OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Arhitectura nu reprezinta inca la noi un subiect supus dezbaterii publice. In afara de rolul ei de a ne caza si de a ne reprezenta (ambele sarcini considerate adesea in modul cel mai simplist), ea nu e inteleasa la noi in toate dimensiunile si importanta ei nici chiar de cei mai respectabili oameni de cultura. Arhitectura este inca in mediile noastre culturale ceva foarte exotic. Ceea ce face cu atit mai binevenita initiativa Institutului Goethe de a-i dedica acest simpozion.

Ideea propusa de organizatori (care au colaborat in acest sens cu Universitatea de Arhitectura „Ion Mincu“ din Bucuresti – UAIM) a vrut sa marcheze un punct de cotitura in felul in care spatiul teoretic reflecta mediul nostru urban. O fi fost poate de inteles ca imediat dupa incheierea epocii totalitare sa se dezvolte o „cultura a (de)plingerii“. Dupa mai bine de zece ani insa, a venit timpul sa evidentiem si atitudinile constructive, care privesc pragmatic spre viitor – cam asta ar fi in esenta ceea ce a urmarit aceasta dezbatere.

Concluzia nu a fost insa la fel de clara ca intentia. In primul rind, pentru ca situatiile diverselor orase post-comuniste nu pot fi reduse la niste coordonate teoretice comune. E poate prima concluzie pe care un observator ar putea s-o traga in urma reuniunii: traim in lumi foarte diferite. Nu numai ca „Estul“ are problemele lui, diferite de ale „Vestului“, dar chiar „Estul“ insusi include situatii urbane extrem de diferite.
Felix Zwoch (redactorul-sef al revistei germane Bauwelt) a prezentat „cinci versiuni ale orasului post-comunist“, cinci orase – Tbilissi, Shanghai, Kiev, Hanoi si Moscova. Desi mediile lor urbane au trecut si trec prin incercari cvasi-comune (dupa presiunea mediului totalitar, acum a celui comercial), ele isi gasesc solutii neasteptat de diverse. (De exemplu, la Tbilissi, de fatadele blocurilor se agata spatii suplimentare de locuit in structuri dubioase, in timp ce la Shanghai „zgirie-norii cresc mai repede decit copacii“.)

O parte dintre lucrari au urmarit abordarea critica a ceea ce a insemnat „arhitectura totalitara“. Ana Maria Zahariade (Universitatea de Arhitectura „Ion Mincu“ din Bucuresti) a prezentat o privire critica asupra marilor ansambluri de locuit comuniste, privite in transformarea lor istorica – pentru ca nici chiar totalitarismul nu este o simpla masa unitara si gri, ci o realitate ce trebuie inteleasa in nuante si evolutie. Peter Derer (UAIM) si Janusz Dobesz (Institutul de Istorie a Arhitecturii, Artei si Tehnicii de la Wroclaw) au abordat si ei arhitectura comunista in Romania si, respectiv, Polonia.

Orasul totalitar nu a fost insa considerat doar ca o realitate negativa: o data ce se accepta ca in formula lui poate intra adesea si prezenta magica a „modernismului“, lucrurile trec chiar in zona pozitiva, a recuperarii. Lijljana Blagojevic (Facultatea de Arhitectura a Universitatii din Belgrad) a incercat „o reevaluare a modernismului socialist“ pe cazul concret al cartierului Noul Belgrad. A fost, astfel, afirmata si calitatea de resursa, posibil de revalorificat, a mostenirii comuniste (iar Belgradul era atunci un oras cu adevarat modern, adica cosmopolit, nu unul strict sirbesc, cum a ajuns sa fie azi). Privind inapoi spre reusitele indiscutabile ale arhitecturii bucurestene din anii ’30, Luminita si Florin Machedon (UAIM) au sustinut ideea interbelicului ca posibila sursa de modele si pentru dezvoltarea orasului de azi. Modernismul a aparut din nou, pentru a nu stiu cita oara, ca fiind tot ce arhitectura romaneasca are mai bun. Stefan Ghenciulescu (UAIM) s-a oprit asupra unei realitati ce trebuie asumata si ea in ceea ce priveste modernitatea bucuresteana: dezvoltarea in rupturi si suprapunerea de straturi succesive independente – realitate ce poate in fond deveni o sursa de identitate.

Felul in care se reevalueaza trecutul in scopul fictionarii unei identitati urbane a fost tema prezentarii lui Neil Leach (Bauhaus, Dessau). Leach a fost destul de critic in privinta modului in care, in mediul profesional din Romania, modernismul este aproape mitizat si abordat in latura lui exclusiv estetica, in timp ce trecutul comunist (atit de prezent in oras, in primul rind prin imensa, daca nu altfel, Casa a Poporului &Parlamentului) este mai degraba renegat oarecum autist, decit asumat critic.
Privirile spre trecutul imediat, „post-totalitar“, au dovedit si ele marea diversitate a lumii Estului. Serban Tiganas (Facultatea de Arhitectura a Universitatii Tehnice din Cluj) a analizat in ansamblu problemele constructiei de locuinte in Romania post-totalitara.

