Poveste despre deşert şi dragoste

Amos OZ - Să nu pronunţi: noapte

Autor: Rodica GRIGORE | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Vorbind despre romanul Cutia neagră, publicat în anul 1987, scriitorul israelian Amos Oz spunea, încercînd să definească modelul pe care îl utilizase, că respectiva carte, epistolară ca formă, reprezintă o meditaţie şi, deopotrivă, un efort de observare minuţioasă a înseşi condiţiei umane, totul fiind plasat în lumea israeliană, dar fără ca el, ca autor, să fi nutrit proiectul de a transforma romanul, în ansamblu, într-o frescă a vieţii ori a societăţii israeliene de la finele anilor ’80. Întrucîtva, acelaşi lucru poate fi spus şi despre o altă carte a lui Oz, cea apărută în 1994, Să nu pronunţi: noapte. Desigur, protagoniştii de aici, Noa şi Teo, nu-şi scriu scrisori pe care să le trimită la mii de kilometri depărtare, aşa cum procedau personajele din Cutia neagră, în încercarea de a pune un diagnostic iubirii lor sfărîmate atît de brutal. Însă tema aceasta, a dorinţei – în fond, a nevoii – celor doi de a-şi evalua ori, mai precis spus, de a-şi reevalua sentimentele, este prezentă încă din primele pagini din Să nu pronunţi: noapte. Cu precizarea, extrem de importantă, că acum totul este plasat într-un mediu familiar şi extrem de apropiat lui Oz, şi anume deşertul Negev, aflat în imediata apropiere a orăşelului Tel Keidar, locul desfăşurării acţiunii din prezentul text.

Absurdul existenţial

Considerat nu doar una dintre vocile de seamă ale literaturii israeliene a ultimelor decenii, ci şi un serios aspirant la Premiul Nobel, Amos Oz s-a impus rapid, mai cu seamă după marele succes al romanului Soţul meu, Michael (1968), iar ulterior avea să-şi consolideze poziţia prin alte apariţii editoriale, cum ar fi Pacea perfectă (1982), Cutia neagră (1987) sau Aceeaşi mare (1999). Cu acţiunea plasată în anul 1989, Să nu pronunţi: noapte se centrează în jurul cuplului format din Noa şi Teo – el, proiectant de succes, afirmat în diverse zone ale globului, ajuns acum la şaizeci de ani, iar ea, cu cincisprezece ani mai tînără, profesoară de literatură la liceul din micul Tel Keidar, unde cei doi se retrăseseră din dorinţa femeii de a-şi trăi iubirea departe de lume şi aproape de liniştea deşertului. Numai că, uneori, liniştea aceasta se dovedeşte a fi, deopotrivă, prea mare şi prea profundă, iar lumea din jur, prea mică. Astfel că, după şapte ani, Noa şi Teo descoperă că, aproape fără să-şi dea seama, s-au înstrăinat, fiecare trăindu-şi separat singurătatea şi neîmplinirile şi aşteptînd, la fel, separat, să mai treacă o oră, o zi sau o noapte din viaţa lor care, rămînînd comună, nu mai poate fi nicidecum numită împreună. Dincolo de sentimentele fiecăruia, domnind impasibil peste toate şi peste întregul univers uman din Tel Keidar, deşertul e mereu acelaşi, uriaş şi adesea impenetrabil, trimiţînd, din cînd în cînd, vîntul fierbinte să bîntuie viaţa şi visele locuitorilor – mai cu seamă în nopţile de vară, cele în care Noa şi Teo stau treji, fiecare în altă cameră, fiecare la fel de singur, însă ambii incapabili – sau doar neîndemînatici – să mai regăsească bucuria micilor amănunte care, cu ani în urmă, îi apropiaseră şi dăduseră sens vieţii lor împreună.

