OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O manusa aruncata teoriei literare postmoderne

Unul dintre simptomele sindromului de satietate fata de supraabundenta discursurilor, frecvent tautologice, despre postmodernitate sint colocviile internationale de mare anvergura cu teme precum: Postmodernism. In memoriam, Beyond Postmodernism s.a., tot atitea epitafuri ale unei obsesii intelectuale care nu-si mai poate supravietui siesi dincolo de pragul mileniului. La noi, procesul este inca ocultat de inertia unei culturi unde toate modele defuncte se prelungesc silnic, pentru a asigura rente celor care tin mortis sa lase impresia ca se afla la cirma, controlind lexicul teoretic al vremii.
La urma urmei, tot in Romania structuralismul a avut exact acelasi destin. El inca se resimte, chiar si in importanta exagerata acordata poststructuralismului, ca si in tandretea cvasisuspecta pentru deconstructie si deconstructionisti, intr-o arie culturala unde nimic sau aproape nimic n-a fost vreodata solid intemeiat pina la a deveni generator potential de blocaje, ca sa suscite astfel de reactii articulate.

Textul de mai jos rezuma liniile foarte generale ale unei interventii la unul dintre aceste colocvii recente, consacrate maririi si decaderii literaturii intr-o vreme precum aceea postmoderna, cind discursurile teoretice au etalat o aroganta fara precedent. Manifestarea, numita The Conference on the State of the Art: Literature in the Age of Theory (SUA, Athens, Georgia, iunie 2002), a coincis cu unul dintre evenimentele breslei literatilor: reuniunea anuala a biroului care conduce ICLA, organizatia internationala de literatura generala si de studii comparatiste, unica din bransa afiliata la exclusivista FILLM – Federatia internationala a asociatiilor profesioniste de literatura, arte si limbaj.
Participantii de anul acesta au (pro)venit din arii culturale impresionant de diverse, ca sa poata fi acuzati de prejudecati si de preferinte zonale. Presedintele insusi a fost japonez, iar comunicatorii – originari din Franta (de la Paris, dar si de la Papeete), din SUA (din California, din Maryland si din Utah, din Georgia, dar si din North Carolina), din Ungaria, Romania, Portugalia, Brazilia (Rio de Janeiro, dar si Porto Alegre), Olanda, Canada, Belgia, Germania, China continentala, ca si din Honk Kong, Africa de Sud, Maroc, India, Estonia.
Impreuna cu altele, care vor urma sub acelasi generic, articolul de fata incearca sa dea seama, oricit de sumar, de starea literaturii si a discursului despre ea, fie privind retrospectiv spre postmodernitate, fie recenzind pur si simplu citeva titluri simptomatice, aparute pe meridianele lumii si deloc discutate la noi, desi unele apartin unor conationali de origine.


I

Intr-o antologie academica publicata in Canada in anii ’90, un eseu cu titlul Romanul ca discurs teoretic, intr-o societate liberala epitomizeaza un punct de vedere despre literatura, cu larga circulatie in zilele noastre. Autorul, Gary Whil, profesor la Mc Gill University, face in mod curent observatii precum urmatoarea: „La fel ca teoria, romanul dispune de discursuri pe cit de variate, pe atit de rafinate. Intre ele nu exista, de fapt, o linie de demarcatie ferma. Singura diferenta neta priveste doar modul in care romanul foloseste aceste discursuri. Prin urmare, ar fi de dorit ca romanul sa-si reformuleze optiunile morale in vocabularul net al stiintelor sociale, mai degraba decit in modul sau specific“.

Este evident ca rinduri precum cele de mai sus implica o anumita agenda si un program vizind evolutia viitoare catre convergenta a romanului si, respectiv, a teoriilor sociologice, doua tipuri de discurs care au fost considerate in mod unanim cel putin radical distincte, daca nu de-a dreptul antitetice. In continuare, profesorul canadian si-a evaluat punctul de vedere in opozitie cu doua optiuni alternative, cea a lui Milan Kundera cu privire la destinul romanului si, respectiv, cea a lui Richard Rorty, care pledeaza pentru o cotitura radicala a teoriei in directia esteticului. Ambele puncte de vedere sint larg cunoscute, asa incit ma voi opri foarte pe scurt asupra lor.
Kundera distinge clar intre doua traditii ale scrisului occidental. Una, apodictica si dogmatica, cu sursele in Descartes, si cealalta, o contra-traditie artistica si imaginativa derivata din Cervantes si mizind mai curind pe intelepciunea incertitudinii. Romancierul ceh nu neaga faptul ca liberalismul sau discursul moral puse in scena de roman cu mijloace proprii si, respectiv, discursul intelectual pe aceleasi teme au anumite puncte de contact.
Dar colegul nostru canadian nu se multumeste cu concesii modice. „Kundera – sustine el – nu ajunge la concluzii satisfacatoare pentru acei cititori interesati de posibilitatile de suprapunere ale celor doua discursuri.“ Implicarea inevitabila a romanului in diverse arii esentiale ale existentului ar rima prost „cu definitiile curente privind fictiunea ca arta a imaginarului sau cu privire la structura muzicala a romanului“.

