OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cécile Debray, curatorul expoziţiei, valorifică impactul puternic pe care arta lui Freud îl are asupra publicului printr-o scenografie complexă, unde opera de artă transcede spaţiul expoziţional, comunicînd cu publicul la nivel senzorial. Întrebările existenţiale care îl frămîntă pe artist devin cheia expoziţiei, traseul curatorial fiind construit ca o incursiune sistematică în lumea creatorului. Accesul în expoziţie se face printr-un hol îngust, luminat slab, unde vizitatorul este pus faţa în faţă cu printul supradimensionat al unui autoportret în cărbune, care flanchează dominator accesul în expoziţie. Desenul foarte sigur şi monumental, modelarea sculpturală a volumelor, atenţia reflexivă cu care este ordonat fiecare detaliu anunţă vizitatorului opera complexă pe care urmează s-o descopere. O biografie închinată artei ca „punerere-în-operă-a-adevărului“ (Heidegger).

 

Lucian Freud şi-a descoperit la 9 ani înclinaţiile pentru desen şi a avut norocul să fie susţinut permanent de familie în educarea şi cultivarea acestui talent nativ. Artistul născut în 1922, la Berlin, provine din elita intelectuală a Europei. Ernst Freud, tatăl său, fiul psihanalistului Sigmund Freud, a fost un arhitect renumit, unul dintre promotorii modernismului în Germania. În 1933, din cauza prigoanei naziste, familia se mută la Londra. Pînă în 1939, cînd îl cunoaşte pe Cedric Morris, tînărul Freud a încercat mai multe şcoli de artă britanice, care îl nemulţumesc pe rînd: Darlington Hall, Central School of Arts and Crafts şi East Anglican School din Dedham. Neliniştea, nemulţumirea şi permanenta dorinţă de perfecţionare şi autodepăşire sînt frămîntări pe care nu le-a abandonat niciodată, continuînd să-l macine şi la 88 de ani. Astăzi este aproape în unanimitate recunoscut drept cel mai bun artist contemporan, fiind şi cel mai bine cotat artist în viaţă din toate timpurile (lucrarea sa Benefits supervisor sleeping a doborît, într-o licitaţie Christie’s din 2008, recordul pentru cea mai mare sumă încasată într-o licitaţie de o piesă de artă contemporană, ajungînd la suma de 34 de milioane de dolari). Tate Modern şi MoMA i-au organizat ample expoziţii retrospective, lucrările sale sînt prezente în cele mai importante colecţii private şi publice ale lumii. Cu toate acestea, Lucian Freud încă reflectează, este nemulţumit şi încearcă să se autodepăşească, lucrînd cu frenezie – „I work every day and night. I don’t do anything else. There is not point otherwise“ (L.F. citat în Lucian Freud, Tate Publishing, 2002). Autoportretul care deschide expoziţia de la Pompidou ne comunică atît o biografie, cît şi o serie de întrebări existenţiale adresate prezentului, viitorului, care sînt reluate punctual în fiecare secţiune a expoziţiei.

 

În prima sală sînt ordonate cronologic lucrări care abordează tema „Interior/Exterior“. Pornind de la Camera Pictorului – lucrare din 1943, perioadă în care Freud a trecut prin experienţa suprarealistă –, vizitatorul este introdus în imediatul cotidian al artistului. Începînd din 1960, Freud se concentrează foarte mult pe imaginea atelierului său din Paddington. Lucrările din această secţiune alătură două stări complementare: liniştea şi siguranţa spaţiului familiar – atelierul – în opoziţie formală cu anxietatea Londrei industriale, văzută adesea în perspectivă plonjantă, de la fereastră.  Punctul de trecere în dihotomia spaţiu public/spaţiu privat îl reprezintă fereastra, simbol al receptivităţii. Termenul face trecerea spre secţiunea umătoare a expoziţiei, unde primeşte o nouă valenţă simbolică: chipul uman, fereastra sufletului. „Réflexion/ Les Autoportraits“ include seria autoportrelelor care iustrează o amplă psihanaliză făcută de Freud-artisul lui Freud-omul. Nu este vorba de o personalitate dublă, ci de o introspecţie consecventă, ghidată de funcţia cathartică a actului artistic. Propria reflexie în oglindă – experienţă reluată aproape narcisist – este privită cu un ochi critic la adresa semnelor îmbătrînirii, fiind o confruntare cu timpul şi o interogaţie adresată iminenţei morţii. Reperele iconografice ale operei sînt identificate în umătoarea sală, în secţiunea „Reprises“. Lucrări ca After Cézanne, After Chardin, After Constable’s Elm sînt recitiri ale unor lucrări care l-au marcat de-a lungul anilor. Studiul în muzee după lucrările maeştrilor a fost o constantă decisivă în formarea profesională a creatorului. Rembrandt, Chardin, Constable, Courbet, Ingres, Cézanne, Schiele, Münch, Bacon etc. sînt creatori al căror program estetic şi stilistic a jucat un rol decisiv în formarea stilului freudian. Realismul lui Freud se înscrie într-o dialectică foarte amplă, care subsumează o serie de teorii fundametale ale istoriei artei, precum şi un număr variant de influenţe, în esenţă diferite.

 

Ceea ce Freud numeşte redarea adevărului este filtrat printr-un amplu proces de studii şi referinţe, care au fost explicate de-a lungul anilor de critică, dar mai ales de artist. Pictorul englez pleacă de la realismul fotografic căruia îi adaugă, prin dinamica tuşei, cromatica neutră şi obsesia pentru detaliu, profunzimea şi expresivitatea expresioniştilor. Începînd din 1980, artistul începe un dialog cu creaţiile maeştrilor care i-au ordonat viziunea, raportîndu-se la aceştia fie printr-o reinterpretare a unei anumite opere, fie prin preluarea unor caracteristici generale ale stilului. De la Ingres îşi revendică rigoarea desenului, despre care vorbeşte în cîteva interviuri, acurateţea compoziţiei este legată de Watteau, Constable sau Courbet, senzualismul liniei este inspirat de Schiele. Alteori, artistul apelează la estetica bogată în deformări propusă de Bacon sau expresionişti. Interesant este faptul că opera lui Freud se înscrie în linia tradiţiei compoziţiei realiste, pe care o îmbogăţeşte şi o completează, referinţele indentificate în opera lui nefiind preluări inconştiente, ci corespondenţe asumate cu opera altor creatori. Atît secţiunea „Reprises“, cît şi ultima parte a expoziţiei, „Comme la Chair: Scénographies et Compositions“ sînt revelatorii pentru rolul şi locul influenţelor în opera lui Freud. Lucian Freud priveşte, analizează, filtrează, construind o operă originală şi totodată unică. „Pour moi le tableau est la personne. Je veux qu’il fonctionne comme une chair“ (L.F. citat în L’Atelier, Éditions du Centre Pompidou, 2010). Procesul creaţiei la Lucian Freud este lent şi foarte complex. Chiar dacă nu realizează niciodată schiţe pregătitoare pentru compoziţii, lucrările sînt produsul unei observaţii atente, prin care artistul îşi compune în minte schiţa pregătitoare. Decorul interiorului joacă întotdeauna un rol important în construcţia tabloului. Dispunerea obiectelor în spaţiu şi iluminatul creează scenografii complexe care au rolul uneori de a crea posibilitatea interpretării operei artistului drept scene din teatrul vieţii.