OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am auzit prima data de notiunea de postmodernism in urma cu aproape 20 de ani. Aveam 30 de ani, dar pe atunci nu eram inca un eseist si nici macar un prozator cu o carte in palmares. Scriam o proza subiectiva, in sensul de autobiografica, si sofisticata, eram profesor de romana la o scoala generala si cred ca pe atunci ideile generale despre literatura ma interesau destul de putin. Eram insa predispus sa teoretizez. Pentru ca lucrurile se precipitau si in literatura romana parea sa fie cu putinta sa se intimple ceva nou, am inceput si eu sa iau in serios generatia din care faceam parte si sa scriu despre ea. Ieseam astfel din propria mea carapace, ajunsesem sa scriu eseuri programatice privitoare la proza cotidianului, la relatia dintre trup si litera sau la ideea de experiment in literatura romana, care erau publicate aproape invariabil pe prima pagina a unei reviste din provincie, in Brasov. Postmodernismul nu ma interesa pe atunci. Eu vorbeam despre experiment, despre text, despre corp, despre un nou limbaj procesual al naratiunii. Din ceea ce se intimpla in jurul meu ma interesa in primul rind cercul meu de prieteni: Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Ioan Flora, Gheorghe Ene, Sorin Preda, apoi si Bedros Horasangian, Ion Bogdan Lefter si poetii Alexandru Musina, Florin Iaru, Mircea Cartarescu, Mariana Marin. Ei erau unii dintre scriitorii care ilustrau noul spirit al unei noi generatii: generatia ’80. Cel putin asa spuneau criticii. Incet-incet am inceput sa cred si eu asta.

Insa prea putin stiam atunci ce se intimpla in literatura europeana sau americana. Cred, de fapt, ca nici nu ma interesa prea mult, dar imi placea sa descopar, cind mi se intimpla, aspecte experimentale promovate in alte literaturi. Ii citeam cu mare interes pe Julio Cortazar, Mario Vargas Llosa, Peter Handke, J.M. Le Clézio. Stiam cine sint Wolf Wondratschek si Helmuth Heissenbüttel, ii descopeream, in antologii si tradusi in reviste, pe marii poeti americani postbelici: Robert Lowell, Allan Ginsberg, Wallace Stevens, Edgar Lee Masters. Imi placea la nebunie Francis Ponge, desi el nu era prozator, dar simteam ca poezia lui poate fi un posibil model pentru proza mea. Tot atunci, in anii ’80, i-am descoperit pe prozatorii „Scolii de la Targoviste“: Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Tudor Topa, Costache Olareanu, dar si pe George Balaita, Norman Manea, Paul Georgescu, Marian Popa.

Cam acesta era contextul in care, in urma cu 20 de ani, am auzit pentru prima data despre notiunea de postmodernism. Nu prea intelegeam la ce ar fi buna ea. Nu ma gindisem niciodata daca eu sint un scriitor modern sau altceva. In presa noastra literara incepuse sa circule notiunea de „textualism“ care ma deranja teribil. Ea era pusa in imediata legatura cu „teoria textului“, promovata in literatura franceza de gruparea „Tel Quel“. Cunosteam destul de bine ideile acestei grupari, citisem si pagini de proza semnate de Philippe Sollers, Jean Thibaudeau, Marcelin Pleynet. Nu ma dadeam in vint dupa ele. Era o proza prea desteapta pentru gustul meu, prea tehnica, prea putin legata de senzatie.
Apoi, in 1983, a aparut Desant ’83, o antologie a tinerilor scriitori care confirma existenta unei noi generatii. Nu s-a vorbit despre ea ca despre un manifest postmodern, astazi insa, faptul este curent. Timpul trece si el pune oriunde, si in cimpul literaturii, accentele trebuitoare. Insa mie, notiunea de postmodernism nu mi-e nici azi simpatica. Mi se pare, in continuare, ca ea denumeste ceva de dupa ceva, secundar ca importanta si (dupa cum termenul insusi ne arata) imposibil de conceptualizat in sens particular. In 1983 a aparut in Romania un numar al revistei Caiete critice, si azi celebru – pentru ca el a intrat in bibliografiile universitare – dedicat postmodernismului. Am fost solicitat sa scriu, dar mi-am dat seama ca nu prea am ce. Pastrez si astazi printre hirtiile mele inceputul unui text intitulat, daca nu ma insel, Postmodernismul, da! Postmodernismul, nu! Nu-mi mai aduc aminte ce voiam sa scriu atunci, insa simteam probabil ca termenul este inconsistent, ca aceia care il foloseau deja riscau sa devina prizonierii unei noi mode si ca, de fapt, prin aparitia acestui cuvint mi se furase ceva, dreptul la un alt concept care sa spuna ceva despre specificul literaturii noastre, a scriitorilor debutati in anii ’80.