Tema locuirii a fost de altfel una dintre temele cele mai importante ale simpozionului. Antonia Stefanova (arhitecta la Sofia) a aratat un exemplu detaliat de proiect de dezvoltare urbana sanatoasa – Ecozone/Sofia Est. Iar Miroslav Cikan (arhitect la Praga) a comentat diverse interventii in centrul istoric al orasului Praga, tratat in continuare ca un oras-bijuterie.
Dar cele mai relevante pentru oscilarea orasului intre reflectia asupra trecutului si inventarea dezvoltarii lui viitoare au fost, in opinia mea, chiar referirile la cazurile urbane romanesti. Orasele discutate – Bucuresti, Cluj, Timisoara – sint intr-adevar cum nu se poate mai diferite. Augustin Ioan (UAIM), cel mai explicit dintre toti in a incrimina (de)plingerea, a prezentat citeva idei referitoare la spatiul urban ca „arhiva“ si la „reconstructia radicala“.

Ele au fost urmate de un proiect concret pentru Bucuresti (proiectul unui student de la UAIM), ce incerca o solutie pentru recuperarea structurii-schelet a uneia dintre megaloconstructiile ramase neterminate de pe vremea lui Ceausescu. Un scurt film cu imagini de la defilarea nationala din 1989 (va mai amintiti acele parade in stil „coreean“ care se desfasurau pe scena spatiului public urban...) a demonstrat ca intre cultura „(de)plingerii“ si cea a „deriderii“ nu e decit un pas.
Clujul s-a prezentat ca un oras sfisiat de distanta extrema dintre realitate si proiect. Pe de o parte, Dana Vais (Facultatea de Arhitectura a Universitatii Tehnice din Cluj) a aratat cum spatiul urban folosit de mai bine de zece ani incoace ca o scena a spectacolului ultranationalist militant merge in complicitate perfecta cu un mod corupt de a construi, amindoua fiind caracterizate pur si simplu prin „bluff“.

Pe de alta parte, una dintre cele mai coerente si mai convingatoare priviri constructive ale acestui simpozion s-a realizat prin prezentarea proiectului de dezvoltare urbana Planwerk Cluj-Napoca. Proiectul a fost facut public printr-o expozitie organizata de Uniunea Arhitectilor, iar la conferinte a fost prezentat de catre unul dintre membrii grupului Planwerk, Franz Ullrich (arhitect care a lucrat la Cluj, in prezent angajat al Ministerului de Interne al Landului Bavaria). Din pacate, distanta dintre aceste frumoase desene pe hirtie si transpunerea lor in constructie este, la Cluj (si in general), o problema politica, nu profesionala.
Cit despre Timisoara, aceasta este un oras mai senin si decit Bucurestiul mare si oficios, si decit Clujul mic si strident. Ioan Andreescu (Facultatea de Constructii si Arhitectura a Universitatii Tehnice din Timisoara) a aratat prin exemple concrete din perioada post-revolutionara cum centrul istoric s-a putut adapta presiunilor comercializarii. The shopping city – cum si-a denumit el modelul – este o asumare a faptului ca orasul vechi traditional e obligat sa-si adapteze spatiile si constructiile pentru a putea primi functiunile vii ale unor interese de actualitate, mai mult sau mai putin comerciale.

Profesionalismul exemplelor aratate a demonstrat ca nu este deloc indiferent modul in care se parcurge distanta de la principii teoretice la practica.
In fine, o alta concluzie importanta a simpozionului a reiesit poate cel mai bine din conferinta unui filozof, Emilian Cioc (Universitatea „Babes-Bolyai“ din Cluj) – desi a fost cumva implicita si in multe alte lucrari. Si anume faptul ca problemele orasului post-comunist se cer rezolvate intr-un mod ce tine mai mult de politica decit de profesiunea propriu-zisa de arhitect sau urbanist. Iar aici e cazul sa (de)plingem absenta reprezentantilor institutiilor implicate – ai Primariei Bucuresti si ai Ministerului Lucrarilor Publice etc. – care, desi au fost invitati, au preferat sa-si vada de „orasul post-totalitar“ in felul lor. Indiferent daca oamenii care populeaza acum institutiile vor sa accepte asta sau nu, orasele nu vor putea privi spre viitor, altfel decit pur fantezist, pina cind nu vor fi reparate radical institutiile publice care se ocupa de dezvoltarea lui.

Cred ca un raspuns posibil la obiectivul simpozionului – „depasirea culturii (de)plingerii“ – ar putea sta in diferenta esentiala intre a te plinge si a critica. A (de)plinge arhitectura proasta sau orasul inuman e foarte comod si inutil, pentru ca nici victima plingatoare, nici vinovatii care au nefericit-o nu sint expusi in mod real. A critica inseamna a evalua precis, in detaliu, pozitiv sau negativ, si, in acest fel, a expune convingator vinovatii (sau merituosii), dar si a te expune pe tine ca observator critic, cu reperele si limitele tale – altfel spus, a accepta pentru toti responsabilitatea, deschiderea si schimbarea. Depasirea „culturii (de)plingerii“ in mediul arhitectural romanesc nu se va putea realiza decit atunci cind va fi inlocuita cu o cultura veritabil critica.