OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Andreea DECIU
Nostalgiile identitatii
Editura Dacia,
Colectia „Discobolul“,
Cluj-Napoca, 2001, 152 p., f.p.

Sub titlul de tandra speculatie introductiva, se poate afirma ca pentru Andreea Deciu nostalgia reprezinta, cu sintagma lui Charles Mauron, o „metafora obsedanta“. Povestea caselor, volum aparut in 1999 la Editura Simetria, ingrijit si postfatat de tinara eseista, exploreaza acest obiect al nostalgiei care este spectrul „Bucurestiului de odinioara“. Compusa din amintirile unor fosti proprietari de imobile, cartea este rascolitoare prin felul cum revela, cu o tensiune romanesca intricata, ambivalenta nostalgiei-pharmakon: vocile oamenilor care vorbesc despre case pierdute si biografii bruscate de istorie oscileaza intre otrava unui paseism imbolnavitor si leacul intrezarit in actul rememorarii si al istorisirii. In postfata, Andreea Deciu motiveaza montajul textelor din Povestea caselor prin dorinta de a propune „mai degraba o geografie intima a lui odinioara“, intentia editoriala fiind ca, prin puterile tamaduitoare ale povestii, sa se poata configura, finalmente cathartic, un acasa care, desi pierdut iremediabil in plan concret, continua sa supravietuiasca totusi in imaginarul colectiv. „Bucurestiul de odinioara“, scria ea, poate juca astazi rolul unei importante si dezirabile „iluzii formatoare“, datatoare de puteri si de sperante.
Doi ani mai tirziu, Andreea Deciu reia, intr-un eseu alert, „metafora obsedanta“ a nostalgiei si apelul increzator la poveste. Nostalgiile identitatii postuleaza utilitatea unui model fictional pentru intelegerea vietii fiecaruia dintre noi – „o poveste neincheiata“ (Paul Ricœur) – si incearca sa sondeze „legatura intre privirea aruncata sistematic indarat, catre un trecut-sirena care-ti zadarniceste drumul inainte, si modul in care se concepe propria-ti identitate“. Pentru ca „nostalgia este o forma de autointerpretare, uneori chiar chinuitoare si obsesiva“.

Asemeni Povestii caselor, si Nostalgiile identitatii tinde spre catharsis prin asumarea analitica a fisurilor inerente ale sinelui, prin problematizarea unui „miraj aproape morbid al zilei de ieri, al lui altadata si altundeva“, pe care autoarea si-l marturiseste in Argument. Amanunt cu atit mai tulburator cu cit aceasta prima carte a Andreei Deciu, interogind tema nostalgiei si a identitatii in consubstantialitatea lor, este ulterioara stabilirii autoarei in Statele Unite. (Actualmente, fosta colaboratoare a Romaniei literare locuieste la Pittsburgh, unde preda teoria literaturii la Carnegie Mellon University.)
Tulburator mai este – prin dezinvoltura dublata de rigoare si precizie – continuum-ul viata-text si filozofie-literatura pe care il instituie si in care alege sa inainteze acest eseu de o speciala dar voalata incarcatura biografica. Permanentul du-te-vino intre filozofia identitatii si studiul personajelor literare se justifica prin ipotezele de lucru adoptate: Andreea Deciu adera la conceptia narativa asupra sinelui furnizata de Paul Ricœur, Daniel Dennett si Alasdair MacIntyre. „Sinele definit drept construct al sinelui“ constituie premisa esentiala a cartii, insusita dintr-o afinitate implicita cu autorii mai sus numiti, dar si dintr-o respingere discret-polemica a teoriilor reidentificarii (ale unor John Locke, David Lewis ori Marya Schechman), antipatice din cauza „insistentei cu care acestea cauta sa elaboreze teza unei identitati stabile in timp“ si susceptibile de viciul unui „prescriptivism inadecvat fapturilor reale“. („Exista un oarece umanism nobil in credinta ca fiecare dintre noi se poate schimba, in vreme ce o sentinta de perfecta constanta mi se pare mai degraba o dovada de pesimism, sau, uneori, chiar cinism“.)

