OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Matei Florian şi-a făcut debutul în proză în 2006, cu romanul Băiuţeii, scris la două mîini (împreună cu fratele său mai mare, scriitorul Filip Florian), a mai publicat o povestire în antologia Poveşti erotice româneşti (Editura Trei, 2007), însă adevărata „decolare“ – pe cont propriu, cu o formulă proprie – în spaţiul literaturii e reprezentată de romanul Şi Hams Şi Regretel, recent apărut la Editura Polirom. După cum îi spune şi titlul – indirect, jucat, aluzie la personajele Hänsel şi Gretel –, cartea e o poveste, ludică, dar cu accente grave – o splendidă născocire lingvistică, care pune în relief un univers imaginar aparte, populat de tot felul de pitici (aburi de culori diferite), spiriduşi, căţei (Ana şi Bumbo Nache), pisici (Pisulina) şi altele. E o lume animistă, ca în basme, care se naşte în mod miraculos la confluenţa dintre pragul lingvistic – o anumită frazare, repetiţii specifice („de sigur e sigur, desigur“, „desigur că pesemne“), o succesiune temporală dimineaţă-seară („Bună dimineaţa“ e declanşatorul fiecărui capitol în parte; aventurile personajelor sînt potolite întotdeauna de înserarea cînd grăbită, cînd blajină ori ademenitoare) – şi un plan imaginar, plin de făpturi de ceaţă colorată, precum cei trei pitici deveniţi prietenii naratorului (alias „picioare pare“): Usi (verde), Altfred (galben) şi Regretel (albastru; cu iubita lui violetă, Tristina).Matei Florian este, astfel, un scriitor din specia creatorilor de lumi, el inventează, la modul ludic, un întreg univers de basm, cu geografia şi genealogiile sale: a se vedea, spre pildă, minunatele capitole intitulate „Usi“ şi „Altfred“, în care fiecare din cei doi pitici ia cuvîntul pentru a-şi descrie originile, parcursul, dramele personale, spaţiul locuit, şi de unde se vede că piticii fac parte din tot soiul de ordine, fiecare cu reputaţia lui...

 

Povestea e bine construită şi condusă, Matei Florian se dovedeşte stăpîn pe mijloacele sale artistice – destul de riscante, de altfel, căci tînărul scriitor are de strunit un lirism de substanţă, care-i e propriu, dar şi jocurile de cuvinte, parafrazele, deformările şi invenţiile („mişcarea arivisto crată“, „înţelepciunea latrină“, „făraşul“ în loc de „făgaşul“ etc.; a se vedea discursul preţios şi retoric al lui Altfred, piticul-intelectual, care, la frig, suferă de „upercăcei“) ce asigură efectele umoristice ale textului.

 

Şi Hams Şi Regretel e o carte savuroasă, plină de inventivitate lexicală (dar şi la nivel sintactic) şi imaginativă, a cărei trăsătură principală e suavitatea. Scriitorul a convertit în suavitate, în diafanul delicat, acel lirism de care vorbeam mai sus. Personajul-narator, tînărul cuprins de febră, izolat în „coşmelia“ dintr-un sat de munte – de unde scrie scrisori iubitei, care, se pare, l-a părăsit din cauza geloziei lui cvasipatologice –, începe să fie vizitat de personaje minuscule ori transparente, ca furnica Mimi (iniţial), apoi cei trei pitici prieteni, sub formă de aburi coloraţi. Ultimii învaţă de la Pisulina, stăpîna casei, arta torsului, ca un fel de practică domestică şi eliberatoare. Discursurile tuturor – inclusiv violenţele de limbaj ale protagonistului către iubita sa ori scena în care căţelei Ana i se găseşte doar scheletul în munţi, căci fusese sfîşiată de lupi – au ceva din delicateţea „pozitivă“ a basmelor şi mai au credinţa – copilărească? fractalică? – cum că totul poate fi reversibil, în lumile multiple şi paralele ale imaginarului, alt nume pentru regatul lui Usi, Altfred şi Regretel. De aceea şi finalul, în care „picioare pare“ se stinge vegheat de cei trei, de iarna şi de viscolul din fereastra spartă, este un fel de happy-end, în care personajul se desparte de pitici şi de dimensiunea lor pentru a o regăsi pe iubita lui, ce se aruncase de la fereastra blocului (cel puţin în visele sale, dar şi ele se înscriu pe una din „paralelele“ acestor lumi pe care le traversează). Iar în capitolul final, semnat de însuşi Regretel, regăsirea dramatică a celor doi iubiţi determină reîntregirea fiinţei lui Regretel, redevenit Şi Hams Şi Regretel, căci o regăseşte şi el pe Tristina („în mine, cu mine, lîngă mine“). De altfel, în penultimul capitol, vocile încep să se amestece, să se confunde, personajul-narator e şi Usi şi Altfred şi Regretel, aşa încît nu e de mirare că regăsirea finală a lui Regretel înseamnă unul şi acelaşi lucru cu reîntînirea celor doi îndrăgostiţi (a lui „picioare pare“ cu o Tristină devenită Cristina). Confuziile şi migraţiile acestea identitare, precum şi revenirea lui Regretel la starea iniţială, a plenitudinii şi a limbajului, reprezintă apoteoza finală, optimistă, a unei poveşti, la drept vorbind, triste.

