Bianca Burţa-Cernat este, de departe, unul
dintre cei mai echilibraţi şi mai oneşti critici literari care semnează
constant în presa culturală a ultimilor ani. Debutul său editorial era aşteptat
cu interes de ceva vreme, căci marea încercare a cronicarilor este, de bună
seamă, trecerea de la dimensiunile reduse ale paginii de revistă la sutele de
pagini ale unei cărţi. Iar aceasta, evident, să nu fie o culegere a articolelor
deja publicate. Este o probă pe care au ratat-o mulţi de-a lungul vremii.
Bianca Burţa-Cernat o trece, însă, în mod strălucit. Anunţat de o serie de
articole publicate în Bucureştiul cultural, volumul Fotografie de grup cu
scriitoare uitate. Proza feminină interbelică este o carte de debut
excepţională, care impresionează nu doar prin documentarea minuţioasă şi
interpretarea aplicată, ci şi (mai ales) prin abilitatea autoarei de a scoate
studiul critic serios, concentrat (o teză de doctorat căreia i-ar fi propriu
discursul academic rigid) din zona receptării specializate. Istoria şi critica
literară sînt transformate într-un soi de poveste, una captivantă, unde
spiritul critic, rigoarea, capacitatea de sistematizare şi fineţea stau de
veghe în culise, fără ostentaţie.
Raportul dintre marginalitate şi valoare
Subiectul cărţii este unul sensibil, căci
„feminismul“, fie că vorbim despre discriminare negativă sau despre cea
pozitivă, a creat şi continuă să creeze multe controverse în lumea inegalitară
prin definiţie. Şi ieri, şi azi. Pregnanta diferenţă de gen atît de puternică
în prima jumătate a secolului trecut a determinat o receptare deformată
(rareori prea entuziastă, de cele mai multe ori depreciativă) a literaturii
scrise de femei, prezenţe exotice în literatura strunită cu autoritate de
bărbaţii perioadei interbelice. Cum în timpul comunismului interesul pentru
acest „ghetou“ a fost inexistent, a fost nevoie să mai treacă alţi 20 de ani pentru
ca istoriei literaturii române să-i fie aerisit şi redat acest „sertar“ de
către Bianca Burţa-Cernat.
Scopul lucrării nu este rescrierea marelui
canon, ci, precizează autoarea, acela de a surprinde „momentul cînd literatura
femeilor încetează să mai fie un fenomen izolat, cînd femeia scriitoare nu mai
e percepută ca o fiinţă bizară sau cel mult tolerată, recunoscîndu-se firescul
prezenţei sale în Cetatea Literelor“. În acelaşi timp, se doreşte lărgirea
interesului pentru fenomenul literar autohton, dar şi punerea în discuţie a
raportului dintre marginalitate şi valoare, accentul analizelor căzînd pe
ierarhia estetică. Tot acest demers este unul complex, căci autoarea reînvie,
deseori polemic, o întreagă epocă de căutări, încercări şi izbînzi. În jurul realităţii
subiective a operelor literare se strîng în cercuri concentrice, rînd pe rînd,
contextul literar general al epocii, viaţa scriitoarelor, relaţiile dintre ele,
dintre ele şi bărbaţii scriitori, lecturi paralele, receptări critice,
afinităţi, climatul politic. Se naşte astfel o critică osmotică şi deschisă, în
care se topesc generalizări şi observaţii fine ale amănuntelor, convergenţe şi
divergenţe, analize şi ierarhizări, formulări precise şi sugestii subtile.
Cartea este unitară, foarte densă şi, în ciuda
uşurinţei cu care se citeşte, cuprinderea ei în spaţiul unei cronici
echivalează cu o amputare. De aceea mă voi limita, în rîndurile care urmează,
la a evidenţia cele mai importante repere de pe această hartă a prozei feminine
interbelice, aşa cum este ea desenată aici. După o abordare teoretică a
fenomenului de marginalitate, partea de început constituie o imagine succintă,
dar pregnantă (beneficiind de o clasificare tematică şi de ierarhizare
valorică) a precursoarelor minore: Constanţa Dunca-Scheianu, Maria
Flechtenmacher, Sofia Nădejde, Constanţa Hodoş, Bucura Dumbravă, Lucrezzia
Karnabatt, Natalia Negru etc. Următorul pas surprinde contribuţia primei
direcţii pro-feministe din cultura română prin interesul şi preocupările
arătate de Ibrăileanu şi de revista Viaţa Românească. Limitele acestei
susţineri sînt şi ele subliniate cu fineţe, aşa cum vor fi şi cele manifestate
de Lovinescu, cel care a jucat, totuşi, cel mai important rol de catalizator al
femeilor scriitoare. Centrul de greutate
al cărţii îl reprezintă cercetarea momentelor de vîrf din anii ’30, cînd se
constată maturizarea scrisului feminin, trecerea de la naraţiunile naive,
excesiv sentimental-senzaţionaliste sau moralizator-teziste, la o literatură autentică, aparţinînd unor
autoare cu „conştiinţă scriitoricească“, cu talent, cultură şi potenţial
inovativ.
