OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cunoscuta si ca poeta, Saviana Stanescu s-a facut cunoscuta deopotriva in dramaturgia autohtona – premiul UNITER pentru cea mai buna piesa a anului in 2000 pentru Apocalipsa gonflabila. Mai multe poeme in proza sau piese de teatru propriu-zise i-au fost montate pe scenele romanesti, mai ales in spatii neconventionale. Nonconformismul si sfidarea conventionalitatii sint cuvintele cheie care ar putea-o caracteriza atit ca artist, cit si ca persoana. In ultimii ani a fost invitata in cadrul unor spectacole-lectura pe textele sale in Austria, Anglia, Macedonia, Franta, dar si la New York, unde studiaza ca bursiera Fulbright in Performance Studies, la New York University, Tisch School of the Arts. A fost co-scenarista a spectacolului Yokastas, alaturi de regizorul Richard Schechner (Teatrul La MaMa). Luna trecuta a avut loc premiera spectacolului Final Countdown (a Balkan Blues) la Lark Theatre. Piesa a fost publicata la Paris, la Editura L’Espace d’un Instant, sub titlul Compte à Rebours, obtinind premiul Centrului Antoine Vitez.


„Vocea personala a dramaturgului“

Pe 14 august a inceput seria reprezentatiilor cu spectacolul Final Countdown (a Balkan Blues) dupa un text care iti apartine. Care este povestea acestui proiect?

Final Countdown (a Balkan Blues) are ca simbure o piesa scrisa acum citiva ani in Romania: Numaratoarea inversa. Este o piesa inceputa de fapt in timpul unui curs de dramaturgie la Academia Internationala de Teatru Ruhr, Germania, in 1998. Cred ca atunci am fost pentru prima data confruntata cu stilul occidental de a scrie teatru, cu atentia indreptata spre o structura dramatica bine articulata si spre constructia atent gindita a fiecarei scene sau secvente dramatice. Pina atunci, scriam intr-un mod impresionist, adica asterneam pe hirtie tot ce-mi dicta ceea ce indeobste se numeste talent.

Apropo, cum ai defini tu mult invocatul talent?

Acum sint foarte convinsa ca talentul reprezinta in jur de 60% din ceea ce trebuie investit in scrierea unei piese. E nevoie de multa disciplina interioara, de o faza de cercetare a subiectului, de studiu, de lucru cu actorii, de ceea ce aici, in America, se numeste play development – dezvoltarea unei piese pina cind devine extrem de percutanta, reusind sa transmita ceea ce are de spus scriitorul intr-un mod precis, interesant, strins, si desigur intr-o maniera personala, ca sa nu spun „originala“, caci multa lume poate argumenta ca termenul „original“ e problematic. Prefer asadar sa vorbesc de „vocea personala“ a unui dramaturg.

Revenind la Final Countdown…

Cum spuneam, am pornit de la Numaratoarea inversa, am rescris-o in engleza, tinind seama de referintele de aici, din America, de ceea ce poate intelege publicul american din sensibilitatea si ardoarea balcanica, din umorul negru dezvoltat in estul Europei in timpul comunismului, de mostenirea avangardei etc. Am adaugat si glasul unui fel de jurnalisti/naratori care ofera publicului o informatie cvasi-realista ce completeaza scenele absurde si asigura o mai buna receptare a acestora.

Ce alte „schimbari“ ai mai adus?

Pentru ca traiesc la New York, unde toti actorii viseaza sa ajunga intr-un musical pe Broadway si unde te molipsesti de visul succesului care graviteaza in jurul musicalurilor, am adaugat citeva song-uri, cu versuri pline de umor negru, care pot sparge stilul musical-ului american, daca avem norocul sa ne descopere un producator care savureaza acest tip de comedie si are curajul sa investeasca in ea. De cind Urinetown – un mare succes pe Broadway la ora actuala – s-a lansat acum doi ani pornind de la New York Fringe Festival, toti participantii in Fringe Festival sperau ca li se poate intimpla acest lucru si lor. Bineinteles ca si noi speram asta, mai ales ca Urinetown nu este un musical de tip clasic, ci o parodie brechtiana care a spart tiparul musical-urilor americane. Deci se poate!

