OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Inca de la Lyotard, stim ca in epoca postmoderna/contemporana, marile povestiri-scenarii de legitimare, centrate in jurul unei Idei a emanciparii, au intrat in criza. in arta, marea Istorie cedeaza tot mai mult teren micilor istorii, iar filmul nu face exceptie. Si la noi, daca pina acum citiva ani, marea majoritate a regizorilor fie oculta/evita „feliile de viata“ cotidiana din jurul ei, fie le edulcora sau le caricaturizau odata cu nasterea unui nou cinema romanesc, initiat de Cristi Puiu, filmele au inceput cu adevarat sa tina piept Istoriei, folosindu-se pentru asta chiar de micile istorii. Personaje vii (nici exceptionale, nici exponentiale), situatii veridice, dialoguri autentice, lumi fictionale coerente si convingatoare, pe care le recunoastem sau pe care le putem accepta ca reale – iata citeva dintre marcile distinctive ale noului cinema romanesc.

Perdanti in fata Istoriei
Cam toti batrinii din filmele lui Cristi Puiu sint traumatizati de o Istorie a carei evolutie n-o mai inteleg. Un bun exemplu este domnul Tomescu din scurtmetrajul Un cartus de Kent si un pachet de cafea (2004). Personajul are in jur de 60 de ani, iar jumatate de viata a slugarit pentru o fosta intreprindere de stat comunista. Acum, cu numai doi ani inainte de a putea iesi la pensie la cerere, se trezeste dat afara, seful de personal motivindu-i ca „s-au schimbat vremurile“. Domnul Tomescu este pur si simplu incapabil sa priceapa ce se intimpla: atita timp a fost bun pentru „ei“, iar acum nu mai este bun? Crescut in cultul muncii, el refuza sa vegeteze alaturi de sotia semiparalizata si apeleaza la fiul Vlad, carierist de succes si cu relatii, pentru a-si gasi o slujba cu care sa umple cei doi ani care-i lipsesc de pe cartea de munca. insa reangajarea sa este conditionata de respectarea normei sociale cunoscute ca „mita“ sau „spaga“: viitorul angajator trebuie sa primeasca un cartus de tigari Kent si un pachet de cafea (italieneasca, nicidecum nes); altfel, adio job... Domnul Tomescu extrapoleaza aceasta practica reprobabila si ajunge la concluzia – luata in deridere de fiul sau – ca „pina la urma, nu s-a schimbat nimic“.

Cu toate acestea, el realizeaza, chiar daca refuza sa recunoasca acest lucru, ca lumea sa este pe duca.
Si Moartea domnului Lazarescu (2005, scenariul: Cristi Puiu si Razvan Radulescu) are un protagonist pasiv, victima ideala a Istoriei. La aproape 63 de ani, Dante Remus Lazarescu isi duce zilele intr-o garsoniera mizera, impreuna cu trei pisici. Nevasta, Erji, i-a murit de mult, sora mai mare, Eva, traieste la Tirgu Mures, impreuna cu al doilea sot, iar fiica, Bianca, a emigrat in Canada. Fost inginer (meserie respectata „inainte“, cind Romania tindea sa devina o tara de ingineri), domnul Lazarescu a ajuns acum obiect de batjocura pentru vecini – si, pe parcursul povestii din film, pentru medici –, din pricina pasiunii sale pentru felinele vagaboande si pentru „mastropol“, alcool de fabricatie proprie. Pina in ultima clipa de luciditate, el continua sa creada ca „datoria medicului este sa-l ingrijeasca pe omul bolnav“ – si nu sa-i tina lectii, ca nu de asta este platit –, iar oamenii trebuie sa se respecte intre ei. Nu intimplator, una dintre primele sale amintiri, in momentele de delir, este legata de bombardamentele din 1944, care i-au surprins pe el si pe Eva in Brazi, una dintre localitatile-tinta ale avioanelor americane – se pare ca domnul Lazarescu a fost intreaga viata o victima a Istoriei.

Din aceeasi categorie de personaje face parte si protagonistul eponim din Niki Ardelean, colonel in rezerva (2003) de Lucian Pintilie, film al carui scenariu este semnat de aceiasi Cristi Puiu si Razvan Radulescu. Viata pare ca isi bate joc de pensionarul „Niki“, ferm convins ca „un tata trebuie sa fie alaturi de copii si la bine, si la rau“, luindu-i mai intii fiul, mort in urma unui accident stupid, si apoi fiica, emigrata impreuna cu sotul, in America, „pamintul fagaduintei“, lasindu-l sa-si traiasca batrinetile alaturi numai de o sotie semisenila. Dupa ce Florian, cuscrul sau ireverentios si atotstiutor, ii rapeste si ultima bruma de respect, luind in ris uniforma si demnitatea militara, pasnicul colonel se transforma in criminal, chiar de Ziua Armatei. insa nici macar recurgind la violenta, personaje precum Tomescu, Lazarescu sau Ardelean nu au cum sa cistige disputa in fata cameleonicilor premianti ai Istoriei.