După un capitol dedicat Hortensiei
Papadat-Bengescu (valoarea nodală incontestabilă a generaţiei, singura, de
altfel, care s-a strecurat în canon) urmează „reînfiinţarea“ – am putea spune
chiar descoperirea – celor opt scriitoare uitate ce alcătuiesc fotografia de
grup – Ticu Archip, Sanda Movilă,
Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu, Cella Serghi, Ioana
Postelnicu şi Sorana Gurian. Bianca Burţa-Cernat le transformă în „«personaje»
într-un scenariu (micromonografic) al «afirmării» în literatură“, dînd la
iveală „«biografii ale unor eşecuri exemplare», pentru că în situaţiile de faţă
unei afirmări pline de promisiuni nu i-a urmat şi consolidarea pe termen mediu şi
lung a unei poziţii cvasi-centrale (în orice caz, neperiferice) într-un canon
extins al literaturii române“.
Pentru surprinderea cauzelor care au
determinat rămînerea acestor scriitoare la marginea canonului literar, Bianca
Burţa-Cernat urmăreşte presiunea mentalităţilor colective, structura de
personalitate a fiecăreia, dar mai ales valoarea estetică a operelor literare.
Autoarea recurge la o veritabilă investigaţie detectivistică: ia interogatorii
martorilor, măreşte cu lupa amprentele, face asociaţii şi supoziţii, dă
verdicte, păstrează suspansul, deschide alte piste... Pînă a ajunge în miezul
operei, autoarea cristalizează în pagină realitatea concretă din care se
compune o viziune a omenescului: aerul de cele mai multe ori plat al
convieţuirilor domestice, intrarea în viaţa literară, întîlnirile cu oamenii
care le schimbă destinele, relaţia cu celelalte scriitoare, cu colegii de
generaţie şi de cenaclu. Mărturii, mărturisiri, revolte, nelinişti surdinizate,
prietenii, invidii, rivalităţi, amoruri... sînt toate piese a căror relevanţă
autoarea ştie să o scoată la iveală în structura caleidoscopică a vieţilor în
prelungirea cărora se aşază firesc creaţia. La rîndul său, creaţia este
urmărită treaptă cu treaptă, atît din punct de vedere tematic, cît şi valoric.
După ce surprinde acel soi de energie
lăuntrică care se manifestă în toate operele unei scriitoare, privirea
înlăuntrul operelor literare este strălucitoare, fie că vorbim de lectura pe
fragmente scurte sau de analiza generală. Bianca Burţa-Cernat găseşte formulele
în care se decantează ce are fiecare scriitoare mai reprezentativ şi mai
personal. Astfel, Ticu Archip se singularizează prin reticenţa faţă de
confesiune şi faţă de consemnarea (auto)biografică, atitudine ce transpare,
printre rînduri, şi în nuvele: „Meandrele unei psihologii contorsionate,
înclinate să refuze realitatea imediată în beneficiul uneia închipuite, se lasă
descifrate în acest joc relativizant al imaginilor – reale şi virtuale –
deopotrivă reflectate într-o oglindă“.
Sanda Movilă, cea care a trăit toată viaţa în
umbra lui Felix Aderca (deşi nu este dispusă a recunoaşte), se dovedeşte
„exemplul tipic de personalitate feminină timorată, pregătită pentru renunţări
[...] în tabloul «de familie» al literaturii feminine interbelice este prezenţa
cea mai umilă şi mai ştearsă. [...] În tumultul vieţii literare interbelice,
vocea ei s-a auzit prea puţin; n-a intrigat pe nimeni, n-a creat controverse.
