OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Tudor TOPA
Incercarea scriitorului
Editia a II-a, revazuta de autor, ingrijita de Ruxandra Mihaila, Editura Paralela 45, Colectia „Scoala de la Tirgoviste“, 2001, 261 p., f.p.

La mai bine de un deceniu si jumatate de la aparitie, reeditarea cartii lui Tudor Topa, reprezinta, fara indoiala, pentru iubitorii de literatura romana contemporana un eveniment, iar pentru criticii mai tineri o provocare, sau, in tot cazul un foarte bun prilej de a-si „incerca“ puterile, fiindca nu este deloc usor sa discuti o carte despre care s-a scris deja mult, si adesea foarte bine (Dosarul receptarii care acompaniaza prezenta editie, poate sta marturie in acest sens). Daca pare ca de la sine inteles ca, in privinta evaluarii strict estetice, foarte multe lucruri noi nu ar mai fi de adus, nu este mai putin adevarat ca si contextul are, in chestiuni de felul acesta, un cuvint greu de spus.

Asa cum se intimpla adesea (si in special intr-o literatura ca a noastra, supusa presiunii factorilor extraliterari), subtile deplasari de accent s-au produs si in receptarea literaturii „tirgovistenilor“. Interesul cititorilor – din ce in ce mai evident in ultimii ani – pentru scrierile unor Radu Petrescu, Costache Olareanu, Mircea Horia Simionescu sau Tudor Topa, reprezinta nu numai o recunoastere fireasca a calitatilor lor literare, ci si o la fel de fireasca revansa a literaturii in fata istoriei (inclusiv a celei literare). Intelegerea lor, echivalenta cu un juramint, de a nu publica nimic pina la virsta de patruzeci de ani, pe care, fara exceptie, scriitorii „tirgovisteni“ au respectat-o, faptul ca au recurs la una dintre cele mai nobile strategii aflate la indemina scriitorului sub dictatura („anahoreaza“ culturala) s.a.m.d., sint amanunte ce cu greu ar putea fi ignorate chiar si intr-o discutie, cit se poate de tehnica, despre manierismul estetizant sau experimentalismul prozei lor.
Incercarea scriitorului reprezinta volumul de debut al lui Tudor Topa (debut care s-a produs pe la mijlocul deceniului sapte); impreuna cu cartea urmatoare, intitulata Punte (decupata si ea din acelasi extrem de intins jurnal), scrierea aceasta atipica, stranie si, in ultima instanta, pasionanta, isi propune sa ne ofere un fel de radiografie a starii de gratie, o imagine desfasurata holografic (am zice astazi), a acelui mod propice producerii literaturii, si totodata reuseste, intr-o maniera subtila, sa induca cititorilor increderea in trainicia cuvintului scris, care, à la rigueur, se substituie perfect vietii.

Este uimitor sa asisti la spectacolul acesta, in a carui regie, aerul magic, accentul straniu, jocul infinitezimalelor nuante ale perceptiei – ingrediente absolut indispensabile cind personajul principal este Literatura insasi – au un cuvint greu de spus. Din regie face parte – cum se va intimpla mai tirziu si in proza generatiei optzeci – o anume voluptate de a pune sub reflector „cusaturile“ lasate la vedere: „Plec mai departe cu pas usor. Inainte de a iesi in parc am notat si acum transcriu: «Unii fluturi sau pasari, cu aripi lungi, iti produc iluzia ca nu aripile s-ar misca neincetat in timpul plutirii; parca, dimpotriva, ar fi fixate cu multa discretie in aerul straveziu, si numai trupsorul se avinta intre ele, in sus si in jos»“ (p. 44). Autocitarea si toate celelalte procedee ce tin de autoreferentialitate (preocuparea constanta pentru modul cum se construieste propriul text, jocul intertextual, exhibarea strategiilor auctoriale), ne trimit cu gindul la textualisti, cu deosebirea ca Tudor Topa nu se lasa niciodata dominat de tirania vreunei retete; o doza de inexplicabil subsista chiar in cele mai „tehnice“ notatii ale sale: „Mai tirziu ploaia a stat si – precum ma pregateam sa notez, dar m-am infrint pentru ca totusi acum sa-mi permit – soarele, scapindu-i picioarele prin podeaua subreda a norilor, a izbit acoperisurile ude, care lucira pe fundalul inca negru al cerului.

