OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cristina HERMEZIU in dialog cu Magda CARNECI, organizatoarea unei expozitii „riscante“: Isidore Isou, pentru a rupe conspiratia tacerii

Intr-o lume in care oricine se poate declara „artist“, care este importanta recuperarii lui Isidore Isou, prin expozitia-dezbatere organizata de ICR la Paris?

Pentru mine, organizarea acestei expozitii a fost un fel de aventura, chiar un risc. Pentru ca Isou, care a disparut de foarte putina vreme dintre noi, nu e inca o valoare certa, recunoscuta. El e chiar destul de controversat, dar mi s-a parut ca in complexitatea aparent nebuna a cazului sau se ascund niste seminte foarte fertile pe care am simtit nevoia sa le punem in valoare cu ocazia acestei expozitii. Apoi, se afirma ideea ca exista o continuitate de spirit avangardist novator, provocator, la creatorii de origine romana care au ajuns la Paris si s-au manifestat in forta, inainte si dupa al Doilea Razboi Mondial. Voiam sa demonstrez ca nu s-a terminat cu totul cu marile nume precum Tzara, Victor Brauner, Ionesco, pentru a vorbi doar de partea creativa; ma gindesc insa si la Gherasim Luca, de pilda, la Ilarie Voronca, cel care a murit in timpul razboiului, sau la Benjamin Fondane, care a murit la Auschwitz. Prin Isidore Isou exista o continuitate, o veriga de legatura care a avut efectul ei, atit disolutiv, cit si, dupa aceea, recoagulant pentru o alta dimensiune a spiritului novator, asa cum a existat el in mediul parizian in anii ’50-’60-’70. Cazul lui Isou este fascinant in sine, ca poveste. E adevarat insa ca este si stufos, greu de decantat, o sa fie nevoie de multa vreme ca sa ne dam seama ce este cu adevarat pretios si ce este zgura.

A scris enorm, iar in tratatele lui din diverse domenii gasesti unele afirmatii geniale, care la vremea respectiva au provocat unele schimbari de atitudini, au fost chiar premergatoare unei stari de spirit: de exemplu, rolul avangardist al tineretului (nu al clasei proletare) in evolutia societatii, idee pe care el a avut-o inaintea miscarii saizecioptiste. Ideea a fost preluata de Guy Debord si transformata in ceva exploziv. Isou a avut-o cu zece ani inainte. Nu stiu daca datorita lui ea a devenit atit de importanta, dar, in orice caz, de la el a pornit si, prin canalele acestea invizibile ale mediului avangardist, a ajuns la Guy Debord, la situationisti si la altii. Mai sint si alte idei fascinante: rolul pe care il are dorinta de a crea in evolutia societatii, mai mult decit dorinta de a supravietui. O alta idee importanta pentru mine ca poet este aceea ca, finalmente, cu totii avem in noi un simbure creativ pe care in viitor il vom putea manifesta deplin. Cum spune Isou, cel care va pune la indemina tuturor o metoda de creativitate in ceea ce facem va pune la indemina tuturor conditia de geniu. in asta el vede implinirea societatii paradiziace, care este o idee cit se poate de avangardista, dar si o idee europeana profunda.

Mi s-a parut ca merita ca aceste seminte de atitudine sa fie repuse in discutie, rearuncate pe piata de idei de aici, pentru ca nu sint tot timpul la indemina si pentru ca uneori ele par utopice sau ridicole sau inocente, ca sa nu spun simple, dar ele trebuie spuse. Cei care isi asuma acest lucru sint totdeauna artistii avangardisti de o anumita factura, care in ochii celorlalti pot sa para niste nebuni, niste absurzi, dar pina la urma sint cei care provoaca ruperea formelor, a cadrelor mintale, a tiparelor de comportament. Eu cred ca Isidore Isou face parte din aceasta categorie.
Expozitia si dezbaterea din jurul lui Isou nu reprezinta si un semnal de alarma pentru reeditarea operelor sale? Daca mai sint seminte geniale de idei, acestea ramin ingropate in carti pe care nu le citeste nimeni, pentru ca nu le gaseste nimeni.

E adevarat. Exista un mic interes resuscitat pentru Isou gratie unor initiative private ale unor persoane. Creatica a fost publicata astfel si alte citeva lucrari care se vind, culmea, destul de bine! Altele ar merita reeditate. Eu cred ca expozitia asta constituie un fel de incurajare pentru un astfel de gest cultural pentru ca ea ofera un cadru institutional, ceea ce poate da un impuls celor care s-ar putea simti nerecunoscuti in efortul lor, ca sa continue sa editeze opera lui Isou. Mi s-ar parea interesant ca acum sa apara oameni tineri, care sa „degroseze“, cum spun sculptorii, opera sa de zgura, de repetitii, sa inceapa sa analizeze, sa decanteze, sa decorticheze miezul acesta pretios. Cred ca sintem la inceputul acestei etape. Acum imi dau seama ca am facut acelasi lucru in 1993, cu o expozitie despre avangarda romaneasca, pe care am organizat-o la Teatrul National din Bucuresti si care a fost momentul de la care a inceput recuperarea hermeneutica, culturala si istorica a avangardei interbelice. Acelasi lucru se intimpla acum cu Isou. El, iata, nu mai este, vine momentul posteritatii si trebuie sa incurajam spirite tinere si puternice sa se aplece asupra acestei opere si sa scoata ce este pretios din ea.

Prin abordarea mai multor domenii, prin bulversarea si apropierea lor, demersul lui Isou nu atinge, in utopia sa, demersul transdisciplinaritatii?
Se poate spune ca exista la el o atitudine spontan transdisciplinara, neasumata, termenul nu exista atunci, care vine dintr-o obsesie a intelectualilor romani de anvergura de a aborda mai multe domenii, de a tinti catre modelul omului universal. Multidisciplinaritatea e un fel de dovada a geniului unui spirit care poate sa se manifeste cu aceeasi stralucire in mai multe domenii. Acesta este modelul renascentist, care in cultura romana moderna a ramas inca valabil: de la Eminescu la Hasdeu, la Vasile Parvan, Iorga, Eliade, pina la Culianu. Am impresia ca, in felul sau, Isidore Isou, un pic utopic, un pic avangardist, sufera de aceeasi „boala“ frumoasa, simtind nevoia de a da o viziune cit mai cuprinzatoare asupra cunoasterii, in ideea de a oferi o metoda de evolutie, de creativitate care sa se poata aplica mai multor domenii. intr-adevar, putem s-o consideram o atitudine transdisciplinara avant la lettre, avind in vedere ca promotorul transdisciplinaritatii, stim bine, este tot un roman, Basarab Nicolescu.
De ce credeti ca Isidore Isou a ramas necunoscut sau a fost lasat in necunoastere?

Nu stiu daca Isou avea o personalitate coplesitoare. Cred ca era un om complex si contradictoriu, avea laturi dificile, unii il considerau nebun, altii geniu. Faptul ca n-a fost recuperat in adevarata sa dimensiune tine de multe imponderabile: de faptul ca probabil existau tensiuni intre diverse grupuri avangardiste; de un anumit fel de a-ti conduce strategia in mediul foarte concurential si exclusivist al Parisului; tine de faptul ca inca era in viata si spiritele de natura lui sint recunoscute de obicei post mortem. Dar tine si de natura productiei sale teoretice: el scria foarte mult, si era foarte greu sa citesti tot ce facea el, mai ales ca era un marginal, apartinea unui grup care producea manifeste, texte, dar care circulau intr-o arie destul de restrinsa. Acelasi lucru s-a intimplat si cu Gherasim Luca si poate si cu alte nume pe care noi acum le vedem mitizate, dar care la vremea lor, cit au fost in viata, au fost niste marginali. Au fost recuperati datorita zelului unor tineri intelectuali care i-au repus in circulatie sau datorita unei sanse. Faptul ca Gherasim Luca s-a sinucis a contat probabil la provocarea scandalului necesar ca numele sau sa se afiseze la adevarata lui dimensiune. in privinta lui Isou, s-ar putea sa conteze abia de acum incolo faptul ca era un personaj flamboaiant, excentric, cu tot felul de fatete. De abia acum incepe sa se scrie povestea lui Isou.