 

 

Iată o mostră de discurs al personajului-narator, izolat în căsuţa din satul de munte şi scriind iubitei. E un ton cvasicopilăresc şi îmbufnat, care frizează pe alocuri pateticul: „Mie mi-e doar frig, mi-e foarte frig, uneori, brrrrr, ştii ce frig îmi e?, e un frig cumplit, cumplit şi, în afară de frig, să nu te superi pe mine că îţi zic, în afară de frig, nu mai simt altceva decît că mi-e dor de tine. Mi-e dor de tine şi atît. Şi mi-e frig, era să uit. Pe urmă, eu nu sînt deloc singur. Eu am doi cîini, doi, mă rog, acum nu am decît unul, dar în curînd or să fie iarăşi doi, am doi cîini, pe Ana şi pe Bumbo, pe Ana nu o mai am, că m-am despărţit de ea, dar Ana o să se întoarcă, aşa, cîini, şi am şi trei pitici, pe care îi cheamă Usi, el e verde, Altfred, care e galben, şi Regretel, care are culoarea albastră. Cum ar veni, am trei pitici şi trei culori“.

Discursul (scrisorile, halucinaţiile din timpul febrei) naratorului către iubită se împleteşte cu poveştile celor trei pitici, care beneficiază, la rîndul lor, de portrete irezistibile: „elipticul Usi“ (cu epitetul „homeric“ al lui Altfred), care e peltic, „singurosul Regretel“ (tot cu apelativul lui Altfred), rămas mut după pierderea Tristinei, şi Altfred însuşi, piticul-intelectual. Pe cînd „picioare pare“ agonizează, Usi şi Altfred se apucă, rînd pe rînd, să scrie în caietul lui propria lor poveste, păstrînd adresarea directă către aceeaşi iubită a naratorului. În savuroasele capitole omonime, Usi şi Altfred pun în lumină – dincolo de stilul inconfundabil, inocent-peltic la Usi cel cu „file lăzboinică“, preţios şi retoric la Altfred cel studios – nişte biografii impresionante, presărate cu traume personale care le-au marcat existenţa. Usi are o origine ingrată pe care a încercat tot timpul s-o depăşească: e fiul unei pitice de rang (A. Marina) cu un spiriduş dizgraţios, „mitocan“ (Günther Berlinden), care a atacat-o prin surprindere pe cînd lenevea somnoroasă în pădure. După o „copilălie nefelicită“ (întregul capitol e scris în stilul peltic al lui Usi!), în care Usi e protejat de şobolanul Ştegliţ, „un şobolan plusac, o eminenţă cenuşie şi tăcută“, piticul face „Ţuşti!“ şi trece într-o lume paralelă, în care-şi împlineşte existenţa alături de prietenii pitici. La capătul încercărilor, cînd scapă de fraza obsesivă „rîu, răţuşcă rămurică“ şi se acceptă ca peltic, principiul lui de viaţă este: „Abstlacţie se poate face de olce!“.

 

În ce-l priveşte pe Alfred, e de spus – fără să insist, căci cartea se cere descoperită – că şi el are traume familiale, căci e neglijat de tatăl său, „distant bejul Bel et Triste“, dar iubit de mama Para Lelii Bipeda, lipsită din nefericire de un „spirit iscoditor“, pe măsura fiului „arivisto crat“, aspirant, graţie intelectului, la fumuri nobiliare. Nu mă pot abţine să nu citez totuşi un pasaj extraordinar, în legătură cu naşterea piticilor din ordinul PIC (Piticul Intelectual Castanian), din uniunea dintre o zonă literară „erogenă“ şi o picătură de cafea: „Astfel, acolo unde se va strecura un neadevăr de geniu, iar în literatură există uneori astfel de chestiuni, zona va deveni erogenă, aptă pentru a se acupla cu o picătură de cafea. [...] Cafeaua absorbită de textura poroasă, preferabil îngălbenită şi deteriorată a unei pagini de literatură se va răspîndi suficient de uniform încît aroma ei să devină cunoaştere, delectare şi ospăţ pentru un astfel de PIC. Îmi amintesc de prea-bunul meu tată Bel et Triste (joc de cuvinte cu aluzie la „beletristică” probabil, n.m.) ce degusta tacticos clasici ruşi şi realişti francezi, tatăl meu ce ştia ca nimeni altul să găsească neadevăruri cu duiumul, tatăl meu ce lăsa aceste neadevăruri să se pătrundă de cafea, ca apoi să le analizeze în fel şi chip, [...], extrăgîndu-le seva şi sorbindu-le cafeaua“.

 

Colecţia „Ego. Proză“. Editura Polirom, 2009, 258 p.