(Asemenea «infrinari», urmate pe loc aproape de «invoiri», sint dese la mine de o bucata de vreme, cu toate ca nu le-am mai semnalat; imi venise ideea zilele trecute de a le scrie, atunci cind imi apar, cu litere deosebite, sau intre ghilimete, ca pe niste citate ce sint, dar am renuntat, il las pe cititor sa le ghiceasca – intrucit as avea vreun cititor si intrucit ar simti vreo astfel de nevoie. De altminteri nu e tot textul acesta un citat? «Adevaratul autor al acestei carti, Cide Hamete Benengeli…)» (p.80)“. Parca intr-o deplina nepasare fata de lumea reala (desi notatiile referitoare la locuri, persoane, evenimente exterioare nu lipsesc, sint numai invaluite intr-o ceata usoara, intr-o aura de irealitate), scriitorul incearca (si acesta cred ca este de fapt sensul esential al incercarii lui), sa locuiasca in literatura, ca in singurul univers confortabil; un spatiu virtual si securizant in care totul devine posibil (faptul ca Tudor Topa isi concepe, initial, opera ca pe un continuum textual spune multe in acest sens). Este aproape de prisos, in aceste conditii, sa mai insistam asupra faptului ca este cu totul irelevant si inadecvat sa incercam, in cazul (pseudo)jurnalului, sa identificam prototipul real al unor personaje sau evenimente. De altfel, cititorul nici nu se simte ispitit a se lansa pe o asemenea pista. Ceea ce intereseaza cu adevarat tine mai curind de mecanismele poeziei. Ochiul care vede, retine si distorsioneaza este suveran: „Obiectele obtinusera din nou cea de-a treia dimensiune, pe nesimtite; felul lor de a-mi fi fost prezente in minte dupa aceea nu suferise vreo modificare in raport cu felul lor de a-mi fi fost prezente in minte cind nu le aveam, strict opticeste vorbind, decit doar pe retina si atit, plane si pitice [...] pot fi vazuti de sus si propriii mei ochi, care, acolo jos, vad de-a dreptul toate cele de primprejur: striatiile si aschiile gardurilor, asperitatea zidurilor cu lichenii ei de un verde auriu ori de un verde aramiu, infloriti plat – tot maruntisul acesta, toata pilitura asta rasare sub ochi, la privirea lor, biziind, desfacindu-se si reintrunindu-se, iar desfacindu-se, si asa mereu, pe toate suprafetele volumelor, latindu-se, inaltindu-se si adincindu-se…“ (p. 117).

A cauta cu tot dinadinsul autobiograficul in astfel de pagini in care ceea ce este cu adevarat reusit tine in mod cert de domeniul poeziei, este o eroare pe care a sesizat-o foarte bine Radu Petrescu in Meteorologia lecturii. Cind un critic este incredintat ca in cartea pe care o recenzeaza scriitorul isi povesteste viata, greseala este tot atit de jenanta, dupa parerea sa, ca aceea de a crede ca autobiografic este Robinson Crusoe. In plus, toata lumea este de acord ca informatiile cele mai putin utilizabile despre un scriitor sint acelea pe care el insusi le ofera. Dar, nu este mai putin adevarat ca, sinele-imagine literara, poetica, fictiva, autoportretul (idealizat sau nu) au ca fragil punct de plecare intimplari, senzatii, amintiri, rudimente din experienta cea mai stearsa, comuna, prozaica, metamorfozata insa, transpusa intr-o cheie care le schimba profund natura. O amintire care il tulbura profund pe Teofil (acesta este numele naratorului-personaj), este resuscitata, ca la Proust, de simplul gest al coboririi unei scari: „Cobor cele citeva trepte largi dinspre usa ce da in curte, marginite de balustrade cu sina lata si lucioasa de lemn pe deasupra (la fel in forma cu sina ferata, dar mai masiva si blonda sub luciu). Deodata, in corpul scarii pe care o cobor, cu balustradele ei cu tot, patrunde parca pe dedesubt, treptat insa iute si pina la coincidenta, scara dinspre usa ce da in strada a liceului in care fusesem elev la R. [...]“ (p. 113).

Uluitoare este apoi in aceasta carte abilitatea cu care personajul-narator isi analizeaza senzatiile (cu o consecventa care il impinge sa parcurga toate registrele senzorialului si cu o luciditate care il ajuta sa sesizeze nuante infinitezimale). O mina cu „multe si marunte poligoane epidermice discrete“, o pianina cu sunet „comparabil pudrei proaste, din gros asternuta pe un obraz“, casele care „luneca incet si se balanseaza greoi“ in timp ce eroul paseste, sint doar citeva notatii care ne arata lumea indeobste cunoscuta, deformata imperceptibil de lentilele unui scriitor adevarat. De o savoare cu totul speciala sint, in aceeasi ordine de idei, portretele, multe dintre ele memorabile. Ca si obiectele, prin insistenta asupra detaliilor si pregnanta descrierii, figurile capata o aparenta halucinanta (urechea unui astfel de personaj, urmuzian de-a dreptul, seamana cu o „farfuriuta contorsionata, careia interiorul craniului i-ar fi supt printr-o borta neagra mijlocul, invirtejindu-i-l“).

Mai putin inspirate mi se par in schimb paginile care consemneaza conversatiile cu prietenii, deambularile interminabile ale unui vesnic prezent grup de tineri, chefurile inecate in tristete, toate aducind ceva din atmosfera dezabuzata a prozei lui Mircea Eliade (aceea din Huliganii sau Romanul adolescentului miop). Desi ocupa un spatiu destul de extins in carte, paginile de acest tip devin interesante doar in masura in care sint punctate de scurte notatii savuroase, de intuitii fulgurante.
In ansamblu insa, Incercarea scriitorului ramine o scriere fermecatoare, un portret inedit al artistului, peste care un deceniu si jumatate a trecut fara sa lase urme notabile: in fata unei noi generatii de cititori, cartea nu pare a fi imbatrinit, dimpotriva. Poate secretul tineretii ei este tocmai deplina ignorare a modelor si retetelor literare…