Istoria subiectiva
in A fost sau n-a fost? (2006) de Corneliu Porumboiu, unul dintre cele trei personaje principale si singurul dintre ele care pretinde ca a participat activ la Revolutia din 1989 (piatra de hotar a istoriei noastre recente) este, in mod ironic, chiar un profesor de istorie. Atunci cind nu isi ineaca amarul in bautura, Tiberiu Manescu (asocierea unui prenume imperial – sau macar aristocratic – roman cu un nume de familie tot de origine latina, dar trimitind mai degraba la „minarelile“ tipic balcanice, are efect comic si este, in acelasi timp, sugestiva pentru caracterul eroului) tine cu dintii de unicul moment de glorie (autentic sau inventat?) al existentei sale, chiar si atunci cind aura sa de erou pare definitiv compromisa. Desi talk-show-ul care ocupa jumatate din film are ca tema Revolutia, nu Istoria colectiva, ci istoriile individuale, cu succesele si mai ales cu ratarile lor, dau farmec acestei comedii amare. Revolutia – si, implicit, Istoria insasi – devine o chestiune de interpretare: „Am facut si noi revolutie cum am putut“, spune un alt personaj.

Realizind Cum mi-am petrecut sfirsitul lumii (2006), Catalin Mitulescu nu si-a propus ca principal obiectiv crearea unei fresce a ultimului an de comunism in Romania, ci recistigarea/ retrairea miracolului copilariei si adolescentei. Astfel, lumea despre care al carei sfirsit vorbeste filmul nu este atit cea a comunismului autohton, cit cea a unei „virste de aur“, iar Istoria este importanta doar in masura in care ea influenteaza vietile celor doi protagonisti, Eva (17 ani) si fratele ei Lalalilu (sapte ani). De exemplu, Lalalilu nu vrea sa-l rastoarne pe Ceausescu pentru ca este un precoce luptator anticomunist, ci pentru ca spera ca, odata inlaturata dictatura, sora sa nu va mai dori sa fuga din tara si va ramine alaturi de el. Cum cineastul este interesat in primul rind de trairile celor doi protagonisti ai sai, e explicabil de ce personaje precum disidentul si securistul cartierului, care ar fi ocupat prim-planul intr-un film politic, sint aici schematice. Chiar si Revolutia devine un element de decor, iar moartea iubitului Evei ramine invaluita in mister.

Povestea din Hirtia va fi albastra (2006) de Radu Muntean se situeaza la intersectia dintre marea Istorie si micile istorii ale personajelor. Este povestea, cu finalul dezvaluit inca din prima secventa, a unei nopti (cea de 22 spre 23 decembrie 1989) care a schimbat la fata Romania, dar care a avut si victime colaterale. Chiar daca Istoria (manifestata in special prin starea de confuzie si suspiciune generalizate care ii determina pe oameni sa actioneze aberant) este mult mai prezenta decit in toate filmele anterioare, si aici primeaza istoriile celor cinci membri ai unui pluton de interventie motorizat – in special cea a lui Costi, tinarul si naivul soldat in termen care dezerteaza pentru a apara Televiziunea, dar, dupa o noapte plina de peripetii, se intoarce spasit la locotenentul sau. Istoria nemiloasa vine sa justifice, intr-o logica a absurdului, sfirsitul tragic al acestor personaje, de care spectatorii s-au atasat timp de 90 de minute. Onestitate inainte de toate, aceasta este profesiunea de credinta a tinerilor regizori.

A filma pentru a povesti
Am lasat intentionat la urma 4 luni, 3 saptamini si 2 zile de Cristian Mungiu, film distins cu cel mai important premiu din istoria cinematografiei romanesti (Palme d’Or la Cannes), de la a carui premiera pe marile noastre ecrane ne mai despart doar doua saptamini. Desi povestea este plasata in Romania anului 1987, referirile la Ceausescu si Partid lipsesc – deliberat – aproape cu desavirsire din discutiile personajelor. Astfel, daca un regizor la fel de inzestrat ar fi mutat actiunea intr-unul dintre statele islamice sau catolice unde avortul este interzis si astazi, ar fi rezultat un film la fel de tulburator. Pentru Cristian Mungiu, ceea ce conteaza in primul rind este transformarea protagonistei aflate intr-o situatie limita; metamorfoza Otiliei este reflectata in relatiile sale cu Gabita, cea mai buna prietena (cea careia i se datoreaza momentul critic), cu iubitul sau Adi si cu „domnul Bebe“, „medic“ de ocazie. Remarcabila este precizia cu care Cristian Mungiu construieste toate aceste personaje, motivindu-le actiunile si asigurindu-le astfel autenticitatea. Cit despre Istorie, ea este responsabila cu atmosfera opresiva care pluteste in aer, excelenta gradare a tensiunii facind din 4 luni, 3 saptamini si 2 zile primul thriller romanesc autentic.

Fara indoiala, subiectul este mult mai vast: se poate vorbi despre abordarea Istoriei si in filmele unor Nae Caranfil, Titus Muntean sau Cristian Nemescu. insa ceea ce ma intereseaza este raspunsul la intrebarea: cum de asemenea filme, cu actiunea localizata (in timp si spatiu), s-au bucurat in ultimii ani de un succes atit de mare – si in continua crestere – pe plan international?
Eu unul consider ca nu recursul la Istorie, ci capacitatea de a crea personaje veridice si de a spune povesti bine articulate si emotionante reprezinta cheia succesului pentru tinerii cineasti romani. Filmele lor vorbesc nu doar despre Romania comunista si postcomunista, ci si despre valorile universale si eterne ale umanitatii, raspunzind concomitent la doua intrebari: „ce inseamna sa fii roman?“ si „ce inseamna sa fii om?“. De aceea, ele au deja un loc asigurat intr-o alta istorie, cea a cinematografiei romanesti.