OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Union – Buzunarul cu piine de Matei Visniec.
Un spectacol de Vasile Toma.
Cu: Vasile Toma, Ion Grosu.

O lume à l’envers, in care ordinea este destructurata sau chiar, mai mult decit atit, anihilata. Pasarile nu mai zboara, pestii inceteaza sa mai inoate, iar ciinii asteapta sa fie scosi la lumina. O lume impietrita parca in asteptarea ce tinde sa absoarba existenta individului. Caci aceasta stare, bine intuita si atent speculata in spectacol, constituie miza dramaturgiei lui Matei Visniec, subscrisa absurdului si valorizind un comic extrem de nuantat.
Doi barbati asezati in jurul unei fintini dialogheaza febril despre destinul unui ciine cazut in adincul ei. Discutia nu este altceva decit un pretext pentru a-si sonda propria viata, resimtind acut inutilitatea oricarui gest si caderea treptata in vid. Spectacolul este o parabola moderna, avind in centru solitudinea si neputinta salvarii, ruperea legaturii cu celalalt si frica imobilizanta.

Poate ca acest ciine s-a saturat de oameni si s-a retras pentru citva timp intr-o fintina. Sau poate a cazut din greseala. Pentru ca niciodata ciinii nu se sinucid. Aceasta inclinatie le este rezervata doar oamenilor. Lantul de supozitii pe care se construieste dialogul tensionat dintre cei doi, sustinut contrapunctic de un umor fin, se complica pe masura ce constientizeaza incapacitatea de a face ceva, stagnarea si lipsa de vitalitate. Chiar daca se agita trepidant, nu reusesc sa dea curs actiunii si ramin undeva la granita transformarii initiativei in act. Isi omoara timpul vorbind continuu si imaginind planuri de salvare, punti de legatura intre exteriorul si interiorul fintinii, legate simbolic printr-o funie, axa verticala ale carei noduri sint semne ce unesc cerul cu adincul pamintului.

Printr-o sugestiva contaminare, personajele ajung sa imprumute ceva din gesturile si modul de manifestare ale ciinelui, stabilind o relatie de intimitate cu cel care, desi nevazut, le este totusi aproape – sau aproapele. Ii percep latraturile ca pe o forma a disperarii si nu numai. Caci „cine nu miriie si nu schelalaie e mort“, spune unul dintre personaje, amintindu-si nostalgic de ciinele sau vorbitor, care isi deplingea conditia ciineasca si suferea de o boala cronica: singuratatea. Ii arunca bucati de piine in fintina pentru a-l tine in viata si a-i insufla puterea de a se face auzit si simtit, de a striga/latra atunci cind disperarea devine insuportabila. De undeva de sus, la sfirsitul spectacolului, cad firimituri de piine, sugerind o posibila salvare prin actul euharistiei. In acest moment, funia ce induce fuziunea planurilor se lumineaza. Dupa o lunga istovire, ciinele isi gaseste in sfirsit linistea, undeva, intr-un ochi de fintina.

Buzunarul cu piine este cel mai bun spectacol de pina acum realizat la Teatrul Union, dupa Olga, Masa, Irina in regia lui Alexandru Vasilache si Prostii sub clar de luna regizat de Anca Colteanu. Cei doi actori reusesc sa transmita, cu ironie si gravitate in acelasi timp, ceva din semnificatia si intensitatea existentei umane, fara sa devina patetici sau superficiali.
Asemeni lui Vladimir si Estragon, personajele lui Beckett, care se privesc plini de un optimism contagios, hotarind ca-l vor astepta in continuare pe Godot, caci altfel nu se poate, barbatul cu baston si cel cu palarie din Buzunarul cu piine vor veni si in zilele urmatoare, sperind ca vor salva ciinele. Totul se reduce, in fond, la o ecuatie simpla: nevoia asteptarii, motivate sau nu.