Din Soi-même comme un autre a lui Paul Ricœur, o data cu modelul narativ al identitatii – nu atit de nou; existent, in nuce, la Dilthey –, Andreea Deciu preia si cea mai generoasa solutie de conciliere intre constanta, fidelitatea ori stabilitatea identitatii (urmarita de adeptii teoriei reidentificarii), cea care ii confera persoanei un „caracter“ durabil si, deci, recognoscibil, pe de o parte, si evolutia imprevizibila si indeterminabila a sinelui, inevitabil schimbator, pe de alta parte: Ricœur defineste identitatea drept un cimp de tensiuni – dar si de potential echilibru – intre idem si ipse. Identitatea idem presupune consecventa si statornicie, in timp ce identitatea de tip ipse „tolereaza si chiar stimuleaza alteritatea, schimbarea“. Identitatea narativa oscileaza intre cei doi poli. Tot in volumul lui Paul Ricœur isi are sorgintea si o a treia ipoteza de lucru din Nostalgiile identitatii, cea mai spectaculoasa in ordine speculativa: o perspectiva aparte asupra literaturii. Privind literatura, „cum ne indeamna filozoful francez, ca pe un vast laborator de experimente mentale“, reflectia critica se elibereaza de constringerile conventional-metodologice si poate inlesni astfel o lectura „pusa sub semnul unor intrebari filozofice in sensul cel mai larg cu putinta“. In consecinta, Nostalgiile identitatii isi ia libertatea de a examina nu atit personaje literare, cit „modelele de identitate fictive“ propuse de acestea, abordate „drept ipotetice si plauzibile“, „ca o serie de experimente mentale despre cum am putea fi, unii dintre noi“.

Intreprindere fericit rezonanta, intr-un plan de adincime, cu logica interna a nostalgiei, nutrita deopotriva din regret si din dorinta, din ireversibilitate si din incompletitudine, din tinjirea dupa un atunci si un acolo, dar si dupa un posibil intrezarit, insa niciodata concretizat. Complexul nostalgic se iveste si din dorul dupa ce a fost, dar si din reveria tesuta pe marginea a ceea ce ar fi putut fi. De altfel, o competitie de o calitate similara, cea dintre retrospectie si futuritie, intervine in formularea oricarui proiect narativ-identitar. In limitele identitatii, rivalitatea dintre rememorare si anticipare genereaza circularitatea rolurilor de personaj si autor (roluri indiscernabile: in povestea unui sine se amesteca, intertextual, si povestile celorlalti; nici o identitate nu este numai agent, ci si pacient, nu este numai propriul sau proiect, ci si produsul intilnirii cu alteritatea co-autorizanta si generatoare de naratiuni concurente). In economia eseului, reflexul acestui joc serios, care investeste literatura si personajele literare cu valoare de adevar existential, face ca si reciproca sa fie la fel de valabila: sub ipoteza „sinelui construct“, prin aceeasi grila tipologica si cognitiva pot fi citite – cum se si intimpla – texte nonfictionale, jurnale sau confesiuni. Identitati ori proiecte identitare se pot exemplifica cu egal randament demonstrativ (si fara prezumtia de inadecvare) prin personaje din Nabokov, Kundera, Slavici, Hortensia Papadat-Bengescu sau Kafka, dar si prin volume autobiografice semnate de Vera Calin si Eva Hoffman.

Nostalgiile identitatii se prezinta ca un eseu cu miza dubla. O prima miza – cea teoretica, impusa de chestionarea identitatii – este „de a aborda elementul narativ in constituirea sinelui, ca model de inteligibilitate si coerenta, dar si de a explora ce anume face narativul drept un model adecvat, cu putere explicatorie si descriptiva totodata, cum se cere in stiinta“. Identitatea fiind inteleasa ca „un proiect hermeneutic, bazat pe interpretari si reinterpretari succesive al caror adevar e sistematic negociabil si supus ajustarilor, reluarilor, modificarilor“, asumarea propriei identitati constituie un criteriu-proba: „intimplarile vietii unei persoane devin episoade narative semnificative atunci cind ele apartin, in chip explicit, naratiunii «oficiale», asa cum o recunoaste sinele insusi“. Altfel spus, identitatea isi atinge punctul de maxima armonie daca personajul dintr-un proiect identitar se (re)cunoaste a fi si autorul propriului sine. Corolar: suprema implinire a sinelui este identificabila atunci cind (prin autoritatea unui amor fati nietzschean, probabil), transformindu-se dintr-o suma de accidente intr-un cumul semnificativ, avansind de la „efectul de contingenta“ la „efectul de necesitate“ – silogism metaforic pentru devenirea sinelui, un traseu imprevizibil si angoasant, strabatut rareori doar in sens unic, dar si mai rar dus pina la capat –, istoria personala capata substanta inteligibila si coerenta. Atunci cind, in propriii nostri ochi, de personaje-autori, viata ne este reprezentabila nu prin impersonalul si neutrul „asa s-a intimplat“, ci devine rezumabila, in mod benefic, prin (auto)afirmativul „asa trebuia sa se intimple“.

