OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Georgia în vis

A fost odată, într-o ţară cu faţa ca luna plină, între oceane pe care iarna patinau şoriceii, lîngă munţii care se ţineau de nori, a fost odată o fetiţă. Parcă o chema Georgia, cel puţin aşa mi-a chiţcăit unul dintre şoricei. Şi avea Georgia noastră o mulţime de jucării, unele mai frumoase decît altele, şi nu voia să se culce niciodată, doar să se mai joace puţin cu păpuşile care cîntau şansonete ori cu tigrişorul care ştia să recite poezii în limba tigră. Dar, oricît nu ar fi vrut ea să doarmă, tot o apuca somnul – că aşa e cu somnul ăsta: te apucă atunci cînd ţi-e lumea mai dragă.

Şi aşa, într-o seară a adormit fără să vrea. Dar nici n-a apucat Georgia să pună bine geană peste geană, că deodată jucăriile au început să facă ce ştiau ele mai bine: ursuleţii să mormăie, girafele să girafeze, tigrişorii să recite, păpuşile să cînte. Şi i s-a părut Georgiei că jucăriile se simţeau grozav de bine şi ei îi era un necaz grozav că nu putea să se joace cu ele. Dar ce să facă, nu poţi să şi dormi şi să te şi joci în acelaşi timp. Ce vis urît!

– Ce vis urîît! a strigat ea dimineaţa următoare. Am avut un vis fooarte urîîîît (se cam alinta, de aceea pronunţa cuvintele lungite, mai ales dimineaţa şi atunci cînd mînca îngheţată).

– Cum adică, Georgia? a întrebat-o mama ei, care în dimineaţa aceea era îmbrăcată într-o rochie bleu.

– Jucăriile se jucau şi eu dormeam şi nu mă puteam trezi. Urăsc visele. Nu mai vreau să visez niciodată, a strigat Georgia.

– Ştii că nu ne putem apăra de vise: cînd adormim, ele pot să vină cînd vor. Somnul e poarta viselor.

– Atunci nu mai vreau să dorm. Chiar deloc. Mi-e frică de vise.

Mama a dus-o pe Georgia la grădiniţă, apoi s-a dus la cel mai şic magazin din oraş, se numea Dreamland. De acolo a luat cîteva lucruşoare, pe care le-a ascuns bine cînd a ajuns acasă. Şi, în fiecare seară, cînd Georgia nu voia să se culce şi stătea cu ochii deschişi, scotea cîte unul dintre lucruşoare. Întîi i-a arătat fetiţei o eşarfă care îşi schimba culoarea la fiecare mişcare (dar eşarfei îi plăcea să rămînă roşie cît mai multă vreme, şi atunci mama o scutura pînă cînd se făcea verde sau galbenă cu picouri). Şi Georgia, ameţită de jocul culorilor, a adormit. În a doua seară, mama i-a arătat un ibric fermecat în care apa fierbea fără foc şi lua gustul pe care îl doreai (dar, Georgia, trebuie să ţii ochii strînşi tare de tot şi să te concentrezi la gustul care îţi place mai mult în clipa asta – doar atunci apa prindea gust de zmeură sau de portocale sau de ce vrei tu). Ibricul i-a plăcut mult fetiţei şi îl cerea în fiecare seară cînd se băga în pat. În sfîrşit, după cîteva săptămîni, mama i-a adus un glob de cristal şi i-a spus:

– E un unicorn alb.

– Vine spre tine? Că doar tu poţi să te uiţi în globul de cristal – nimeni altcineva nu vede nimic în el.

– Da, mama, vine spre mine, se apleacă şi după aia îmi spune... nu înţeleg bine ce-mi spune. De ce nu înţeleg? Şi e aşa de drăguţ...

– Vorbeşte cu el, poate asta vrea.

– Unicornule, unicornule, nu înţeleg ce-mi spui.

– Georgia, tu eşti stăpîna şi prietena mea, a şoptit, parcă speriat, unicornul. Ajută-mă, te rog. Sînt închis în globul de cristal şi doar tu poţi să mă ajuţi să ies din el.