In ceea ce-l priveste, Rorty se situeaza la antipodul lui Kundera, cel putin in masura in care filozoful prefera sa uneasca mai tot ceea ce Kundera desparte. Fortind orice frontiere preexistente, ambitiosul sau proiect estetic tinteste spre unificarea literaturii si a teoriei, a romanului si a discursului sociologic sub acoperisul unei Mari Teorii generice, coafate estetic. O astfel de convergenta ar fi functional adecvata variantei sale de societate liberala orientata spre inventivitatea estetica, mai putin interesata de adevar decit de autonomia si de capacitatea individuala de inventie.
Teoreticianul canadian al romanului nu se arata mai generos fata de Rorty decit fusese fata de Kundera. Romanul ar mai avea, dupa parerea sa, destule de intreprins. „Teoria generica si-ar putea gasi un rost doar daca scriitorii s-ar decide sa faca pasi semnificativi si rapizi catre discursul teoretic profesionist, mai degraba decit orientindu-se in directia inversa.“
Exemplul la care m-am oprit pe scurt reprezinta varianta simplista a unui proces de reevaluare a literaturii, aflat de citva timp in curs, pe paliere diferite, rareori distinse cum se cuvine, beneficiind mai curind de o perceptie globala si creatoare de confuzii.

Un prim nivel priveste raporturile literaturii cu propriul sau metadiscurs. Tentativa de a scoate in relief omologiile dintre genurile literare si discursul stiintific isi afla un punct solid de sprijin in disponibilitatile autoreflexive ale literaturii. Autoreflexia este o dimensiune genetica pe care literatura o exploateaza de timpuriu, incepind din antichitate, traversind gesta medievala, prelungindu-se ca un fir rosu in literatura baroca (mai ales in teatru), lasind urme vizibile in romantism si, in mod surprinzator, in proza realista sau naturalista, pentru a inflori in mod spectaculos in secolul trecut. Este momentul cind functiile autoreferintei se diversifica la maximum, avind drept obiect tema si enuntarea textului, autorul, procesul narativ, publicul sau lectura acestuia.
Ori de cite ori autoreferinta vizeaza tehnicile literare si chiar codurile estetice, literatura se instaleaza intr-o proximitate derutanta cu teoria literara fictivizata si chiar cu discursul critic profesionist despre ea insasi. In astfel de cazuri, opera literara poate pretinde ca este produsul direct al unui efort teoretic, transformind teoria intr-un discurs fondator al literaturii. Statutul literaturii, ca si cel al producatorilor sai devin astfel echivoce.

Putem lua exemplul unor autori-teoreticieni (sau teoreticieni-autori?) precum Philippe Sollers, Helene Cixous, Jean Ricardou, William Gaas, Raymond Federmann, John Barth etc. Cum sa deosebesti oglinda de obiectul reflectat in astfel de cazuri? Putem sa spunem ca retetele de proza ale lui Barth sau Ricardou au fost simple ilustratii practice ale teoriilor lor literare. Dar, de ce nu, si invers, ca teoriile lor si-au elaborat axiomele cu pornire de la romane ca Les lieux dits. Petit guide d’un voyage dans le livre sau The Floating Opera.
In fond, atit structuralismul stiintific, cit si cel speculativ – cum le eticheteaza Toma Pavel – au stimulat proiectul racordarii literaturii, ca si a metaliteraturii la o teorie atotcuprinzatoare a disciplinelor umane. Sub impactul structuralismului, critica literara a executat o pirueta de 180 de grade dinspre modelele imprumutate in mod curent ariilor emipirice catre cele ale speculatiei abstracte, ale ideologiei si ale discursului social. Este perioada cind in comentariul literaturii se demonetizeaza metaforele agricole curente, cum le numeste Elisabeth Bruss intr-o sinteza de rasunet in epoca: Beautiful Theories.