O a doua miza – pronuntat eseistica – a cartii de fata este legata de tema nostalgiei si consta in examinarea rolului pe care il joaca aceasta in modelul narativ al identitatii: de „grila evaluativa“ si chiar de „perspectiva care structureaza si centreaza intr-un anumit fel procesul nararii“. Caci, irationala ca si dragostea, construindu-si propriul obiect, caruia ii ramine fidela „dincolo de orice pricina logica ori rationala“, nostalgia se intimpla sa ajute la conservarea unei identitati de tip idem (cea mai predispusa la nevrozele si deliciile complexului nostalgic, cea care se adaposteste strategic in fata oricarei amenintari a ipseitatii, care se fereca defensiv inaintea schimbarii, dezordinii si tulburarii presupuse a le aduce cu sine alteritatea), insa nostalgia poate insemna tot atit de bine o garantie a ipseitatii si, deci, o promisiune valoroasa pentru coerenta identitara. (Prin recuperarea trecutului in tonuri idealizate, nostalgia asigura „un sine inclusiv, capabil sa integreze aspecte aparent discontinue sau chiar autonome, devenind astfel norma pentru intretinerea sinelui prezent“.)

Asadar, in perimetrul identitatii, in pofida avatarurilor acesteia, nostalgia are rolul unui paradoxal principiu de echilibru – un echilibru tragic, dramatic sau doar confortabil in mod voluptuos – si al unui filtru de reprezentare/traducere a sinelui si a lumii.
Se observa cu usurinta cum, din conjugarea celor doua obiective pe care eseul si le propune, se coaguleaza criterii teoretice precise, in stare sa opereze cu eficienta pertinenta in plin imponderabil. Andreea Deciu uzeaza de critica tematica, de psihocritica, de filozofia limbajului, retorica si stilistica spre a circumstantializa nuantat identitatea si nostalgia. In confruntarea dintre idem si ipse, in acest suspans necontenit al fiintei, autoarea estimeaza diverse „grade“ de identitate pe scara asumarii sau inacceptarii ei si, in mod subsecvent, apreciaza dozaje si distinge functii variabile ale nostalgiei. Atare demers, ocupind trei sferturi din carte (si care nu se cuvine excesiv accentuat, spre a-i lasa cititorului deliciile citorva descoperiri), face din Nostalgiile identitatii un eseu captivant, inaintind in salturi uneori surprinzatoare, dar fidele cu relativism inteligent demonstratiei urmarite. Departe de a apartine acelei categorii de logicieni sterili si semioticieni incintati sa inghesuie viata in scheme explicative, Andreea Deciu jubileaza tocmai cind, dimpotriva, modelele teoretice isi dezvaluie punctele slabe si se dovedesc deficitare, inapte sa capteze pe de-a-ntregul adevarul imprevizibil al existentei.

Cel de-al doilea capitol, Aventuri nostalgice in istoria nostalgiei, se ocupa de etimologia si „aventurile disciplinare“ ale nostalgiei. Inventatorul conceptului – din gr. nostos, „intoarcere“, si algia, „durere“ – este (cf. Jean Starobinski, Melancolie, nostalgie, ironie) medicul elvetian Johannes Hofer de Mulhause, care publica in 1688, la Basel, o Dissertatio medica de nostalgia. De-a lungul timpului, nostalgia a evoluat de la statutul de maladie pina la „stadiul de vag liric in care se afla astazi“, cind un Vladimir Jankélévitch i-a dedicat o teorie dezvoltata „in plina paradigma romantica“ („de ca si cum ar fi contemporan cu Baudelaire ori Debussy, nu cu reprezentantii stiintelor sociale ale vremii sale“, noteaza cu umor autoarea). Utopica reintoarcere si imposibila ubicuitate sint elementele care intregesc, prin contributia lui Jankélévitch, simptomatologia nostalgiei. Andreea Deciu schiteaza, tot aici, o poetica narativa a nostalgiei (cu topoi sai de rigoare: suvenirul, memento-ul, discursul sistematic analogic intre aici si acolo, intre acum si atunci), pe baza a trei identitati de exilati: Vera Calin, Eva Hoffman si… Pnin, personajul romanului omonim al lui Nabokov. (Dintre cele trei ipostaze analizate, numai Eva Hoffman prezinta o identitate de tip ipse si „un rar caz de pacient «vindecat» de nostalgie“.)

Cel de-al treilea capitol, Sinele in oglinda, investigheaza „relatia de iubire dintre sine si alteritate“ si constructia identitara rezultata de pe urma verificarii si developarii relationale a identitatii. De vreme ce, „in planul comunicarii cu alteritatea“, „subiectul se naste din intriga care il leaga de celalalt“, iar aceasta „tensiune dialectica narativa“ este corespondenta „tensiunii idem-ipse teoretizate de Ricœur“, iubirea (in sens de „miza morala grava de existenta prin prezenta legiferatoare a Celuilalt“) are toate argumentele sa compuna o subtema distincta si un capitol aparte in povestea sinelui. Din nou, trei cazuri cu putere categoriala sint alese sa exemplifice principalele variabile ale identitatii reflectate in alteritate: cuplurile de personaje din Identity de Milan Kundera, din Mara lui Slavici si cele din ciclul Hallipilor al Hortensiei Papadat-Bengescu. Daca, in relatia ei cu Natl, Persida ilustreaza o identitate de tip idem, care nu se poate prezerva decit prin uzurparea si devorarea lui ipse, celelalte doua cupluri luate in discutie descriu situatia opusa: atit protagonistii lui Kundera, cit si personajele feminine ale Hortensiei Papadat-Bengescu resimt pierderea alteritatii ca pe o pierdere a identitatii.

Intre ele exista insa o diferenta de grad: in timp ce in romanul lui Kundera sinele amenintat de evanescenta iubirii – evanescenta alegorizata in privirea indragostitului care, demonstreaza Andreea Deciu, nu vede de doua ori aceeasi realitate, fiind sortit sa inregistreze si sa experimenteze fara incetare, atit in celalalt, cit si in sine, necrutatoarea lege a lui panta rhei – este simultan agent si pacient in relatie, personajele feminine ale Hortensiei Papadat-Bengescu intra in disolutie in absenta alteritatii-reper. In lipsa unui celalalt investit cu valoare si functie constitutiva pentru ele, sinele acestor personaje se autosanctioneaza prin insasi nonautonomia lor, intretinuta de obsesia alteritatii legitimante. (Desi in prefata autoarea se refera la romanul lui Javier Marias, Inima atit de alba, ca analizat in capitolul al treilea, acest titlu… nu apare printre cele discutate in Nostalgiile identitatii.)
Sectiunea ultima a cartii, Indragostitii nostalgici si nostalgicii indragostiti, beneficiaza de apetitul deosebit pentru paradox al autoarei. Desi in mod explicit detaliaza „dimensiunea erotica a nostalgiei“ (de natura autosuficienta), „mitul intoarcerii catre sine“ (v. nostalgia narcisista a lui Ganin din Masenka, romanul lui Nabokov) si „modul in care identitatea poate supravietui in plin paradox, adica raminindu-si fidela siesi“, „dar totodata acceptind sa se schimbe si inglobind alteritatea“, acest capitol final confirma mai degraba, in mod implicit, forta naratiunilor concurente in constituirea identitatii si reafirma „inenarabilul de adincime“ al nostalgiei si al identitatii totodata.
Citit cu placere fireasca, eseul Andreei Deciu prilejuieste, la rindul lui, un regret nostalgic. Acela ca ar mai fi permis (cel putin) un capitol pentru care nonsalanta si sobrietatea autoarei par aliajul cel mai indicat: un capitol despre jocul cu alteritatea care este insasi critica.