OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„A fost odată ca niciodată...“ – un titlu melancolic pentru „povestea“ unui cenaclu literar. Citită acum, povestea are un aer retro, ba chiar unul neverosimil. Între această poveste şi ceea ce trăim acum – în lumea, să-i zicem, literară – se află doar două decenii şi jumătate, însă totul pare a fi o lume scufundată! Ce tineri, ce frumoşi, ce sălbatici erau scriitorii care acum vorbesc serios de la catedră sau glumesc relaxaţi, la un pahar, la Muzeu, departe de furia acelor ani! Unii sînt acum atît de departe de cei care erau atunci, într-un birou, peste Ocean sau doar la Primăria Capitalei, mulţi s-au orientat spre presă, unii s-au pierdut...

Universitas. A fost odată un cenaclu…., Coordonator Mircea MARTIN, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2008, 568 p.

 

Ce incredibil, umil cavaler al Poeziei pare un Cristi Popescu, personajul central al acestei antologii! Ce stranii par unele scene relatate – uneori, sensibil diferit – de diversele „personaje“-narator. O sală îngheţată, unde oamenii se strîng pentru a face literatură. Ce neverosimil pare însuşi Mircea Martin în această sală îngheţată, încercînd să menţină un relativ echilibru într-o haită de tineri înfometaţi de carnea proaspătă a gloriei. „Profesorul“, cealaltă figură centrală a „poveştii“, nu este propriu-zis un personaj, cît mai degrabă o sumă de perspective, de puncte de vedere ale celorlalţi, iarăşi, uluitor de diferite, şi o voce calmă, cea care sună cel mai convingător din toată antologia, prin efortul de distanţare, de obiectivare, efort dublat de o subiectivitate uneori emoţionantă. Dimpotrivă, vocile celorlalţi naratori ai „poveştii“ impresionează prin culoarea intens subiectivă, cel mai adesea prin tonul resentimentar.

 

Totuşi, povestea are şi o cheie pedagogică, şi cred că autorul acestei antologii, profesorul Mircea Martin, deţine acum această cheie. Ceea ce un cititor neiniţiat în tainele nouăzeciştilor poate afla din lectura acestei antologii este o parte din povestea unor „vieţi“, comparînd eul de acum şi cel de atunci al „naratorilor“, propria mărturie, cu mărturiile celorlalţi. (Iconografia ne oferă un real sprijin în acest sens, mustăţile lui Ioan Es. Pop, cîrlionţii lui Mihai Gălăţanu sau căciuliţa Simonei Popescu impresionează ca nişte poze din copilărie.) Fiecare cititor al acestei antologii cred că va trage o concluzie diferită despre ce a fost Cenaclul Universitas, dar cîştigul cel mai mare al cititorului de 20 sau 30 de ani este tocmai recompunerea din fragmente atît de diverse a unei istorii literare. Acum, cînd Negrici sau Manolescu au dat nişte istorii literare atît de deformate de propriile ideologii, acest proiect, umil din perspectivă „auctorială“, al profesorului Mircea Martin are un merit uriaş: ne arată cum se poate face o altfel de istorie literară, sinceră, compusă din documente autentice, adesea contradictorii, deci cu atît mai credibile, o istorie pe care o fac oamenii, iar nu autorul ei.

 

De fapt, din ce se compune această carte, atît de specială în contextul actual? O primă secţiune aparţine „coordonatorului“, cuprinzînd un „argument“ pentru existenţa volumului şi o „scurtă istorie“ a Cenaclului. „Argumentul“ clarifică succint aspecte discutate şi discutabile legate de Cenaclul Universitas sau de generaţia ’90, cum ar fi relaţia cu Cenaclul de Luni sau cu generaţia ’80. Ceea ce se propune aici nu este, în fond, decît o perspectivă istorică detaşată, multiplă, dubitativă, „ne-imperialistă“. M. Martin nu ia apărarea nimănui şi nu loveşte în ceilalţi pentru a face loc nouăzeciştilor – o atitudine inedită pentru un istoric literar şi pentru un „mentor“ de la noi. Nici măcar nu face apologia unui anumit tip de literatură, ci pledează pentru unitatea în diversitate a producţiei unei promoţii sau generaţii literare, pentru o viziune istorică largă, care îmbrăţişază mai degrabă continuitatea, decît rupturile. Singurul regret pe care îl ai este că acest substanţial „argument“ se în-tinde pe atît de puţine pagini.

 

O a doua secţiune este dedicată memorialisticii, şi aici intră „mărturiile“ participanţilor la Cenaclul Universitas, împărţiţi pe categorii: poeţi, prozatori, critici, grupul de la Braşov (stat în stat), conducătorul Cenaclului şi cîţiva „invitaţi“, participanţi de o seară. Aproape fiecare amintire are un ceva specific şi adesea dezvăluie lucruri neaşteptate nu atît despre Cenaclu, cît despre personalitatea (de tinereţe sau de acum) a unui scriitor consacrat sau, dimpotrivă, cvasinecunoscut. După lectura, adesea palpitantă, a întregii antologii, mi-au rămas în minte, dintre aceste „mărturii“, textul cu propensiuni critice al Ramonei Fotiade, inteligent, bine scris şi pertinent, istoria lecturii pe întuneric a poemelor lui Radu Sergiu Ruba (o poveste borgesiană, cu vreo trei variante), sinceritatea simplă a Ancăi Mizumschi („Cine tăcea la Martin?“, cu răspunsul „Păi, de obicei, Martin însuşi, precum şi mulţi dintre cei executaţi“), mărturia „provincialului“ Adrian alui Gheorghe (memorabilă, măcar pentru fraza etern valabilă, mutatis mutandis, „un tip, Mareş, parcă, a luat un text de-al meu şi mi-a explicat cam cum trebuie să scriu, dacă vreau să plac în Bucureşti, dacă vreau să am şanse în literatură“). Bucureştenii, depăşiţi doar de braşoveni (în privinţa asta, consensul e general), se pare că erau îngrozitor de „răi“! Multe amintiri ale lecturilor de cenaclu sînt impregnate de sentimentul apăsător al „desfiinţărilor“ de atunci, atît de descurajante pentru tinerii autori, iar „personajelor milostive“ (Filip Florian) din Cenaclu li se poartă încă o înduioşătoare recunoştinţă. E drept, unii prozatori de acum privesc înapoi cu umor profesionist, mărturiile lor se transformă în relatări ironico-tragicomice despre ritualurile „motanilor literari“ ai Cenaclului (conduşi, se subînţelege, de Horia Gîrbea). Din textul memorialistic, în stilul inconfundabil al lui Marian Ilea, reţinem detalii noi: „Despre profesorul Martin de la Cenaclu ştie cîte ceva fiecare miner de la Puţul 5...“ Fireşte, rămîne întrebarea: oare cine era Piticul logoreic sau Piticul mucilagionos sau chiar banala Mîţă (personaje din „amintirea“ lui George Ardeleanu)?