Incepind din anii ’80, literatura este creditata cu statutul de discurs cognitiv despre lume si despre societate, despre politica si libertate, despre rasa, virsta, sex, valori si optiuni sociale. Mai mult, practicantii studiului sau revendica pentru literatura un statut egal cu al celorlalte discursuri intelectuale, mai ales din aria stiintelor social-politice.
Daca la polul umanitatilor, romanul si teoria literara tind spre scopul ambitios al comuniunii intr-o Mare Teorie, la antipozi, trioul care fondase stiinta moderna – fizica, biologia, istoria – pare a se fi imbarcat pe calea panestetismului. In circumstantele date, ia nastere un trafic de concepte si metode cu doua sensuri de circulatie – pe cit de riscant pe atit de bizar. De la ipoteza numarului incomensurabil de paradigme ale stiintei se ajunge direct la omologarea acesteia ca un discurs de acelasi tip cu cel artistic. De partea lor, sociologii, istoricii si filozofii admit ca legile naturii sint simple proiectii speculative, nu atit de diferite, pe cit s-ar crede, de cele social stabilite.
Nu e deloc surprinzator ca unii dintre teoreticienii literari se lanseaza impetuos in plonjeuri riscante catre sferele de avangarda ale stiintei, ca teoria cuantelor sau teoria haosului, ca sa-si condimenteze teoriile despre incongruitatea experientelor artistice.
Situatia a fost perfect pusa in lumina de celebra farsa a fizicianului american Alan Sokal, profesor la City University New York, ingrijorat de perspectivele asupra stiintei, lansate in circulatie de departamentele de literatura: „Nu mi-as fi inchipuit niciodata ca teoria literara de nuanta deconstructionista serveste nu ca s-o studiezi pe Jane Austen, ci ca sa evaluezi mecanica cuantica“ – declara fizicianul.

Faptele nude sint de mare notorietate, deci nu voi starui asupra lor. Mult mai interesante sint reactiile pe marginea evenimentelor si concluziile care pot fi trase de aici. Potrivit lui Alan Sokal, motivul pentru care articolul sau, impanat cu o varietate prodigioasa de nonsensuri stiintifice, travestite deconstructionist, a fost ca „textul suna bine si flata prejudecatile intelectuale ale redactorilor“. In plus, acesta i-a sedus pe teoreticienii literari à la page, inversunati impotriva asa-numitei prapastii consacrate intre stiinte si discursurile socio-umane.
Pe de o parte, Sokal a turnat gaz pe focul mocnit al unei dispute teritoriale istorice intre umanitatile reputat „subiective“ si stiintele naturale „obiective.“ Pe de alta parte, frustrarile legate de aceeasi disputa au fost stimulate de asa-zisa cotitura estetica a disciplinelor exacte care, in viziunea neortodoxa a lui Paul Feyarebend sau a lui Thomas Kuhn, ar fi simptomul unei schimbari de paradigma epistemologica.
Rezumata retrospectiv, dinamica de care a fost vorba mai sus lasa la vedere o miscare in mai multi timpi.

1. Primul rezuma in esenta o shimbare a echilibrului de forte intre literatura si metadiscursurile sale. Paralel cu apogeul structuralismului si abandonind organicismul, teoria nu se mai multumeste cu statutul sau de discurs secundar, ci etaleaza veleitati de discurs originar si de veritabil punct de pornire al literaturii.
2. Cel de-al doilea ii vine in intimpinare din directia opusa, unde o apropiere a stiintelor exacte de umanitati da nastere asa-numitelor epistemologii slabe. Acest tip de feed back din partea stiintelor stimuleaza ambitiile literaturii de a deveni, initial, o Mare Teorie si, ulterior, de a se erija in insusi modelul Marii Naratiuni postmoderne.
3. In sfirsit, totul se repercuteaza asupra structurilor institutionale, fiind convertit in curricula si in activitati academice. In acest fel se desavirseste un proces anexionist, care, practic, nu duce la marirea literaturii, ci, dimpotriva, o inghite, reducind-o la statutul de – citez – „simpla literatura“ sau „practica discursiva oarecare“, una printre altele, ca sa ne aliniem cu logica si cu limbajul studiilor comparatistice de ultima ora, ilustrate de faimosul Raport Bernheimer. Ne aflam doar la un pas de instrumentalizarea totala a literaturii. Din chiar momentul in care, spre deliciul teoreticienilor sai, literatura s-a lasat absorbita de turbionul similitudinilor si al omologiilor aparent flatante, traiectoria sa totalizanta promitea deja sa conduca direct spre un proiect pragmatic si politic. Lumea ca Text a absorbit total Textul ca Lume.


II

Este momentul sa ne intrebam daca turnura relativ recenta a literaturii si mai ales a discursurilor sale de escorta nu sint pe cit de normale pe atit de legitime, facind inutile orice lamentatii nostalgice.
La urma urmei, constructele stiintifice si discursurile teoretice, pe de o parte, fantezia creatoare sau discursul artistic, pe de alta, au cel putin o dimensiune comuna. Putem s-o numim pluralitate, profunzime, imaginatie neingradita si asa mai departe. Cu o conditie: sa intelegem acest tip de armonie ca pe un simplu gen proxim, fara a trece cu vederea existenta unor diferente specifice transante.
A le pune intre paranteze, deliberat sau nu, ne-ar conduce spre o conceptie rudimentara despre interdisciplinaritate. Si, in mod doar aparent paradoxal, spre una reductionista. In numele pluralismului, ea ar avea ca rezultat supersimplificarea literaturii, ca si a teoriei, a artelor, ca si a stiintelor, tintuindu-le pe toate acestea intr-un tipar monolitic, exclusivist si nerentabil cultural.
Fiindca, in ultima instanta, nimic nu poate fi mai diferit decit pluralismul stiintific comparativ cu cel artistic. Nu incape indoiala ca exista teorii stiintifice rivale vizind acelasi obiect. Dar in astfel de cazuri, o logica de tipul sau/sau face imposibila validitatea lor simultana. Teoria geocentrica si aceea coperniciana, teoria statica si cea evolutionista a speciilor, axiomele lui Euclid si matematicile non-euclidiene pot fi considerate doar alternativ valide de instantele stiintifice, de institutiile culturale sau in aplicatiile practice. Pe cind doar una din ele este considerata acceptabila, toate celelalte vor fi expediate in domeniul istoriei unei stiinte sau declarate produse ale imaginatiei creatoare (de pilda, teoria geocentrica).

Asta in timp ce, conform unei logici inclusive de tipul atit/cit si, lumile posibile ale artei nu sint alternative, ci simultan acceptabile pentru oricine. Chiar pentru fiecare individ in parte proiectiile hermeneutice, bazate pe acelasi text, virtual infinite ca numar, nu sint mutual exclusive.
Din perspectiva semiotica, statutul literaturii in economia simbolica a unei comunitati particulare la un moment anumit devine mult mai clar.
Conform compatriotului nostru Toma Pavel, modelele culturale ale unei comunitati variaza intre tipul plat sau plan – cel stiintific, de unde se selecteaza paradigmele creditate ca fiind centrale – si tipul reliefat sau denivelat, ilustrat de arte, de regula identificate drept marginale. Lumile proiectate de literatura, in multiplicitatea si in incompletitudinea lor funciara, au la baza astfel de modele reliefate, adica un complex de versiuni asupra lumii acceptate in mod egal ca valide.
De unde si imposibilitatea de a epuiza literatura prin decodare, la care pare sa se fi referit si Kundera, subliniind libertatea absoluta a romanului. Tot de aici si afirmatiile lui Rorty despre ambiguitatea romanului, ca si lamentatiile confratelui nostru canadian cu privire la rezistenta tenace opusa de literatura decodarii.

In acest punct, o serie de precizari devin indispensabile.
Ca sa-si apere demnitatea contemporana si sa-si compenseze nedeterminarea, incompletitudinea, structura multiplu etajata de sens, ca si opozitia fata de descifrarea univoca, literatura (si, as preciza, mai cu seama teoreticienii ei) n-ar fi avut deloc nevoie sa incerce rasturnarea ierarhiilor si a configuratiilor culturale preexistente, incercind sa ocupe pozitii dominante in dispozitivul discursului intelectual (de pilda, in sectorul stiintific, dar si in cel politic, sociologic, antropologic etc.).
Cu atit mai putin productiva s-a dovedit autoidentificarea emfatica a discursului teoretic despre literatura cu cel al stiintelor sociale, pina la pierderea totala a propriei identitati.
In contrast cu statutul modelelor culturale tari, conditia literaturii ar trebui sa fie perceputa mai curind ca un privilegiu decit ca un handicap. In oricare economie simbolica, literaturii ii revin functii unice. Intr-o carte de referinta (A Theory of the Secondary), Virgil Nemoianu le-a trecut extensiv in revista. „Literatura, declara fara ocolisuri autorul, este secundara in raport cu punctele nodale de interes ale colectivitatilor umane si cu motoarele principale ale dinamicii istorice.“ Si totusi – sau tocmai de aceea – acest tip de statut secundar nu are nevoie de scuze si nu este un motiv de umilinta. Reactiile sale fata de cursul principal curentului intelectual sint functional indispensabile oricarei culturi.
Reciproca este in mod egal valabila. Disponibilitatile estetice ale unor stiinte exacte sau glisajul lor episodic catre epistemologiile slabe nu sint argumente valide pentru a intoarce configuratia intelectuala actuala cu susul in jos.

Imaginatiei literare ii revine un rol important, de releu, in conectarea principalului cu realitatea. In acelasi mod, interconexiunile pe care literatura le face posibile sint argumente indeajuns de puternice ca sa-i legitimeze dreptul la diferenta specifica. Prin urmare, orice text literar are dreptul sa fie interpretat ca text literar pur si simplu, nici mai mult nici mai putin, nici drept altceva decit atit.
Cam care ar putea sa fie jaloanele apte sa marcheze clar frontierele dintre literatura, metaliteratura si celelalte arii ale discursului socio-uman?
Este usor sau este greu sa ne lansam intr-o asemenea aventura, din ce in ce mai putin prizata in ultimul timp?
Fara pretentii de sistematizare, merita mentionate, printre primele, conventiile de gen si normele specifice ale scriiturii literare, mult prea des ignorate in favoarea vinatorii de genuri proxime reputat flatante. Familiaritatea deplina si timpurie cu astfel de norme este o parte esentiala a competentei culturale individuale.
Literatura este o categorie atit semantica, cit si pragmatica. Exista o serie de reguli institutionalizate pentru constructia eposului, a tragediei, a romantului, a literaturii fantastice, a literaturii SF, a poeziei, a dramei, a prozei si asa mai departe. Intr-o perioada definita de timp si pe durate medii – in termenii Analelor – astfel de reguli se bizuie pe preexistenta unui consens durabil.

Perspectiva semiotica are avantajul unei sensibilitati acute la dependenta literaturii fata de norme. De pilda, Michael Riffaterre sustine ca unicitatea sensului literar – pe care el il numeste semnificatie (significance) – ar fi de gasit in relatiile de strinsa interdependenta dintre unitatile minimale ale unei text si textul-cadru din care acestea fac parte. Semnificatia fiecarei unitati de sens ar fi nu numai guvernata, ci si generata de proprietatile intregului text.
Al doilea mod relevant si functional de a circumscrie literatura este intelegerea ei in orizontul unei istorii literare particulare. Orice text cu pretentia de a fi identificat drept text literar trebuie interpretat in perspectiva unui anumit traseu al dezvoltarii istorice. Acesta furnizeaza intotdeauna structurile-cadru si, mai ales, contextele de care are nevoie interpretarea. Caci, la urma urmei, un text este literar atunci cind este interpretat conform normelor constitutive ale interpretarii literare.
In consonanta cu un complex de practici istorice traditionale, literatura poate fi definita fara dificultati, in termenii unei naratiuni istorice, care o explica si, in acelasi timp, ii sustine unitatea si integritatea.
Citeva reflexii de incheiere.

In mod paradoxal, decaderea literaturii pina la statutul de „simpla literatura“ si de „discurs ca oricare altul“ trebuie inteleasa drept ceea ce este: o consecinta directa a arogantei nestrunite a comentatorilor si teoreticienilor sai. Supralicitarea de catre acestia din urma a propriului discurs a camuflat de la bun inceput germenii declasarii actuale mocnind in el.
Incercind zadarnic sa inalte metaliteratura, de nu chiar literatura insasi, la demnitatea unei paradigme intelectuale, practicantii domeniului au semnat actul ei de degradare.
Vechii greci numeau acest tip de infatuare periculoasa „Hybris“ si erau sever pedepsiti de zeii lor pentru el.