Un eveniment artistic cu care ne-am
întîlnit rar în ultimii ani s-a petrecut la
începutul acestei toamne. Trei mari expoziţii, deschise în
spaţii diferite, reconstituie peste 50 de ani de activitate ai
plasticianului Gheorghe Iacob. O cantitate uriaşă de lucrări
vorbeşte despre adevăratul profesionist care, între pereţii
propriului atelier, nu încetează să meargă mai departe, să
caute, să experimenteze, să-şi împlinească menirea pentru
care simte că se află aici pentru că, într-adevăr, are de
spus lumii cîte ceva. Gheorghe Iacob a ajuns la o vîrstă
venerabilă şi se află acum la prima expoziţie personală. O
surpriză, dar totodată o demonstraţie ce ne face să vorbim despre
respectul pentru o profesiune în care împlinirile nu vin
uşor, despre efortul continuu de a reuşi să te descoperi pe tine,
dincolo de toate tentaţiile ce vin din afară.
Expoziţiile lui Gheorghe Iacob
deschise la Sala Dalles, la Palatul Mogoşoaia şi, într-un
viitor apropiat, la Galeria Dialog vorbesc despre unul dintre
artiştii care au parcurs toate etapele de frămîntări ale
artei româneşti din perioada postbelică. Deşi s-a format în
perioada anilor ’50, în teroarea primilor ani ai dictaturii
comuniste, artistul a beneficiat de îndrumările unor buni
maeştri ai artei româneşti. În lucrările sale din acei
ani, toate aceste influenţe sînt vizibile, dar, în ciuda
faptului că putem citi sursele – care duc către o bună tradiţie
a picturii noastre, cu o preferinţă evidentă pentru Andreescu –,
ceea ce impresionează este cunoaşterea limbajului, tehnica bine
pusă la punct. La Sala Dalles sînt expuse zilele acestea o
serie de lucrări de la sfîrşitul anilor ’50, la care ne
uităm cu mare interes.
Tot ceea ce se află acum pe simeze
constituie o veritabilă lecţie pentru cei care analizează şi
cataloghează, de la distanţă, arta făcută în România
înainte de 1989. Expoziţia lui Gheorghe Iacob oferă reperele
esenţiale pentru ceea ce s-a petrecut în cei 50 de ani. Avem
de-a face cu un parcurs artistic asupra căruia contextul istoric
şi-a pus amprenta, dar şi cu o lecţie pe care Gheorghe Iacob o
oferă tinerilor artişti şi a cărei concluzie ar putea suna
astfel: seriozitatea, exerciţiul continuu în atelier,
stăpînirea limbajului, o formaţie culturală solidă –,
iată paşii siguri ce duc spre descoperirea propriei personalităţi,
spre propria expresie plastică.
Expoziţia lui Gheorghe Iacob dezvăluie
firescul cu care artistul trece de la realismul anilor ’50 la arta
abstractă, nonfigurativă, pe care o practică începînd
din anii ’60 şi pînă astăzi. Suprafeţele sînt mari,
deschise, cu jocuri de forme, cu o gamă cromatică variată, mult
diferită faţă de anii de început. Dacă în lucrările
din primii ani descoperim o legătură puternică cu tradiţia şcolii
româneşti, cu un figurativ sobru, cu forme puternice şi
materialităţi consistente, la mijlocul anilor ’60 picturalitatea
lui se schimbă radical. Artistul renunţă la figurativ, la paleta
sobră de griuri destul de terne, precum şi la suprafeţele mici.
Schimbarea este radicală, începînd cu suprafeţele care
se măresc, continuînd cu gama cromatică care se deschide şi
se luminează şi, nu în ultimul rînd, cu formele ce
devin elemente care vibrează şi dirijează jocul cromatic.
Explicaţia acestui nou demers are mai multe motivaţii.
Creaţia lui Gheorghe Iacob a avut –
ca, de altfel, în cazul multor artişti ai epocii –,
manifestări diverse. El a făcut, în afara picturii de
şevalet, artă monumentală, a practicat sculptura, a avut, altfel
spus, un cîmp larg de preocupări, ceea ce i-a permis să se
exprime în materialităţi diferite. Această alternanţă a
expresiei plastice, dar şi călă-toriile de documentare începute
în perioada anilor ’60, care au făcut posibil contactul cu
ceea ce se întîmpla în acei ani în Europa
artistică, au contribuit decisiv la formarea personalităţii sale,
la deschiderea unor noi orizonturi. Cînd, în 1968,
Gheorghe Iacob a participat la Paris la o expoziţie ce prezenta şase
tineri artişti români, critica timpului a remarcat efortul
acestora de a rupe cu „canoanele imbecile ale realismului
socialist“, iar în cazul lui Gheorghe Iacob s-au semnalat
formele sale epurate, „sinteza strălucitoare a geometriei şi a
culorii“. Urmarea a fost prezenţa lui, alături de alţi tineri
artişti români, în volumul L’Art Abstrait, semnat de
Michel Seuphor, din 1971. Am simţit nevoia să amintesc aceste
momente, din dorinţa de a contura o imagine de ansamblu mai corectă
a artistului în raport cu epoca sa, pentru a nu cădea în
radicalism, îndepărtîndu-ne de adevărul pe care dorim
să-l stabilim cu privire la această perioadă. Efectele acestor
contacte sînt palpabile şi astăzi, le regăsim în
creaţia unor nume importante ale artei româneşti
contemporane, asupra cărora ar trebui să ne aplecăm cu mai mult
interes. Cele trei expoziţii ale lui Gheorghe Iacob sînt un
exemplu ce merită a fi cunoscut. Un artist care şi-a dedicat
existenţa muncii în propriul atelier, care nu a încetat
să lucreze cu aceeaşi vervă şi după anii ’90, cînd nu a
mai participat la viaţa artistică. Un destin pe care n-aş putea
să-l numesc trist, pentru că astăzi el ne face dovada forţei sale
creatoare. Este lecţia unui caracter puternic pe care trebuie să-l
cunoaştem şi să-l recunoaştem.
Cînd, în 1967, artistul se
hotărăşte să lase în spate figurativul, decizia sa este
definitivă. De atunci, pictura sa a evoluat în spiritul
expresiei nonfigurative, lăsîndu-ne să-i „citim“ şi
preferinţele ce se îndreptau către Miro şi Klee. Cu ei s-a
întîlnit mai ales în exerciţiul întreprins
în zona artei decorative, a suprafeţelor mari, deschise, a
micilor elemente ce intră în alcătuirea compoziţiei, aşa
cum se întîmplă în cazul mozaicului, tehnică pe
care Gheorghe Iacob a folosit-o mai ales în zona artei
monumentale. Trebuie să ţinem cont de un element esenţial în
înţelegerea picturalităţii lui Gheorghe Iacob: urme adînci
în arta sa a lăsat faptul că artistul a studiat şi a făcut
sculptură, a lucrat în piatră şi în lemn, a captat
forma din materia brută, a înţeles sinteza în mai multe
planuri. În lucrările sale de pînă la începutul
anilor ’90, resimţim forţa structurii compoziţionale, a formelor
puternice ce răzbat înfruntînd straturile de culoare. Cu
timpul, cromatica începe să absoarbă aceste ultime
rămăşiţe-simbol ale lumii materiale, topindu-le într-o
suprafaţă din ce în ce mai vibrată, mai transparentă. După
lucrul cu bucăţelele de piatră, asemenea unui domino, practicat în
mozaicuri, după sculptură, artistul ne surprinde din nou cu
acuarelele ultimilor ani, prelungiri ale acestei lumi, resimţite
numai prin vibraţia luminii.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters