OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Dacă ar exista un partid al celor care nu sînt siguri că au dreptate, aş face parte din el.“

Albert Camus

Ce caută politica într-o revistă culturală?

Întrebarea aceasta, rostită adeseori pe diferite tonuri şi în momente foarte diferite, atît înainte, cît şi după 1989, stă la baza tuturor teoriilor apolitismului şi ale retragerii intelectualilor în „turnul de fildeş“, teorii atît de dragi regimurilor de mînă forte care au marcat secolul al XX-lea. Rostită pe un ton ultimativ, în absenţa altor argumente, o astfel de formulă pare menită să arunce în derizoriu orice tentativă de analiză a gesturilor actorilor de pe scena politică şi socială, venită din altă sferă decît cea a „analiştilor politici“, legitimaţi exclusiv prin omniprezenţa lor în mass-media. Doar trei răspunsuri (parţiale şi inevitabil subiective) s-ar putea da la o astfel de întrebare: în primul rînd că politicul este o dimensiune culturală, recunoscută ca atare nu de ieri, de azi, ci de la antici citire – comunismul fiind, probabil, singurul regim care are tot interesul să demonizeze implicarea în politică a intelectualilor, substituind politicii propaganda, cu scopul evident de a-i ţine pe oamenii de cultură (dezgustaţi de activişti şi propagandişti) departe de politica reală; în al doilea rînd, cu riscul de a repeta un truism, cultura politică este o condiţie sine qua non a libertăţii şi a spiritului civic. Ca cetăţean al unei ţări democratice, nimănui nu-i poate fi indiferentă lumea în care trăieşte. Nu e nevoie să fii analist politic en titre ca să gîndeşti pe cont propriu şi să încerci să înţelegi ceea ce se întîmplă în jurul tău, e suficient să-ţi păstrezi capul limpede şi ochii deschişi. Comentariile mele n-au avut niciodată ambiţia de a fi analize politice, şi cu atît mai puţin diagnostice infailibile. Nu am pretenţia ca vreuna dintre opiniile mele să fie indiscutabilă, dimpotrivă, cred că spaţiul public ar trebui să fie unul al dezbaterii şi că orice afirmaţie poate şi chiar trebuie să fie discutată. Nu contest nimănui dreptul de a-şi exprima un punct de vedere aflat în dezacord cu opiniile mele şi nici nu am trufia să cred că toţi cei care gîndesc altfel decît mine trebuie „stigmatizaţi“.

Nu orice descriere a unui tip de comportament jurnalistic e sinonimă cu aplicarea unui stigmat, dar, dacă sintagma „editorialişti prezidenţiali“ e resimţită ca o etichetă infamantă, nimic nu-i împiedică pe cei enumeraţi de mine în „Complexul lui Zeus şi tabletele Murti-Bing“ să infirme un atare „stigmat“ prin editorialele şi atitudinea lor publică, nu prin replici vitriolante care sfîrşesc prin a stîrni zîmbete şi comentarii acide. N-am auzit pe nimeni să protesteze împotriva formulelor „consilier prezidenţial“ sau „comisie prezidenţială“ şi nu înţeleg de unde vine înverşunarea cu care H.-R. Patapievici refuză să-şi asume statutul de editorialist prezidenţial, cîtă vreme articolele sale din Evenimentul zilei îi încondeiază săptămînă de săptămînă pe toţi cei care îndrăznesc să pună sub semnul întrebării bunele intenţii ale celui pe care autorul Omului recent îl glorifică permanent. Poate că, totuşi, recentele afirmaţii făcute de Mircea Geoană şi de Traian Băsescu în legătură cu demararea discuţiilor despre alianţa PDL-PSD încă din 2007 sînt suficiente pentru a spori credibilitatea informaţiilor oferite de Ilie Sârbu acum două săptămîni şi pentru a pune pe gînduri pe orice om sincer convins de implauzibilitatea unui atare scenariu.