Desigur, peisajul şi implicaţiile spaţiului au fost întotdeauna esenţiale în literatura modernă, iar Amos Oz are această excelentă intuiţie – pe care reuşeşte s-o şi concretizeze în mod remarcabil – a atmosferei deşertului, cu toate semnificaţiile sale posibile; în primul rînd capacitatea unui astfel de mediu de a sublinia absurdul existenţial sau dificultatea unei reale comunicări în cuplu, subliniind parcă, în fiecare pagină, destinul comunităţii din orăşelul ars de soare şi supus, nu o dată, risipirii în simpla mecanică a cotidianului. Paradoxul e de găsit tocmai în acest punct: căci, pentru a scăpa de rutina vieţii din Capitală, Noa şi Teo s-au refugiat, practic, la capătul lumii, însă nici aici nu sînt feriţi de pericolele care ameninţă la tot pasul să le transforme iubirea în simplă obişnuinţă. De aici tensiunea care străbate cartea de la început şi pînă la sfîrşit, precum şi copleşitorul sentiment care cuprinde cititorul în faţa acestei poveşti aparent atît de banale, dar pe care Amos Oz ştie perfect cum s-o transforme într-o istorie semnificativă, exact prin obişnuitul situaţiilor pe care el însuşi, ca autor, mizează cel mai mult.

Numai că, la un moment dat, rutina vieţii cotidiene din Tel Keidar este întreruptă de o tragică întîmplare: un adolescent de la liceul unde predă Noa, mai mult, chiar unul dintre elevii săi, Emanuel Orvieto, îşi pierde viaţa în circumstanţe tragice şi niciodată elucidate pînă la capăt, în urma consumului de droguri. La puţin timp, tatăl băiatului, un prosper om de afaceri stabilit de ani de zile în Nigeria, se întoarce în Israel şi îi încredinţează lui Noa punerea bazelor unui centru de tratament pentru dependenţii de droguri. Confruntată cu o problemă la care nu s-ar fi gîndit niciodată, Noa, cea atît de lipsită de spirit practic şi de cunoştinţele cele mai banale de contabilitate, decide totuşi să se implice în proiectul care, de la bun început, are extrem de puţine şanse de reuşită. Eşecul este întrevăzut imediat de Teo, însă, cînd încearcă să-i explice femeii pe care încă o iubeşte consecinţele unei asemenea întreprinderi, precum şi pericolele cărora se expune asumîndu-şi un rol la care nimic nu o obligă, Noa se retrage în sine şi reacţionează cu o duritate pe care bărbatul nu i-ar fi bănuit-o. Ea va decide, astfel, să reuşească exact acolo unde nu se poate reuşi şi să le demonstreze tuturor ceea ce, practic, nimeni nu-i ceruse să demonstreze. În afara dificultăţilor tehnice care apar la tot pasul, Noa mai are o problemă, care, de fapt, o macină mai mult decît orice: află, oarecum întîmplător, din aluziile tatălui băiatului şi din spusele colegilor acestuia, că Emanuel ţinuse mult la ea, literatura fiind, de altfel, singura disciplină pentru care se pregătea. Cum propriile sale amintiri legate de acest straniu şi extrem de tăcut băiat sînt foarte puţine, lipsindu-i mereu timpul sau dispoziţia de a-l asculta pînă la capăt, Noa încearcă să refacă, post-factum, momente semnificative din viaţa lui Emanuel, vizitîndu-i casa, privindu-i cîinele sau recompunînd, iar şi iar, puţinele clipe pe care le petrecuse, la clasă, în compania lui. Neştiind cum să facă faţă acestei situaţii, Teo rămîne deoparte, în tăcere, păstrînd distanţa pe care Noa însăşi i-o cere şi suferind alături de ea, dar simţind-o îndepărtîndu-se cu fiecare clipă. Desigur, părerile celor doi încep să devină divergente tot mai des, nu mai găsesc nici o plăcere în lucrurile pe care, altădată le făceau împreună cu drag – cumpărăturile săptămînale devin o corvoadă, la fel şi ceasurile petrecute împreună. Să fie de vină doar diferenţa de vîrstă? – se va întreba Teo. Să fie, oare, vorba despre nevoia lui Teo de a-şi afirma tacit superioritatea, lăsînd-o să greşească şi să eşueze? – se va întreba Noa. Arta lui Amod Oz constă în capacitatea de a surprinde toate aceste întrebări, nu întotdeauna formulate pînă la capăt de protagonişti şi, deopotrivă, de a-şi face cititorul să mediteze chiar şi asupra acelor aspecte ale unei căsnicii sau ale vieţii de cuplu asupra cărora e mai comod să nu meditezi niciodată. Noa şi Teo vor descoperi, finalmente, calea de a vorbi din nou unul cu celălalt şi de a-şi spune lucrurile esenţiale, dincolo de lista cumpărăturilor necesare. Nu doar ascultîndu-se unul pe altul sau ascultîndu-şi tăcerile, ci găsind, în ei înşişi şi în amintirea iubirii lor, puterea de a-şi asculta – în tăcerea deşertului care, în nopţile de vară, pare a le pătrunde în casă şi în suflet – gîndurile nerostite. ţi de a-şi înţelege imensa singurătate, rănile nevindecate şi mai ales nevoia de afecţiune şi de tandreţe.

Dimensiunea muzicală a texztului lui Amos Oz

Deşertul devine, astfel, un adevărat personaj al romanului, prezent la tot pasul – şi întotdeauna în momentele esenţiale ale evoluţiei lente a conflictului, Amos Oz fiind apropiat, tocmai pe acest temei, de marii romancieri care au avut intuiţia importanţei atmosferei, de la William Faulkner la Saul Bellow. Mai mult decît atît, acest deşert fierbinte şi vîntos e singurul care acompaniază vocile protagoniştilor. Căci cartea este compusă din mai multe capitole, nenumerotate şi fără titlu, care îi au ca naratori pe cei doi eroi ai acestei noi poveşti despre dragoste şi întuneric, atît de specifice literaturii lui Oz. Fragmentele acestea, relatînd adesea aceleaşi întîmplări, dar privindu-le din unghiuri diferite, au darul de a orchestra un soi de inedit dialog mut, dimensiunea muzicală a textului lui Amos Oz fiind una evidentă. În plus, vîntul, cerul albastru, căldura de la amiază, la fel ca şi străzile oraşului, aleile cimitirului sau micile metehne ale celor nouă mii de locuitori din Tel Keidar sînt prezente la tot pasul, conturînd un univers romanesc extrem de semnificativ şi de pregnant în contextul prozei ultimelor decenii. Acesta e acompaniamentul de fond care evidenţiază duetul impresionant al celor doi protagonişti, duet care abia în final va reuşi să se transforme într-un adevărat dialog. Desigur, tot în apropierea deşertului şi în preajma vîntului său, care, în cele din urmă, nu va mai împrăştia gîndurile şi sentimentele celor doi, ci le va aduce laolaltă, sub semnul unei regăsiri lipsite de spectaculos sau de asperităţi – şi care, aici, pare cel mai normal lucru din lume şi de altfel singurul care li se putea întîmpla lui Teo şi Noa. Cei care nu vor mai încerca să-şi explice de unde a pornit şi cum de s-a încheiat criza prin care au trecut, ci se vor mulţumi să se bucure de prezentul redescoperirii capacităţii de care a dat dovadă iubirea lor în a depăşi obstacolele, convinşi, aşa cum va spune Noa la un moment dat, reluînd ideea unei eleve, că „cel mai puţin ştiu oamenii despre dragoste“, dar şi că cine reuşeşte să ofere celuilalt un strop de generozitate va primi, la rîndul său, de asemenea generozitate.

Amos OZ

Să nu pronunţi: noapte

Traducere de Marlena Braeşter, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2010, 224 p.

Recomanda articolul prin: