OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Thierry OZWALD
La nouvelle
Hachette, La Collection Contours littéraires, 1996, 192 p., f.p.


Thierry Ozwald este un specialist in opera lui Merimée – probabil ca nuvele extraordinare precum Colomba, Carmen sau La Vénus d’Ille l-au determinat pe criticul francez sa dedice o carte intreaga acestei specii cu totul aparte. Un gen considerat minor, care a fost sistematic asezat in umbra romanului – Ozwald remarca lipsa nuvelei din istorii literare mai vechi precum cea a lui Lanson (cu o exceptie notabila: Merimée, bineinteles). Explicatiile sint mai multe, un lucru este cert: nuvela reprezinta un gen gustat mai ales de specialistii in literatura; ea nu a avut decit rareori impact asupra cititorului obisnuit; rafinamentul investit in aceste mici scrieri a fost, in acelasi timp, o piedica in calea succesului de masa.

La inceput a fost batalia cu povestirea, o specie atit de gustata si de cultivata de care nuvela s-a delimitat incet dar sigur. Primul pas il facea chiar Apuleius, incearca sa ne convinga autorul. Insa adevarata nuvela incepe sa se intrevada in Nuvelele exemplare ale lui Cervantes, multe secole mai tirziu. Nasterea propriu-zisa a speciei se produce in secolul XVIII o data cu Florian, Sade sau Voltaire, cei care dinamiteaza cu buna stiinta povestirea, introducind fundalul „realist“, conditia esentiala in viziunea multor specialisti ai nuvelei. Un mic capitol ii este dedicat nuvelei lui Cazotte, Le Diable amoureux, si ea o capodopera. De altfel, intreaga carte este conceputa ca o invitatie la relectura marilor nuvele ale literaturii (franceze, mai ales): textele sint povestite (uneori amanuntit), sint reproduse articole ale unor personalitati despre nuvele celebre, sint analizate in cele mai mici amanunte diverse ipostaze etc. Thierry Ozwald pare a se adresa unui virtual club al fanilor nuvelei – desi studiul este traditionalist si didactic pe alocuri, el inspira acea siguranta a seriozitatii, a textului extrem de util.
Doua sint criteriile dupa care putem identifica nuvela: le projet réaliste si la dramatisation critique. Ele pot fi lamurite cu un singur exemplu. In Pisica neagra a lui Poe cele doua conditii ar fi: 1. „Les fobourgs; l’intérieur de la maison (l’atre, la chambre…)“ si 2. „La découverte du cadavre et la vision du chat“. Ozwald alcatuieste un tabel in care sint notate criteriile pentru toate nuvelele celebre. Desi putem include in acest tabel si povestiri care respecta cele doua criterii, conditia esentiala ramine intentionalitatea: povestitorul nu isi calculeaza efectele, ci utilizeaza locul comun in care efectul este incapsulat. Acelasi Poe teoretiza intentionalitatea de care vorbeam in The Philosophy of Composition: nuvelistul alege un efect anume care trebuie exploatat, fiecare fraza a nuvelei trebuind sa contina anticipari ale acelui efect; aici se produce despartirea de povestitor.

Capitolele 4 si 5 sint strins legate printr-un artificiu extrem de inteligent al autorului. Acesta prezinta in cap. 4 ipostaze ale personajului de nuvela. Observa, printre altele, „inconsistenta“ originara a personajului nuvelistic; „ceux-là sles personnages, n.m.t sont astreints pour leur part à un temps bref, fragmentaire et discontinu; ils existent dans la rupture“. Apoi discutia este orientata catre o constanta tematica a nuvelei, si anume omniprezenta dedublarii personajului: figura rivalului, tema razbunarii, a geloziei, duelul etc., toate acestea domina nuvela, cel putin in secolul XIX. Thierry Ozwald extinde aceasta constanta tematica la nivelul structurii narative (cap. 5). El considera (si pe buna dreptate) ca persistenta acestor teme a avut un rol determinant in constiuirea tehnicilor narative nuvelistice: „La structure proprement spéculaire des figures doubles n’a pas le caractère d’un détail anecdotique dans la nouvelle, mais bien d’une donnée fondamentale qui commande à l’élaboration de l’ensemble du réseau actantiel“. Tocmai aceasta prelungire in plan narativ distinge in mod clar nuvela de povestire: „Le conte photographie en quelque sorte un système mimétique à son stade embryonnaire et rend compte de ses mécanismes de reproduction – d’où son côté convetionnel; la nouvelle en revanche en exploite ce système et lui donne sa pleine mesure“.

In restul cartii autorul incearca o clasificare cit mai precisa a nuvelelor, analizind citeva dintre dimensiunile importante ale genului si ale scriiturii in general: timpul, spatiul, actiunea etc. Discursul se retraditionalizeaza, devine redundant. Minutia analizei ramine fara rezultate notabile, iar efortul taxinomic aminteste destul de mult de analiza structurala, la inceputurile ei.
Concluziile acestui volum contin un alt punct de interes. Din pacate, ideea nu este dezvoltata – ea insasi ar fi meritat un volum separat. Este vorba despre o observatie a receptarii nuvelei in cazul publicului francez. In Franta nuvela inregistreaza apogeul si inceputul decaderii in a doua jumatate a secolului XIX. O explicatie ar fi concurenta ucigatoare cu romanul aflat in expansiune; nuvela pierde batalia inainte ca aceasta sa inceapa cu adevarat – chiar marii nuvelisti aplica acestui gen epitetul fatal: gen „minor“. Secolul XX inseamna pentru nuvela franceza o ignorare aproape completa din partea publicului sau; iar acest fenomen este insotit de un interes extraordinar pentru nuvela straina (franceza, germana, italiana, americana, sud-americana, japoneza). Publicul incearca sa recupereze in acest fel o dimensiune importanta a genului: ineditul, senzationalul si, nu in ultimul rind, exotismul. Thierry Ozwald remarca dimensiunea esential „clasica“ a nuvelei, argumentul forte fiind conservatorismul publicului insusi – structura nuvelei ramine una extrem de puternica si chiar loviturile primite din partea experimentalistilor (Robbe-Grillet este unul dintre ei) au ramas fidele acestei structuri: „Bien que l’on assiste à ce déplacement ou à cette diversification des pôles de production de la nouvelle – ce qui d’une part signifie qu’elle s’internationalise, que son efficience se vérifie dans d’autres univers culturels proches, d’autre part confirme, du point de vue du lectorat français, le singularisme qui l’affecte, en vertu duquel elle est le cadre d’expression privilégié du bizarre, du sensationnel, de l’étrange et de l’étranger –, la fonction et la place de la nouvelle restent fondamentalement les mêmes“…

O singura obiectie majora poate fi facuta acestei carti: neaprofundarea nuvelei secolului XX. Desi citatul de mai sus contine scuza pentru acest neajuns, ramin totusi in umbra nuvelele unui Tournier sau Vian, daca ne referim doar la literatura franceza. Gustul pentru speculatie se imbina, in cazul lui Thierry Ozwald, cu maxima rigurozitate, o armonie care il impiedica, se pare, sa se apropie de literatura contemporana. Studiul sau ramine incomplet – secolul XX inseamna totusi aproape jumatate din istoria acestui gen tinar.