OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Vodă îşi puse hlamida şi aştepta. Ştia că are slujitori devotaţi, care nu-l vor dezamăgi. Dar îl încerca şi pe el o firavă emoţie. Se bîţîia de pe un picior pe altul, cafeaua n-avea gust, licoarea de întărire părea o poşircă ordinară şi, vai, cîţiva nori ameninţători se arătau dinspre Colentina. Şi, totuşi, trase aer în piept, era Ziua cea mare, Ziua înscăunării. Băieţii deştepţi de la Telecomunicaţii Speciale îi instalaseră în birou un ecran uriaş, pe care putea vedea în direct adunarea ce se ţinea la cîţiva kilometri. O sofisticată aparatură îi permitea lui Vodă să dea zoom pe feţele oştenilor săi, să-i vadă transfiguraţi sau doar transpiraţi, dar aceeaşi drăcovenie îl îndemna şi la altfel de ghiduşii. Putea să mărească imaginea şi să i se reverse în cadru sîni voluptoşi sau picioare armonioase, pe tocuri înalte. Dar unde e Ea? Unde se ascunde? De ce îi fierbe pe cei din sală? Îi trecuse un gînd spurcat prin minte – îi fierbe în suc propriu, cum zicea predecesorul –, dar şi-l alungase repede, făcîndu-şi vînt cu un pliant în trei culori, aflat pe masă, pe care scria, pe verso, „Constituţia României“.

 

Şi cînd apăruse Ea, Doamne, scăpă paharul din mînă (ah, şi cît îl învăţase Liiceanu, cînd i-a prezentat noul model de maşină, că paharul poate să stea drept, chiar şi cînd o maşină zburdă pe Valea Oltului) şi se înecase. Un jet de lichid ţîşni pe masă, pe acelaşi pliant pe care scria „Constituţia României“, pe care îl şterse cu mîneca cămăşii. O cămaşă pe care Ea brodase cuvintele FOREVER YOUNG. Îşi revenise, Cătălin Avramescu, sfiosul paj, tocmai îi aplicase un dos de palmă peste spate. Da, e altceva, acum văd mai bine, respir mai uşor – „mesteci şi respiri mai uşor“, am auzit eu de volumul ăsta de versuri, să mi-l puneţi mîine pe birou, că vreau să-l citesc după ce termin Levantul. Ea era acolo, în ecran, doar Ea, Elena, ceilalalţi păreau sfrijiţi, copleşiţi de importanţa momentului, cocoşaţi, uite-l şi pe buldogul de Blaga, şi pe ochelaristul de Cristian Preda. Ce-or fi avînd ăştia în cap? Îl încercau emoţii în continuare.

 

Dintr-o dată se relaxase. Cineva părea că-i face masaj din ecranul televizorului. Era Gabriel Oprea, Găbiţu, prietenul meu şi al lui Adrian Năstase, El, ministrul meu, o lăuda pe Ea, ba chiar a zis că el nici pe maică-sa n-o laudă, dacă nu merită. Oare maică-sa se uită la televizor să-şi vadă fiul, cît de băţos se ţine? Ioan Oltean – care probabil că folosea cartea de istorie pe post de ceaslov de prins muşte – şi-a amintit un citat din Slavici, cum că soarele, pentru toţi românii, de la Bucureşti răsare, şi-l adaptase instantaneu, nu orice soare răsare, doar soarele PDL. Aşa, Ioane, să ne adăpăm la izvoarele istoriei. Cristian Boureanu nu fusese prea inspirat. Chestii cu „motorul unei generaţii“ şi „ora exactă în politica românească“ i s-au părut lui Vodă cam fumate. „Măi, n-are băiatul ăsta inspiraţie, se ceartă cu toată lumea, dar o poezie nu e în stare să compună.“ În schimb, Raluca Turcan a zis de „un veritabil Kill Bill al politicii româneşti“. Fain film! Da-n filmul ăsta nu rămîne una fără ochi, iar în final artista aceea, Uma Thurman, nu-şi înfruntă maestrul, mentorul, îndrumătorul, nu-l termină pe moşulică? Fetele astea se uită cam mult la filme, trebuie s-o rog pe Narcisa Iorga de la CNA să interzică violenţa pe ecrane, că mine-poimîine rămîn fără sabie şi fără ochi. O, iată, în sfîrşit, o adevărată creştină: Roberta ia lumină de la PDL, vezi să nu te orbească Elena, hă, hă, hă.