Insignifianţa persoanei s-a răsfrînt şi asupra cărţilor, chiar dacă nu i-a
lipsit talentul“. Se remarcă, în schimb, prin dorinţa de a trăi prin scris o
altă viaţă, de a-şi construi, „terapeutic, o fantomatică identitate fictivă“.
Nu lipseşte, însă, din analiza minuţioasă a operelor nici evidenţierea
afinităţilor cu celelalte scriitoare: „Sanda Movilă are [...] ca şi Hortensia
Papadat-Bengescu ori Ioana Postelnicu, o sensibilitate specială pentru situaţii
limită şi cazuri deviante, pentru latura coşmarescă a realităţii“.
Invitaţii la reflecţii
Henriette Yvonne Stahl este „scriitoarea cu
cea mai mare notorietate în lumea literară interbelică. E, în felul său, o
vedetă. [...] Fascinează prin simpla-i prezenţă: prin înfăţişarea exotică, dar
mai ales graţie caracterului puternic pe care îl trădează ţinuta sa şi
conversaţia subtilă. [...] Se impune pur şi simplu cu forţa pe care i-o conferă
voinţa autentică de cunoaştere, dincolo de orice ambiţie de formală
recunoaştere socială“. Scrisul va deveni pentru aceasta „o cale de acces către
Idee, către problematizarea unor situaţii existenţiale cruciale. Astfel că
proza Henriettei Yvonne Stahl are nu doar o dimensiune reflexivă, ci şi o
dimensiune spirituală, aceasta din urmă rareori sesizabilă în scrisul
autoarelor noastre“.
Lucia Demetrius, tînăra fragilă, dar şi
războinică, cea care îl atacă dur pe Eugen Ionescu, scrie, ca şi colegii ei de
generaţie, „o literatură a elanurilor vitaliste şi a dezinhibării, dar şi a
obsesiilor identitare“. Dar, imediat, autoarea sesizează şi diferenţa
specifică: „Lucia Demetrius practică o scriitură empatică, un lirism incandescent
scurtcircuitat din cînd în cînd de pusee (auto)ironice – melanj ce creează un
stil şi o personalitate“.
Anişoara Odeanu, deşi trece drept o prezenţă
jovială, este blocată de neîncrederea în propriile-i înzestrări literare, este
inhibată de teama de ratare şi de mediocritate. Adîncirea în concret, refuzul
simbolicului, gustul nostalgiei, conştiinţa estetică, naturaleţea cu care
încearcă să lumineze unghere ale controversatului „suflet feminin“ prin
ficţionalizarea propriei biografii sînt trăsăturile sale distincte. În schimb,
Cella Serghi este o frustrată lipsită de modestie, care pe idolii deveniţi
prieteni – Camil şi Eliade – „îi priveşte, cu nonşalanţă, camaradereşte, ca pe
nişte egali ai ei pe terenul literaturii – nu doar pe terenul de sport, unde se
întîlnesc adesea“. Scrie, însă, prin Pînza de păianjen, „un roman cu o certă
soliditate, în ciuda derapajelor mandolinare, un roman rezistent estetic chiar
şi la o reexaminare actuală“. Erotismul tumultuos al Ioanei Postelnicu,
„infiltrat şi în paginile de literatură pe care le scrie, reprezintă, poate, o
întoarcere a refulatului“. Sorana Gurian este autoarea cu cea mai aventuroasă
biografie, „un personaj descins dintr-un roman poliţist ori de spionaj“. Urîtă,
bolnavă, cu un picior mai lung şi cu un ochi aproape închis, Sorana Gurian
trăieşte înconjurată de pisici, cîini, dar şi de servicii secrete, scriind o
literatură care se remarcă prin acuitatea introspectivă.
Bine articulată, cu unghiuri de vedere nu doar
noi, ci şi clar expuse, ridicate pe un noian de lecturi sedimentate,
critica literară din Fotografie de grup
cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică este, în acelaşi timp, una
fermentativă, care nu seacă problemele, ci deschide perspective, invitaţii la
reflecţii. De aceea, pentru a face ordine în următorul sertar al literaturii
feminine, cel sigilat de comunism, nu văd pe cineva mai potrivit decît Bianca
Burţa-Cernat.
Bianca Burța-Cernat
Fotografie de grup cu scriitoare uitate
Editura Cartea Românească, Colecţia „Critică şi istorie literară“, 2011,
336 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters