OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

John R. Searle
The Construction of Social Reality
The Free Press, New York, 1995, 242 p.


Discipol al lui Peter Strawson si al lui John L. Austin, alaturi de care este frecvent citat ca fondator al teoriei actelor de vorbire, format la Oxford in ambianta „filozofiei limbajului obisnuit“, dominanta in anii ’50, John R. Searle este, in momentul de fata, una dintre personalitatile de marca ale epocii noastre. De la prima sa carte, Speech Acts, publicata in 1969, pina la cea mai recenta, Mind, Language, and Society, aparuta in 1998, J.R. Searle a construit o teorie filozofica originala, coerenta, foarte frecvent in dezacord cu punctele de vedere ale majoritatii filozofilor contemporani, contribuind in mod decisiv la impunerea stiintelor cognitive ca disciplina de ultima ora. Desi Speech Acts si Expression and Meaning (1979) se inscriu in categoria teoriei limbajului, punctul de vedere al lui Searle asupra raporturilor dintre aceasta si filozofia gindirii (philosophy of mind) acrediteaza ideea interdependentei dintre cele doua domenii. Filozoful de la Berkeley considera ca potentialul figurativ al limbajului se situeaza in prelungirea capacitatii figurative biologice a gindirii. Din perspectiva lui, intentionalitatea limbajului – tema cartii din 1983, Intentionality – deriva din intentionalitatea gindirii si nu poate fi disociata de constiinta, chiar daca „nu orice constiinta este intentionala si nu orice intentionalitate este constienta“.

Intr-un interviu oferit anul trecut, in septembrie, lui Harry Kreisler, de la Institute of International Studies, UC Berkeley, Searle insista asupra necesitatii de a renunta la o serie de concepte si categorii traditionale, de tipul distinctiei carteziene intre res extensa (materia sau „substanta intinsa“) si res cogitans (eul care gindeste sau „substanta ginditoare“), intre realitatea extinsa a materiei si realitatea conceptuala a mentalului. Adept al perspectivei ontologice, el respinge dihotomiile metafizice trup/gindire si natura/cultura, precum si ideea existentei noastre in trei lumi simultane: cea fizica, cea mentala si cea culturala sau sociala.

The Construction of Social Reality, volum publicat in 1995, contine raspunsurile lui Searle la o serie de intrebari, dintre care „Cum e posibila o realitate obiectiva care exista, partial, datorita acordului social si care este rolul limbajului in constituirea faptelor institutionale/sociale?“ constituie punctele de pornire ale unei veritabile demonstratii de forta, instrumentate cu impecabila claritate si cu umor fin de un adversar al obscuritatii conceptuale si al pretiozitatii retorice (vezi, in acest sens, celebra polemica din anii ’70 dintre Searle si Derrida, care face obiectul unei carti a celui de-al doilea, Limited Inc). Coplesit de povara metafizica a realitatii sociale (invizibila si inconsistenta povara, ce-i drept), interesat de ontologia acestei realitati, filozoful de la Berkeley formuleaza, in total dezacord cu principiile poststructuralismului si ale filozofiei deconstructioniste, o convingatoare pledoarie in favoarea unor concepte precum adevar, reprezentare, cunoastere si, nu in ultimul rind, realitate absoluta, independenta de constiinta umana.

Distinctia initiala intre faptele brute, a caror existenta nu depinde citusi de putin de modul in care sint percepute – cum ar fi planetele, riurile, Muntele Everest sau atomul de hidrogen –, si faptele sociale sau institutionale, dependente de atitudini si habitudini ale unor colectivitati umane, care presupun totodata aptitudini simbolice – ca guvernarea, mariajul, cetatenia, moneda, dreptul de proprietate s.a. – ii permite lui Searle sa elaboreze, in prima instanta, o teorie generala a ontologiei faptelor si a institutiilor sociale (capitolele 1-6), urmata de o „aparare a realismului“, definit ca acceptare a ideii ca lumea exterioara exista independent de reprezentarile noastre despre ea (capitolele 7-8) si, in sfirsit, decurgind din sectiunile anterioare, o „aparare a conceptului de adevar“, in fond o repunere in discutie a teoriei corespondentei dintre adevar si realitate. Pentru Searle, cel din primele dar si din ultimele carti, limbajul este un factor esential, care determina in mod evident constituirea realitatii institutionale. Evitind capcana implicita a unui cerc vicios – daca faptele institutionale presupun interventia limbajului, iar limbajul este, la rindul lui, o institutie, concluzia fireasca ar fi ca limbajul are nevoie de limbaj pentru a exista –, autorul teoriei actelor de vorbire asaza limbajul, ca element aprioric, la temelia oricarei institutii sociale. Cu alte cuvinte, in vreme ce existenta unor forme sociale precum mariajul sau banii este imposibila in absenta conventiilor lingvistice, limbajul insusi functioneaza independent de institutiile create de om.

Refractar la ideea simultaneitatii unor lumi posibile distincte, in care fiecare dintre noi traieste concomitent, respingind deopotriva si traditionala dihotomie fizic/mental, J.R. Searle afirma ca lumea in care vietuim este una singura, caracterizata nu numai prin trasaturi mentale, ci si fizice. Pentru autorul cartii The Rediscovery of the Mind (1992), abordarea mentalului ca „set de trasaturi fizice ale creierului, situate la un nivel superior de descriere decit cel al neuronilor“, nu este doar o problema de optiune intelectuala, ci una de bun-simt. De aici si concluzia inexistentei unei opozitii intre cultura si biologie, care atrage dupa sine o serie de afirmatii transante – „cultura este forma pe care o ia biologia“ sau „diferitele culturi sint forme diferite in care se manifesta structuri biologice subiacente“ –, menite sa argumenteze, de pe pozitiile filozofiei analitice, imposibilitatea unei rupturi radicale intre natura si cultura.

Sa recunoastem ca e nevoie de curaj pentru a formula o astfel de concluzie, ce vine in contradictie cu ceea ce s-ar putea numi main trend in filozofia contemporana, unde se aud atit de multe voci care nu se multumesc doar sa conteste opozitia mai sus mentionata, ci proclama sonor ca totul nu este decit cultura. J.R. Searle nu s-a temut insa niciodata sa inoate impotriva curentului, fidel principiului conform caruia a gindi pe cont propriu nu este niciodata atit de riscant precum a te lasa orbit de „mode“, efemere in fond, sau de reputatii celebre. Asumindu-si rolul, doar aparent ingrat, de a rosti cu voce tare ca imparatul e gol, J.R. Searle prefera sa fie in minoritate decit sa fie nevoit sa sustina idei ce stralucesc prin falsitate. „Ati fi surprinsi sa aflati cit de multi filozofi spun lucruri in mod evident eronate“, marturisea el in interviul amintit mai sus, convins ca „a avea curajul de a-ti sustine propriile convingeri“, chiar si atunci cind toti considera ca nu ai dreptate, este, pe linga receptivitate si logica, o calitate esentiala pentru un filozof.
The Social Construction of Reality, ca de altfel mai toate cartile de pina acum ale profesorului Searle, este o dovada in plus a vocatiei constructive a acestui filozof „singuratic“, care transforma filozofia in pasiune, conferindu-i puterea de a actiona asupra modului in care gindim si ne raportam la lumea inconjuratoare.
z

P.S. La articolul meu din Nr. 9, Presa cotidiana…, ultima fraza se va citi: „Ingrijorator este ca la noi diferenta intre tabloid si presa serioasa devine pe zi ce trece tot mai putin evidenta.“