Dar nu le cerem oare prea mult unora dintre intelectualii publici atunci cînd pretindem de la ei luciditate, renunţarea la parti-pris-uri, spirit critic şi anvergură ideatică? Nu cred că e nevoie de capacităţi paranormale ca să înţelegi că ceea ce se întîmplă astăzi pe scena politică autohtonă este o farsă sau ca să descifrezi în comportamentul unor oameni politici trăsături definitorii ale autoritarismului, clientelismului, lipsei de onestitate abhorate la adversarii politici, dar privite cu îngăduinţă şi scuzate cînd e vorba de „ai noştri“. Desigur, „în vremurile naive, în care tiranul rădea de pe faţa pămîntului aşezări întregi doar ca să-şi sporească gloria, în care sclavul înhămat la carul învingătorului defila prin oraşul în sărbătoare, în care duşmanul era aruncat fiarelor sub ochii gloatei, în faţa unor crime atît de candide, conştiinţa putea fi fermă şi judecata clară“ (o spune Camus, în Omul revoltat) şi e foarte adevărat că, deghizate sub aparenţa respectabilităţii şi a legalităţii, carenţele de democraţie, minciunile şi tendinţele autoritariste ar putea trece neobservate. Dar menirea intelectualului nu este tocmai aceea de a critica derapajele oamenilor politici, indiferent cine sînt şi ce poziţie ocupă în stat? Una dintre devizele Pieţei Universităţii – astăzi uitate –, preluate, de fapt, de la demonstranţii din Timişoara, era „dacă nu noi, atunci cine? Dacă nu acum, atunci cînd?“. Cînd unii dintre membrii elitei gravitează în jurul structurilor de putere şi participă fără nici o tresărire la consolidarea unui model politic deplorabil, cine şi cum ar trebui să reacţioneze? Chiar crede cineva că tăcerea şi retragerea în „liniştea bibliotecii“ e singura atitudine pe care o poate avea o revistă culturală?

Zilele trecute mi-a picat în mînă, întîmplător, o carte publicată de Françoise Thom în 1994 şi apărută doi ani mai tîrziu, la Editura Polirom, în traducerea Gabrielei Gavril. E vorba de Sfîrşiturile comunismului, o percutantă analiză a lumii postcomuniste, cu toate luminile şi umbrele ei. Un pasaj din „Caracterul elitelor“ este frapant prin rezonanţa pe care o dobîndesc cuvintele lui Herzen, citat de Nadejda Mandelstam, „care spunea că intelectualii erau gata să rămînă înlănţuiţi, cu condiţia ca şi mulţimea să fie. Ca nişte «orbi ce eram, am luptat noi înşine pentru instaurarea ideologiei unice, pentru că în fiecare divergenţă, în fiecare opinie personală credeam că vedem anarhia şi haosul... Am ajutat să întărească această conducere forte...»“. Să nu fie oare nici o asemănare între orbirea de care vorbea Herzen şi vehemenţa pledoariilor de azi pentru republica semiprezidenţială, introducerea referendumului obligatoriu sau avantajele partidului unic (nu vi se pare straniu să-l auziţi pe Cătălin Avramescu vorbind, după nici douăzeci de ani, despre beneficiile partidului unic!)?

Luciditatea este, de cele mai multe ori, o povară şi e nevoie de forţă interioară, nu doar de onestitate, ca să recunoşti că te-ai înşelat într-un anumit moment. Albert Camus, unul dintre cei mai tragici intelectuali ai lumii, a avut puterea să se rupă de ideologia de stînga şi să încerce, conform mărturiei sale, să reconstruiască „un adevăr după ce mi-am trăit întreaga viaţă într-un fel de minciună“. Că nu i-a fost uşor stau mărturie scrierile sale, în care îşi mărturiseşte dezamăgirea progresivă pe măsură ce conştientizează răul abisal reprezentat de ideologia comunistă. Spre deosebire de Sartre, Camus „a avut curajul să explice lucrurile elementare“ şi a făcut-o într-un moment în care mulţi intelectuali francezi (şi nu numai) încă se legănau în dulcea iluzie a superiorităţii ideologiei de stînga. Nu e nimic nefiresc în faptul că, privind aceeaşi realitate, doi oameni pot avea opinii complet diferite. Ceea ce iese însă din logica firescului este refuzul de a vedea întregul, orbirea parţială, vehemenţa iraţională a contestării evidenţelor, ignorarea sistematică a tuturor elementelor care strică armonia tabloului idilic. În fond, nu opţiunea pentru un partid sau un personaj politic e condamnabilă, ci fanatismul partizan al celor care, orbiţi de propria lor adeziune necondiţionată la un proiect politic, devin incapabili să mai perceapă deficienţele acestuia şi să contribuie la îmbunătăţirea lui. Deplorabil mi se pare faptul că, în ultimii patru ani, discursul public a eşuat fie în encomion, fie în diatribă, în detrimentul unui discurs articulat, în care să primeze argumentele şi soluţiile cu adevărat constructive.

________________

* Vezi editorialul semnat de H.-R. Patapievici în Evenimentul zilei din 22 ianuarie 2009, intitulat „Editorialiştii prezidenţiali: o contribuţie la «catehismul indiscutabil» al dnei Muşat“.