de spus. Eu personal nu-l vad pe Sebastian indepartindu-se de limba romana, dar nici cazind la pace cu puterea comunista, ca atit de multi alti scriitori si intelectuali si punindu-si condeiul in slujba realismului socialist.

Pe de alta parte, nu stim ce turnura ar fi luat relatia sa cu Mircea Eliade.
Legaturile puternice de altadata au slabit pe masura ce Eliade s-a apropiat tot mai mult de postulatele doctrinare ale Legiunii si s-au rupt complet cind, in iulie 1942, Eliade, deja aflat la Lisabona, viziteaza Bucurestiul si nu trece sa-l vada pe Sebastian. Acest fapt va avea consecinte foarte importante in viitor: Sebastian l-a interpretat ca pe un gest de maxima ostilitate si, incepind de atunci, insemnarile lui despre Eliade se inaspresc. Eliade nu se va mai intoarce niciodata in tara. Neintelegerea nu se va mai rezolva din cauza mortii timpurii a lui Sebastian si acest lucru il va bintui ca o umbra pe Eliade. Explicatia lui Eliade (care venea cu un mesaj de la Salazar pentru Antonescu. Fusese avertizat ca e urmarit de Gestapo si, ca sa nu-l puna in pericol pe Sebastian, a decis sa nu se intilneasca cu el) nu e cu totul convingatoare.
Nota emotionanta pe care Eliade o face in Jurnalul portughez la moartea lui Sebastian este, dupa parerea mea, una plina de remuscari. Eliade stia foarte bine ce viata de ciine dusese Sebastian de-a lungul acelor ani cruciali. Dar in tot jurnalul il mentioneaza doar o data si atunci doar pentru a reproduce un citat literar al lui Sebastian. Nu exista nici o aluzie la prietenul care ramasese in urma si a carui viata atirna de un fir de par; niciodata nu mediteaza la soarta lui si nici nu incearca sa ia legatura cu el, nici personal, nici prin intermediul altora.

Nici chiar cind Nina calatoreste la Bucuresti nu se duce sa-l vada pe prietenul de care mai demult era nedespartita. Afirmatia pe care o face Eliade in necrologul din Jurnalul portughez, cum ca ar fi contat pe el atunci cind s-ar fi intors in viata si in cultura romaneasca la sfirsitul razboiului, nu este sincera. Pe de-o parte, Eliade spune de mai multe ori in jurnal ca nu avea de gind sa se mai intoarca, ca voia sa-si construiasca o cariera „europeana“ si, pe de alta parte, daca razboiul ar fi fost cistigat de Axa (conditie indispensabila pentru ca Eliade sa se fi putut intoarce in Romania), e mai mult decit probabil ca Sebastian ar fi sfirsit in crematoriul unui lagar de concentrare. Cred ca prin aceasta fraza vrea doar sa-si linisteasca constiinta. Vestea mortii prietenului il intristeaza, isi aminteste tot ce a insemnat acesta pentru el si il framinta propria nerecunostinta de mai tirziu; dar in nici un caz nu isi exprima vreo dorinta reala.
Eliade pur si simplu se detasase de Sebastian. De aceea, dupa parerea mea, toate manifestarile sale ulterioare de afectiune fata de Sebastian tradeaza o neliniste a constiintei cauzata de comportamentul sau in timpul razboiului si de faptul ca rupsese relatiile de prietenie pe care le avea cu el. Ca in asta unii doresc sa vada un comportament antisemit si il condamna pe Eliade la focul etern e o alta problema.

„in ultima vreme ne-am lasat prada politicii si toate obsesiile noastre sint de ordin politic. Formule grosolane, simple pina la absurd, convinse pina la teroare, staruie in vocabularul nostru si, de acolo, trec pe nesimtite in gindirea noastra, in obisnuintele noastre. Urmariti, bunaoara, gravele ravagii pe care le fac in mentalitatea actuala cuvintul „dreapta“ si cuvintul „stinga“. Sensul lor s-a dilatat bolnavicios si s-a intins din politica in cultura, in arta, in literatura. in afara acestui unghi care masoara totul, nimic nu poate ramine liber, in alta sfera logica, in alt cimp vizual, pe alt plan de gindire. [...]

Numesc acest fel de judecata o judecata huliganica. Adica o judecata care face sa intervina criteriile politice pe un plan nepolitic. Este o confuzie de puncte de vedere, ce devasteaza lumea ideilor si o arunca prada tuturor pasiunilor joase, primare, nediferentiate. Un huligan este un obsedat. Salbaticia lui este, inainte de orice, mintala. Inteligenta lui, sensibilitatea lui a fost deformata pina la o anumita schema, dincolo de care nu mai intelege nimic. Este, fara indoiala, un inceput de dementa – inofensiva uneori, funesta alteori. [...]
Cu graba cu care consumam fenomenele si le supunem obsesiei noastre politice, vom izbuti sa inscriem toate elementele naturii, focul, apa si pamintul, in cite un partid. Omenirea merge cu pasi repezi spre o intelegere politista a lumii. Pe fiecare zi ce trece, complexitatea universului saraceste, misterele cad, existenta se simplifica si tot ce a nelinistit veacuri de-a rindul inima si mintea umana, incape umilit intre dintii acestui cleste cu gura cascata: dreapta-stinga.“

Mihail Sebastian,
Rampa, 25 martie 1935