OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cum anul acesta am fost mai implicat jurnalistic si politic mai mult decit oricind, nu voi putea incepe un bilant cultural 2004 fara simpla constatare ca vocile intelectualilor s-au auzit prea putin in spatiul public. Sau poate nu le-am auzit eu din cauza urletelor de pe meterezele jurnalistice (m-as mira – nici jurnalistii nu au prea facut zgomot, cu citeva exceptii notabile).

O comoditate uneori infioratoare a lasat netaxate (din punct de vedere intelectual, adica ceva mai putin pripit decit un jurnalist, adica mai complex, adica mai eficient) multe intimplari grave, cultural vorbind. Asa ne-am trezit in 2004 cu tot felul de dinozauri posesori de minim 3-4 functii publice si cu o influenta incredibila in distribuirea banilor de la buget. Acestor oameni voi incerca sa le pronunt numele de cit mai putine ori de aici incolo. Dar trebuie subliniat faptul ca aceste personaje si-au vazut linistite de treaba si din cauza ca intelectualul roman reactioneaza din ce in ce mai intirziat...
Nu astept, dupa schimbarea politica din decembrie, vreo schimbare fundamentala in cultura. Si asta mai ales pentru ca am constatat, de exemplu, ca foarte multi scriitori romani (si citi tineri sint!) nu pot fi smulsi din sistemul ceapist de la Uniunea Scriitorilor – e o organizatie care a inceput sa devina sinonima cu baltirea culturala si resemnarea in cercul inchis al laudelor si premierilor intre amici si tovarasi. Un presedinte care si-a mai luat si alte job-uri pe la Radio Romania sau Ministerul de Externe le-a oferit umililor sai servitori (pardon! scriitori) si oportunitati de publicare sub egida premierului Nastase.

Intre timp, Antonescu si Sararu carau corabia cu octogenari artisti prin bisericile tarii. Iliescu mai arunca ceva medalii si premii... Ce peisaj! E din 2004!
Nu ma mir ca, daca trag linie si adun, lecturile straine au fost covirsitor majoritare (si) in acest an, in ce ma priveste. Pur si simplu, in astfel de vremi ti-e greu sa te mai apuci sa citesti pentru reevaluari scriitori si scriitorasi care, de fapt, merita mult prea putina atentie, fie si pentru lipsa lor completa de demnitate.
A fost insa un an excelent pentru tineri. Parca niciodata dupa ’89, tinerii scriitori nu au beneficiat de atita atentie. Si asta printr-o simpla si inteligenta miscare de marketing cultural: este vorba despre Colectia „Proza. Ego“ de la Polirom. Am fost parte din acest proiect la inceputurile sale, tocmai pentru ca se simtea nevoia emiterii citorva cecuri in alb pentru scriitorii din noul val. Fiecare a beneficiat de un capital bun de imagine la pornire. Iar asta a insemnat enorm.

Tinerii si mai putin tinerii (de fapt, deja consacratii T.O. Bobe, Radu Pavel Gheo – care a avut un an de gratie, Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu) au cistigat un lucru enorm: au fost cititi separat ca niste „autori“. A fost un an de explozie din underground. Paralela 45 sau Est si-au publicat si ele tinerii lor... Vor mai veni, sper, si alte edituri importante. Cert este ca a fost un an de gratie pentru literatura tinara. L-as fi vrut ceva mai matur si mai intelept din partea unor critici, destul de molcomi in alte cazuri, care s-au repezit sa taie in „carne vie“. Decit sa citesc un Breban sau un Sararu ilizibili, prefer sa-mi pierd timpul cu un tinar care bijbiie.
Cartarescu si-a consolidat pozitia de deja star cultural prin citeva miscari inteligente: pe de o parte, textele simpatice din Elle au devenit, de curind, o carte comerciala (in cel mai bun sens al cuvintului). El a cistigat, din punctul meu de vedere, si cu o neasteptata pozitie ferma politica, exprimata in – cine ar fi crezut? –, Jurnalul National. Prea putin pentru un ziar complet inregimentat, dar foarte mult pentru Cartarescu si fanii sai.

Evenimentul anului a fost, cu siguranta, asa-numita „cearta a intelectualilor“, cearta pe care am urmarit-o sau am „intretinut-o“ din paginile Evenimentului zilei (apropo: evenimentul „ziaristic“ al anului a fost conflictul dintre jurnalistii EvZ si patronii Ringier; au cistigat, din pacate, ultimii). Falia dintre conservatori si liberali (altii au spus conservatori si noua stinga sau modernisti si traditionalisti) s-a adincit. Eu prefer sa le spun intoleranti si toleranti. S-au pornit isterii si paruieli, printre care am citit insa si rinduri extrem de interesante – o antologare a textelor din presa (culturala si cotidiana) ar fi foarte buna. Toate s-au pierdut insa in vacarmul electoral. Despre mine, am inteles de la Gabriel Liiceanu ca sparg sticle in cartier. A fost (in ce ma priveste) singura sintagma haioasa (involuntar, probabil) intr-un val de invective venite din partea unor oameni altfel onorabili, care sufera metamorfoze grotesti indata ce suna cornul de lupta pe linie paltiniseana.
A fost un an agitat politic. Din pacate, intelectualii au jucat un rol aproape neinsemnat in confruntarile electorale. Si, tot din pacate, principala dezbatere a anului despre diverse grupuri de influenta din peisajul cultural romanesc s-a transformat, de multe ori, intr-o reglare de conturi...