Pina in 1990 postmodernismul a fost in Romania un fel de cupon monetar, ca si cum ne-am fi aflat intr-o cultura fara moneda nationala proprie. Astazi, cind se vorbeste despre globalizare si despre noua moneda numita „euro“, lucrurile nu mai mi se par la fel de grave. Le accept ca pe un implacabil al globalizarii culturale in care sintem si noi inclusi, dar continuu sa ma intreb daca nu cumva in Romania trebuie sa vorbim – opinii in acest sens au fost formulate – despre o literatura postmoderna fara postmodernitate. Romania moderna a fost intotdeauna o tara a formelor fara fond, dar asta nu ne poate incalzi prea mult. Fondul il cunoastem prea bine, formele ne iau intotdeauna prin surprindere. Insa noi, romanii, ajungem sa ne plictisim repede de noile forme. Vrem mereu altceva si vrem intotdeauna ceva numai al nostru. Cred ca vocatia experimentala a literaturii romane este o componenta fundamentala, cu vechi state de serviciu.
Si daca astazi sintem obligati sa discutam in continuare despre faptul ca la originile postmodernismului european se afla scriitori din urma cu trei-patru sute de ani, precum Cervantes sau Lawrence Sterne, atunci de ce sa nu recunoastem ca o parte din prozatorii nostri din anii 1830-1860, precum Kogalniceanu, Negruzzi, Russo, Alecsandri, Radu Ionescu, sint niste scriitori necanonici, livresti, ironici, fara respectul genurilor si speciilor literare constituite (pe care literatura noastra nici nu le avea) adica niste postmoderni de dinainte de adevaratii scriitori moderni. Stim ca exista aceasta idee (formulata – daca imi aduc bine aminte – de Jean François Lyotard) care afirma ca pentru a fi cu adevarat moderna, orice literatura trebuie sa fie mai intii postmoderna.

Conceptele literare isi au intr-adevar parfumul lor, un parfum, trebuie sa acceptam acest adevar, astazi din ce in ce mai putin persistent. Iata, in timp ce in Romania ultimilor zece ani cei care incearca sa inteleaga cu adevarat ceva despre literatura nici nu s-au dumirit bine, exista critici si scriitori care se declara deja scandalizati de ideea de postmodernism. Pentru unii, postmodernismul e un fenomen de mult consumat, o bagatela culturala si un moft, iar literatura ar trebui sa se intoarca la o noua metafizica, eventual religioasa, pentru a fi in ton cu predictia lui André Malraux. Pentru altii, societatea romaneasca e o societate atit de retardata, ca ea nu dovedeste o sincronizare reala cu marile culturi, iar postmodernismul e un fenomen epigonic, artificial. Sint si critici pentru care postmodernismul se confunda cu „textualismul“ sau „optzecismul“, sint scriitori care confunda postmodernismul cu haosul, si noutatea cu violenta si pornografia verbala, sint poeti si poete pentru care postmodernismul e o invitatie la un fel de trans-sexualitate si transculturalitate academica. Si asa mai departe.

Desi lucrurile nu s-au schimbat foarte mult din 1990 incoace, toata lumea asteapta ca in literatura romana sa se intimple ceva. Unii, scriitorii mai tineri decit mine, chiar cred ca acest ceva a si avut loc. Din nefericire, spectatorii care sa asiste la eveniment lipseau, ocupati cu birfa literara si alcatuind planuri „din cutite si pahara“ pentru iesirea in lume a literaturii romane. Daca postmodernismul romanesc a fost o fantoma, atunci nu are nici un rost sa incercam acum sa-i determinam inca o data identitatea. Fantomele sint prezente care exista fara a se face vazute. Exista insa, in orice mental colectiv, o mitologie a fantomelor, o frica viscerala de fantome si o excitatie a intilnirii cu pericolul, de care nimeni nu scapa. De zece ani incoace, literatura romana pare cazuta in scepticism. S-a consumat ceva ce nu a putut lasa urme viabile, cita vreme aceste urme purtau cu ele fadoarea lumii comuniste in care am trait cu totii. O fantoma bintuie astazi prin literatura romana si, potrivit opiniei unor specialisti in bancul cu Petrica si lupul, aceasta pare sa fie fantoma postmodernismului…