Am „dezvoltat“ noua formula a piesei Final Countdown la Lark Theatre in New York, sub indrumarea directorului de programe internationale Michael Johnson-Chase si a directorului artistic John Clinton Eisner. Dupa acest proces, ei au decis sa produca o „guerilla production“ pentru festivalul Fringe din aceasta vara. Zis si facut. Centrul Cultural Roman, prin directoarea sa, Sanda Visan, s-a aratat foarte generos si ne-a oferit spatiu de repetitii si suport neconditionat. Am fost foarte impresionata de acest gest al Sandei Visan, care, intr-adevar, se straduieste sa promoveze artisti romani in New York.

In acelasi timp, la Lark Theatre eu am o noua piesa in lucru Waxing West – a hairy tale in four seasons, asa ca sint prinsa intre cele doua procese, am o vara extrem de ocupata, dar imi place asta. Am devenit cam „theatroholica“… Trebuie sa mentionez ca Final Countdown a fost publicata la Paris, de catre Editura L’Espace d’un Instant, sub titlul Compte à Rebours si prezentata in cadrul Festivalului Balkanisation Générale. Toate aceste lucruri s-au petrecut datorita unui premiu obtinut de piesa de la Centre Antoine Vitez din Paris.

La realizarea spectacolului au participat mai multi artisti romani. Cine sint ei?

Pentru Final Countdown (a Balkan Blues) era nevoie de un tip special de sensibilitate regizorala, asa ca producatorii au apelat la Cosmin Chivu, un coleg regizor roman care tocmai si-a luat masteratul de regie de la prestigiosul „Actors Studio“. Pentru costume, am invitat-o sa colaboreze cu noi pe Oana Botez-Ban, care mi-e prietena si in care am mare incredere, pentru ca e profesionista (am lucrat impreuna si la spectacolul Yokastas, si anul trecut in Fringe Festival, pentru un show de dans-teatru intitulat Body Maps). Oana isi face si ea masteratul in set/costume design la New York University. Muzica ii apartine lui John Stone, un foarte talentat compozitor tinar, care lucreaza si in Olanda si in Anglia. Producatorii l-au recomandat si au avut dreptate, tipul e grozav. Ne-am inteles perfect de la inceput, el a inteles stilul „postmodern“ in care sintem decisi sa lucram, asa ca muzica imbina motive balcanice, clasice, folclorice si citeaza parodic teme mari de musical (Oklahoma). Actorii sint americani, toti foarte buni profesionisti, prinsi intre auditii pentru filme si proiecte mai mari pe Broadway, dar dedicindu-se spectacolului nostru cu totul. Kathryn Foster, care joaca personajul principal Zozo, nu are liniste nici acasa, vrea sa isi cunoasca in profunzime personajul, imi pune multe intrebari, exploreaza varii atitudini. E important sa ai actori atit de responsabili.

Am dat un interviu la radio aici in New York si toata lumea a fost foarte incintata de al nostru Balkan Blues (varianta povestita, bineinteles). Amuzant pentru mine a fost mai ales momentul cind una din moderatoarele discutiei s-a aratat placut surprinsa ca noi, balcanicii, est-europenii, avem simtul umorului. „Dintr-o zona atit de apasata de saracie, violenta si probleme interne nu ne-am fi asteptat la atita umor“… a spus fata. Apoi a adus, fireste, vorba de Dracula. I-am spus ca om fi noi „vampiri“, dar sintem simpatici… Toata lumea a ris, iar dupa aceea tipa a promovat show-ul in fiecare zi. Poti atinge subiecte foarte serioase daca le imbraci intr-o haina comica, aceasta e convingerea mea si uite ca functioneaza pe toate meridianele.

Care e formula cursurilor in America?

Eu am venit in America cu o bursa Fulbright in Performance Studies la New York University, Tisch School of the Arts, dar, in loc sa fiu doar „visiting scholar“, am tinut sa invat ceva, daca tot ma aflam aici, sa intru in miezul teoriei si practicii teatrale americane, mai ales ca aveam sansa sa ma aflu la o scoala de virf. In primul an mi-a fost foarte greu, nu am facut nimic altceva decit sa studiez, la biblioteca si in camera mea, cea foarte mica, de pustnic, ba chiar mai rau, pentru ca un pustnic traieste macar in mijlocul naturii. N-am facut deloc turism, n-am ajuns nici macar la vreo plaja de la ocean daca poti sa-ti imaginezi asta, nu m-am dus in baruri, nu m-am distrat. Boring, veti spune, si poate ca e adevarat. Dar, dupa un an, am simtit ca am inceput sa sparg bariera de limba si cultura cu adevarat, ca pot sa patrund dincolo si sa scriu bine in engleza. Am vazut mult teatru, am citit mult, am studiat sute de scenarii de film pe DVD-ul laptop-ului, stringind din dinti cind afara era soare. Si uite asa, dupa un an, desi engleza mea vorbita nu e perfecta si am inca un accent puternic (care, paradoxal, „da bine“ aici, imi da, cica, o marca de personalitate), am ajuns sa detin o voce interesanta si aparte cind scriu in engleza. Profesorii mei de la NYU mi-au apreciat eseurile si piesele/textele, mi-au dat pina si premiul de „Distinguished Masters Student“ cind am terminat masteratul – MA in Performance Studies.

In urma acestor aprecieri, era normal sa inceapa sa vina si oferte/cereri de colaborare. Ce s-a intimplat?

Acolo l-am cunoscut pe Richard Schechner, l-am avut profesor si ne-am inteles bine de la inceput. Am fost pe aceeasi lungime de unda. Se intimpla. Dupa ce nu i-am mai fost studenta (am inceput un nou masterat, un Masters of Fine Arts de data asta, MFA in Dramatic Writing, dramaturgie/scenaristica, tot la NYU, Tisch), Richard m-a abordat si m-a intrebat daca vreau sa colaboram la noul lui proiect: o respunere a povestii lui Oedip din perspectiva Yokastei, Yokasta fiind un personaj slab reprezentat in teatru si in adaptarile contemporane. Richard mi-a spus ca imaginatia mea si felul de a scrie se potrivesc cu stilul lui regizoral si ar vrea sa lucram impreuna, sa fiu zilnic prezenta la repetitii, sa dezvoltam piesa in acest proces de explorare in echipa, sa gasesc un mod nou de a spune vechea poveste, dar nu dorea nicidecum sa fie o adaptare, ci o noua piesa. Dificil!

Fetele multiple ale Yokastei

Urmarea?

Am pornit repetitiile fara un text, doar cu un pretext, un context si gindul la un intertext ce ar putea fi folosit. Am inceput in noiembrie si pina in ianuarie am scris doar citeva scene. Nu gasisem inca spilul, ideea piesei, asa ca eram cu totii intr-o oarecare ceata. Repetitiile erau insa interesante oricum, caci Schechner ii ajuta pe actori sa ajunga la o pregatire fizica deosebita, repetitia incepea intotdeauna cu o ora de Yoga, apoi exercitii de improvizatie ce folosesc metode orientale precum cea indiana folosita de Reza Boxes. In sfirsit, ca sa scurtez povestea, urmarind actorii in repetitii si in exercitiile de improvizatie cu tema data, ce gravitau desigur in jurul temei de lucru, explorind personaje ca Yokasta/Oedip/ Laios, dar si Medeea/Phaedra, am inceput sa gindesc in relatie cu acele corpuri, cu acea particulara energie a actorilor si a echipei. Intre timp, acasa, am studiat in profunzime diversele versiuni in engleza ale textelor lui Seneca si Sofocle, plus variante in engleza si franceza ale povestii Yokastei, cum ar fi versiunea feminista a Helenei Cixous. Cea mai frumoasa adaptare a lui Oedipus de Seneca mi s-a parut a fi cea a britanicului Ted Hughes, din care am extras monologul Yokastei si pe care il folosesc intr-o scena conceputa ca un talk-show numit „The Baddest Mamma“, la care participa Medeea, Phaedra si Yokasta.

Cind am pornit in cautarea Yokastei, am incercat sa vad cum personajul, numele si mitul au penetrat cultura „pop“, cea de tip Internet si cea „media“. Asa am descoperit ca Yokasta e numit un robot de bucatarie, e un personaj in Marvels Comics si unul in Star Wars. Apoi, in echipa lui Schechner erau multe actrite si prea putini actori, asa ca prin ianuarie, dupa revelion, am avut revelatia: o sa avem mai multe Yokaste, fiecare cu o atitudine diferita in fata cunoscutei povesti incestuoase, iar Laios si Oedip vor fi jucati de un singur actor – multiplicitatea si diviziunea personajului teatral.

Am creat o YOKASTA conceptuala care cunoaste toata povestea antica, e intervievata in talk-show-uri contemporane, dar incearca sa uite si sa retraiasca momentele propriei istorii; YOYO, „Avanger Yokasta“ – Yokasta adolescenta care nu vrea sa accepte ca soarta ii este pecetluita si care porneste un razboi utopic impotriva zeilor; YOKO – Yokasta cea suparata, care uraste barbatii si mai ales pe Laios, caci tocmai a trebuit sa renunte la micul Oedip, o Yokasta nervoasa care devine obsedata de putere si se dovedeste a fi impotriva maternitatii; YOKO – Yokasta domestica, maritata si insarcinata cu Oedip, fericita, incremenita in acel timp al maternitatii. Yokastele se cearta, argumenteaza, se misca simultan pe scena, ideea generala fiind ca exista mai multe adevaruri si fatete ale unei povesti. Cel mai „adevarat“ lucru pe care il poti face este sa prezinti simultan cit mai multe variante, sa le faci sa interactioneze.

Spectacolul e foarte amuzant, chiar daca este puternic intelectualizat. Eu si Richard am lucrat impreuna la text, a fost o experienta cu un aer special, in care cred ca era nevoie de aceste dualitati masculin-feminin, emotional-spiritual, mitologic-mediatic, pentru a crea o poveste complexa si de impact. Cred ca am reusit in buna masura acest lucru, spectacolul s-a jucat in martie-aprilie la Teatrul La MaMa, am avut sali pline si feed-back pozitiv.

Ce a insemnat pentru tine lucrul la Teatrul La MaMa? Cum este acest faimos, mai ales pentru noi (vezi experienta lui Andrei Serban), teatru?

Da, La MaMa avea pentru mine, ca si pentru tine, acea aura speciala datorita lui Andrei Serban. Ellen Stuart, directoarea teatrului, cea care l-a sustinut pe Serban, este veche prietena cu Schechner, caci Richard e intr-adevar creatorul teatrului de avangarda de aici, din New York. Spectacolele lui din anii ’60-’70 sint de referinta in istoria teatrului, ele inca influenteaza regizori de pretutindeni. Vedeam spectacole in Romania si Europa si nu stiam ca ele isi au radacinile in teatrul „environmental“ creat de Schechner, un teatru care foloseste spatiul de joc ca „actor“ in spectacol.
M-am simtit bine la La MaMa; e acolo atmosfera aia speciala de „downtown theatre“, adica teatru Off-Off-Broadway, care e indraznet esteticeste si nu mizeaza pe succes comercial ca spectacolele de pe Broadway. Sint insa multe alte teatre care imi plac. Asta-i marea diferenta: aici ai atitea posibilitati, nici una nu e la un mod absolut „cea mai cea“. Important e sa faci ce ai de facut, ce vrei sa faci. Asta conteaza.

Ca sa mut un pic polul discutiei, te-as intreba ce carti de poezie, dramaturgie sau alta „categorie“ ti-au aparut dincolo de granitele Romaniei in acesti ultimi ani…

Mi-a aparut o carte de poezie numita Diary of a Clone, poeme in traducerea lui Adam J. Sorkin, si citeva scrise direct de mine in engleza. Am mai publicat poeme in citeva reviste de aici si din Anglia: The Saint Ann’s Review, Absinthe, Watchword, Metamorphoses, Poetry London. N-am timp sa ma ocup de poezie atit cit as vrea, am sustinut doar citeva lecturi in New York, in Philadelphia, la Smith College in Massachusetts, la University of Connecticut, la Internationl House etc. Sint prea ocupata cu teatrul si cu scoala, nu m-am putut concentra pe promovarea textelor mele spre a fi publicate in carti. Ma intereseaza mai mult spectacolele pe care le fac si procesul de lucru cu oamenii de teatru americani deocamdata.