– Da, da, vreau; dar cum? a zis ea, încercînd în zadar să deşurubeze globul.

– Culcă-te şi am să vin la tine în vis; doar prin visul tău pot să ies, şi altfel nu.

– Mie nu-mi place să visez, a strigat Georgia.

– Vai, ce păcat, a spus unicornul. Dacă m-ai fi lăsat la tine în vis, m-ai fi eliberat şi ne-am fi putut juca ziua. Eu ştiu să alerg repede, mai repede decît leoparzii (şi, să-ţi spun un secret mare: pot să şi zbor). Dar dacă nu vrei să alergi repede ţinîndu-mă de coamă, dacă nu vrei să zburăm împreună, atunci să nu mă laşi în visul tău. Lasă-mă închis în glob.

Fetiţa a tăcut o clipă, s-a întors către mama ei, care părea că nu auzise nimic din cele spuse de Georgia şi de unicorn, şi, cu ochii mari, a întrebat-o ce să facă.

– Faci cum crezi tu de cuviinţă, a spus mama. Dar nu ţi-ar plăcea să ai un unicorn, numai al tău?

– Atunci spune-i...

– Unicornule, a şoptit Georgia către globul de cristal, mă duc acum să te visez. Să nu întîrzii.

Mama i-a aranjat plăpumiţa, a stins lumina, Georgia s-a grăbit să adoarmă cum fug copiii să vadă ce daruri sînt sub pomul de Crăciun. Şi l-a visat pe unicorn, şi au alergat şi au zburat împreună. Iar cînd s-a sculat, unicornul o aştepta iarăşi, în curte. Seara, a văzut în globul de cristal o prinţesă ameninţată de doi balauri; şi ea a rugat-o pe Georgia să o viseze ca să scape de pacostea aceea. Şi fetiţa noastră a visat-o, iar a doua zi avea, pe lîngă unicorn, o prinţesă drept prietenă. Şi aşa, în fiecare seară se uita în globul de cristal şi îi elibera pe cei de dinăuntrul lui: cămila cu patru cocoaşe, băieţelul Philippe, care fugise de pedeapsa nedreptului rege, un soldăţel de plumb care voia să aibă şi el suflet de om, trei grăsuni care nu ştiau cum să slăbească, o pioneză de fier care s-a preschimbat în pioneză de aur cu diamante. Şi cîte şi mai cîte.

- Picicleta

Pentru Pici

– Ia te uită, ce obraznică! a strigat Aluna cu năduf, şi, fuga, dă-i să o pocnească pe pisică. Acuma, ştiţi că nu-i uşor să dai într-o pisică, mai ales dacă ea a început. Într-o clipă, pisica s-a şi căţărat într-un pom. După vreo zece clipe a ajuns şi Aluna sub copac.

– Dac-aş fi eu maimuţă, ce ţi-aş mai face, mîţă obraznică!

– Numai că nu eşti. Ai evoluat.

(Aluna bufneşte. Se uită după pietre, găseşte una şi o aruncă spre pisică, fără mare spor.) Na!

– Hai, mai repede, pedalează în sus, în pom, poate te faci şi tu pisică.

– Să-ţi fie ruşine, că mai ştii să şi vorbeşti!

– Ştiu, ce?

– Să ţi se facă labele pătrate! o blestemă Aluna.

– Numai porcuşorii roz merg pe biciclete cu cauciucuri pătrate.

– Nu mai pot aşa, a mîţîit Aluna. S-a aşezat în fund sub pom şi era gata să se pună pe plîns, că nu tu bicicletă, nu tu pisică, ce viaţă nenorocită, nimic nu-i ieşea azi. Poate că o lacrimă-două o s-o liniştească. Cînd o aude pe pisică zicîndu-i, de data asta cu vocea unei surori mai mari:

– De ce nu faci şi tu cum face Pici?

– Cine? Ce?

– Pici, n-o ştii?

– Aa, nu ştii. Măi, să fie, tu chiar nimic nu ştii, ai?

– Hai, mă pisico, nu-ţi mai bate joc de mine, că şi aşa sînt tare necăjită.

– Bine, uite, îţi spun. Pici e o fetiţă pe care o ştiu eu, stă şi ea pe-aici. Are tot vreo şapte ani şi, acum cîteva săptămîni, a încercat să meargă pe bicicletă pentru prima oară. N-a vrut s-o lase pe mama ei s-o ţină de şa, aşa că a căzut zdravăn. Şi încă o dată. Şi iarăşi.

– Daa, ca mine, a zis Aluna.

– Chiar aşa, ca tine. Şi atunci, ştii ce-a făcut?

– A rugat-o pe mama ei să alerge ţinînd-o de şa.

– Nuuuu!

– Pe tăticul ei?

– Niiici!

– Atunci?

– E, aici e clenciul.

– Care?

– M-a văzut şi, nervoasă cum era, a vrut să mă lovească. Cam ca tine.

– Hmmm...

– M-am urcat în pom, am lăsat-o să arunce cu pietricele în mine, am lăsat-o să plîngă şi după aia i-am spus ce trebuie să facă.

– Ceee?

– Da’ grăbită mai eşti. Stai un pic, să-mi fac toaleta.

Şi pisica năzdrăvană a început să-şi lingă lăbuţele, da’ ştii, temeinic. Aluna murea de nerăbdare, se mai uita în sus, mai în altă parte. N-a mai răbdat:

– Hai, mă pisico, zi şi mie!

– E, acum că-s curată, pot să-ţi spun...

– Păi, spune!

– Uite, i-am zis lui Pici aşa: orice fetiţă are două picioare şi a învăţat să meargă pe ele (ba chiar şi să alerge, să danseze, să joace şotron şi să sară coarda). Cu bicicleta e mai greu...

– Daaa, mult mai greu, a strigat Aluna.

– Nu mă întrerupe, că iar îmi fac toaleta.

...

– Aaşa. I-am spus că pe bicicletă e greu la început, dar că ar fi mai uşor pe picicletă.

– Ce-i aia?

– E bicicleta lui Pici. Ea închide ochii şi îşi închipuie că din asfalt îi creşte o picicletă, numai a ei. Arată exact ca o bicicletă, dar, de fapt, e o picicletă.

– Şi cum ştie care-i care?

– Am învăţat-o cum: se gîndeşte că picicleta e o parte a corpului ei, ca picioarele.

– Şi...

Şi se urcă pe ea, începe să pedaleze, pi- cicleta merge destul de repede şi nu e nici un pericol.

– De unde ştii tu toate astea?

– Cînd eram puiuţ, mama mea m-a învăţat cum să sar din pom şi cum să aterizez pe toate patru lăbuţele. Mama mi-a spus că asta se numea pisicicleta. Şi uite ce bine am învăţat: îmi iese întotdeauna.

– Bine, dar pe mine mă cheamă Aluna. De unde alunicletă?

– Nu. Orice fetiţă învaţă întîi pe picicletă şi după aia trece la bicicletă.

– Şi de unde să-mi iau picicletă?

– Îţi spun eu unde stă Pici, te duci la ea şi te învaţă cum să-ţi faci picicletă. Nu numai tu, dar toate fetiţele din lume (şi din Indonezia) o să înveţe să meargă pe ea.

– Mulţumesc, pisicuţă dragă! i-a spus Aluna.

A doua zi, pisica a condus-o în faţa casei lui Pici şi i-a spus: sună aici şi întreab-o. Aluna a sunat, o fetiţă a ieşit:

– Bună ziua. Mă cheamă Aluna şi aş vrea să mă înveţi cum să merg pe picicletă.

– Oof, a făcut Pici. Şi pe tine te-a păcălit mîţa aia netrebnică?

– Daa... mi-a spus că tu ştii..

– Bine, dar să nu mai spui la nimeni. Hai să-ţi arăt.

- Pătrăţel a trecut pe-aici

– Ce-aş mai vrea să fiu şi eu ca tine!

– Cum, verde?

– Nu.

– Mare?

– Nuuuu.

– Dar cum?

– Aş vrea sa fiu cerc.

– Păi, de ce?

– Vreau să mă rostogolesc şi eu ca tine.

– Măi, Pătrăţel, asta e uşor, dar ştii ce greu mi-e mie să stau pe loc? Cum adie vîntul sau îmi dă cineva un bobîrnac, cum o iau la sănătoasa şi mă învîrt pînă nu mai ştiu de capul meu. Sînt ameţit mai tot timpul.

– Vreau şi eu aşa, s-a miorlăit Pătrăţelul.

– Bine, dar nu înţelegi că tu poţi să stai pe loc oriunde. Dacă te împinge unul, te opreşti imediat.

– Nu mai vreau să stau tot timpul. Îmi place să mă mişc, nu vezi că tu te tot învîrţi în jurul meu cînd ne jucăm şi eu mă tot întorc după tine? Şi eu sînt ameţit. Aşa că vreau să fiu cerc, să nu mă mai hurduc atîta cînd încerc să mă mişc, de parcă sînt o broască ţestoasă. Vreau să ameţesc şi eu ca tine.

– Bine-atuncea. Uite, încearcă să treci prin mine, poate ţi se rotunjesc colţurile.

Să-i fi văzut pe cei doi: Pătrăţel se tot opintea să treacă prin Cerc, dar nu putea de colţuri: parcă erau făcute din oţel. Cercul mai aluneca, cînd încoace, cînd încolo; uneori Pătrăţel nici nu-l nimerea. Să te prăpădeşti de rîs, nu alta! Şi mult s-ar mai fi chinuit ei în parcul acela, dacă nu ar fi trecut pe lîngă ei o veveriţă cu pelerină de catifea. S-a tăvălit prin iarbă de rîs pînă i s-a înverzit pelerina, şi apoi le-a spus:

– Ce încercaţi voi aici, nu se poate. Pătrăţel, vrei să treci prin el?

– Da, a spus Pătrăţel, şi da a spus şi Cercul de îndată, aşa că a ieşit un da-da.

– Crezi că o să meargă?

– Siigur, am mai văzut-o şi altădată.

Aşa au şi făcut: Pătrăţelul s-a ridicat într-un colţ (între noi fie vorba, de-abia îşi ţinea echilibrul, dar măcar nu bătea vîntul în dimineaţa aceea), Cercul şi-a luat avînt şi deodată s-a repezit în el, împingîndu-l printre bare. S-a auzit un scîrţîit de parcă ai trage cu furculiţa pe o farfurie goală, aşa că păsările au zburat speriate din pomi. Cu chiu, cu vai, Pătrăţel a trecut printre bare, dar colţul din dreapta s-a lipit de cel din stînga – altfel n-avea cum să treacă, nu? Şi s-a trezit, pe partea cealaltă, triunghi.

– Aoleeeu!, făcu Pătrăţel.

– Ce te-ai schimbat, măi Pătrăţel! – zise Cercul.

– Nu-i mai spune Pătrăţel, i-o întoarse veveriţa. Zi-i Triunghiulaş.

– Păi, parcă spuneai că dacă trece printre bare, o să fie ca mine, spuse Cercul.

– Da, spuse veveriţa, la fel ca tine. La fel de fraier ca tine!

Şi veveriţa a fugit rîzînd, s-a urcat într-un copac şi dusă a fost.

Plîngea Triunghiulaş ca un bebe mic şi prost. Cam la fel şi Cercul. După o vreme, tare tristă vreme, Triunghiulaş zice:

– Ce ne facem acum?

– Am o idee. Cum ne-a păcălit blestemata aia de veveriţă, hai s-o păcălim şi noi. Te împing printre bare, dar din cealaltă parte.

– Măi Triunghiuliţă, ce făcuşi, măi? i-a strigat veveriţa dintr-un castan, prăpădindu-se de rîs de se scutura pelerina pe ea. Măi, de nimic nu mai eşti bun. Aruncă-te în rîu, că poate te găseşte vreun marinar şi te face pînză de corabie la şobolani!

Bătut de soartă, fără nici o speranţă – prietenul Cerc era ca beat de ameţeală şi zăcea pe jos –, Triunghiulaş s-a hurducat pînă la malul rîului şi s-a lăsat să alunece în apă. Şi cum gemea el în rîu, aşteptînd să se înece şi să se termine odată cu toate nenorocirile, deodată apa a început să-l gîdile. Cum el era foarte gîdilicios, s-a scuturat pînă ce, din Triunghiuliţă, s-a desfăcut o dată în Triunghiulaş. Cum rîul continua să curgă vesel (poate de asta era vesel, că îl gîdila pe prietenul nostru), Triunghiulaş s-a mai scuturat el ce s-a mai scuturat, pînă cînd s-a mai desfăcut încă o dată şi s-a făcut Pătrăţel la loc. Atunci rîul l-a gîdilat încă o dată şi Pătrăţel a sărit din apă şi s-a trezit pe mal. Şi cum stătea acolo, nedumerit şi fericit, Cercul a venit la el şi i-a spus:

– Din toată aventura asta, vezi că ai ajuns la fel ca mine?

– Cum aşa?

– Acum amîndoi sîntem norocoşi.

– Şi am să fiu şi eu cerc într-o zi.

- Fîl şi fîl

Cum o aripă nu poate face „fîlfîl“ singură, ci doar „fîl“, pesemne că aripa noastră a primit o soră ca să o poată auzi cei mici. O auziţi? Le auziţi? Chiar dacă nu le puteţi vedea, aşa e? Eu le-am auzit şi nu le mai pot uita.

Cînd una face „fîl“, cealaltă îi răspunde ca un ecou: „fîl“. Doar că ecoul vine în acelaşi timp. Asta pentru că aripii noastre i s-a născut sora geamănă cînd a zburat singură prin oglinda de argint de la castel: aripa – aici, sora ei – într-o altă lume. De cînd fîlfîie peste tot împreună, sînt tare mîndre şi le place să fie văzute (că e plicticos să fii invizibil chiar tot timpul). Dar, ca să le vezi, aripile trebuie să se înmoaie în apele rîului colorat, care curge înspre cer, tocmai, hăt, de la izvoarele Nilului. Ştiaţi că e foarte scump să fii lăsat să intri în rîul colorat? Nici aripile nu ştiau, cînd s-au dus acolo prima dată.

– Cum facem rost de bani ca să luăm culoare din rîu? – a întrebat una.

– Deschidem o firmă. Şi, „fîl“.

– „Fîl“, „fîl“, dar cum îi spunem?

– Îi zicem „Zburaţi cu noi“.

– Cine să zboare?

– Oricine. Uite, de exemplu, porcul.

– Cum să zboare porcul?

– Dar nu are rău de înălţime?

– Treaba lui, ce ne pasă nouă? Îl lăsăm unde ne cere şi, cu banii luaţi, ne ducem la rîu şi ne colorăm cum ne trece prin minte.

Bucuroase, aripile au deschis firma „Zburaţi cu noi“ şi s-au pus pe transportat de mama focului. Întîi, l-au dus pe un poet slăbănog pe vîrful muntelui, să îl ţină muza de mînă cînd scria. Apoi, au ajutat-o pe vrăbiuţă să scape de vultur – că ai nevoie de două perechi de aripi ca să scapi de păsăroiul ăla înspăimîntător. Într-o zi, au săltat trenul peste podul care se prăbuşise în prăpastie. Şi porcul? Da, l-au dus şi pe el, şi nu doar o dată. Începuse să-i cam placă porcului să zboare. Iar pe cei care nu le plăteau, aripile le dădeau drumul să cadă. Cînd se dezlipeau, făceau aşa: pac-pac! Aşa s-or fi născut munţii? Din grămezile de chestii cărora le dăduseră drumul aripile? Nu ştiu. Dar ştiu că, de atunci, s-a umplut cerul de tot felul de ciudăţenii: zbura ciocanul, mustaţa, genunchiul, olandezul, fetiţa fără gîşte, elefantul roz; zbura covorul fermecat, ciorchinele de banane, paraşutiştii care şi-au uitat paraşutele, ba chiar şi un rîu mic, speriat să nu cadă în cascadă. Oricine plătea, putea să zboare după pofta inimii (chiar dacă nu o avea).

Desene realizate de Elena Dumitrescu