Mai mult decit atit, incepind din toamna, voi preda „Dramaturgie Europeana Contemporana“ la New York University, asa ca va trebui probabil sa-mi limitez alte activitati si sa ma concentrez pe cladirea unei cariere de dramaturg si de profesor aici. Cine alearga dupa mai multi iepuri… dar hai sa schimbam zicala: prinde mai multi!

Ai plecat de aici cu varianta in engleza la Black Milk in buzunar, ca sa spun asa, sau in valiza. Care au fost urmarile?

Black Milk a fost foarte bine primita de cei carora le-am oferit-o. Partea proasta e ca sistemul de distributie internationala a editurilor romanesti este cvasi-inexistent. Mi-a fost jena de citeva ori cind oamenii ma intrebau de unde pot procura Black Milk, daca se gaseste in librarii sau pe www.amazon.com si eu trebuia sa le spun ca nu, nu este.
O carte nu inseamna nimic fara o distributie adecvata. Degeaba publici ceva intr-o limba de mare circulatie cum este engleza, daca ii ai ca cititori doar pe cei carora le dai cartea pe gratis.


Capra americana si varza romaneasca

Cum se vede de acolo viata artistica romaneasca?

Nu prea stiu ce se intimpla in viata artistica romaneasca, sint prea ocupata cu supravietuirea aici si cu toata munca si muncile de care ti-am vorbit inainte. Sint convinsa ca se fac in continuare spectacole de calitate.
Pe de alta parte, nu doar viata artistica romaneasca, ci viata artistica europeana e cumva indepartata de ceea ce se intimpla aici. In afara dramaturgilor britanici si a ceea ce se misca pe axa New York-Londra-Los Angeles, foarte putini scriitori straini au sansa sa fie jucati in America. Minoritatile afro-americana, latino si asiatica sint incurajate sa se afirme, asa ca ele asigura un anume globalism si o diversitate a vietii artistice americane.

Sint citeva festivaluri mari, ca cel de la Lincoln Center, unde se acorda un interes special spectacolelor internationale, apar cronici in The New York Times etc. Altfel, dramaturgii cunoscuti in Europa sint aproape inexistenti pe scenele americane. Ionesco, Genet, Cehov sint prezenti, dar cei contemporani nu prea. Sint citeva teatre cu programe internationale, unde sint invitati din cind in cind scriitori straini, dar aceste lucruri sint sporadice si nu se poate vorbi de o prezenta regulata a pieselor contemporane ne-americane si ne-britanice in America. Cel putin in viziunea mea – nu am date sociologice, e o afirmatie pur empirica.

Care este urmatorul tau proiect teatral american?

Cum spuneam, am in pregatire un spectacol la The Lark Theatre cu piesa mea cea noua Waxing West. Vom avea repetitii toata luna septembrie si premiera va fi la sfirsitul lunii. Este povestea unei cosmeticiene romance care emigreaza in America si are parte de cosmarurile Visului American. Piesa intretese mai multe registre, in cel absurd jucindu-ma putin cu vampirii cei atit de cunoscuti si de „reprezentativi“. Am mari sperante cu acest text pentru ca, practic, l-am scris pentru americani, tinind cont de referintele si asteptarile lor, cu o poveste complexa dar clara, plauzibila, „reala“, fara sa fac insa concesii stilului meu poetico-absurdist. Am incercat sa impac capra americana cu varza romaneasca.

Apropo de Visul American…

Identitatea mea la ora actuala este suspendata undeva „in-between“, intre doua lumi, intre doua continente. Waxing West m-a ajutat daca nu sa-mi rezolv nevroza „imigrantina“, macar sa o imblinzesc, asternind-o pe hirtie, umflind-o, distorsionind-o cu ajutorul imaginatiei. Cam asta e cu visul meu american. Ma trezesc din el si in el in fiecare dimineata.