OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul „Ariel“ din Tirgu Mures, o institutie ale carei spectacole li se adreseaza cu precadere copiilor, incearca de citiva ani, si iata ca a reusit cu succes, sa-si diversifice publicul. Astfel, in paralel cu modernizarea si innoirea genului de spectacole practicat inca de cind a luat fiinta „Ariel“-ul (intr-o cladire apartinind Parohiei Reformate si care a functionat ca cinematograf), actualul director, regizorul Gavril Cadariu, sprijinit de dramaturgul Alina Nelega, directorul Dramafest-ului, se straduieste sa abordeze noi tipuri de spectacole, profitind si de un excelent spatiu care nu este sala propriu-zisa, ci o pivnita, folosita cindva ca depozit si, mai apoi, ca arhiva.
Preluind ideea fostei directoare a teatrului, Smaranda Enache, prezenta conducere s-a gindit sa curete si sa doteze pivnita cu pricina in vederea utilizarii ei ca spatiu experimental alternativ, pentru spectacole care aveau sa se adreseze de aceasta data... adultilor. Astfel, in toamna lui ’99 s-a inaugurat acest Teatru Underground cu un spectacol itinerant, fara cuvinte, bazat mai mult pe imagine si pe sunet, numit S.S.S. – Social Sound System, imaginat de Gavril Cadariu si finantat, in parte, de Fundatia pentru Dezvoltarea Societatii Civile. Au urmat Adio, secol XX..., o montare in genul benzilor desenate, semnata de Horatiu Mihaiu, Infanta Savianei Stanescu in viziunea lui Radu Afrim si Alexanderplatz, un spectacol in limba maghiara propus de Barabas Olga.

Toate acestea au dat rezultate aproape nescontate, iar „sala“ (care poate primi intre 40 si 70 de spectatori) a fost intotdeauna arhiplina. S-a dovedit ca publicul era interesat de astfel de experimente teatrale, ceea ce i-a convins pe initiatorii programului Teatrului Underground sa continue. Mai mult, spatiul a stirnit interesul artistilor straini, care, descoperind pe Internet acest program, si-au exprimat intentia de a lucra aici. Este cazul regizorului macedonean Aleksandar Ivanovski, in virsta de 27 de ani, student in anul III la Skopje, care a montat deja in mai multe teatre de repertoriu din zona. Cunoscind potentialul trupei muresene, specializata in teatru de marionete, dar si in pantomima (in urma participarii la cursuri internationale), Alina Nelega i-a sugerat sa faca un spectacol bazat pe corporalitate si animatie, propunindu-i un text ce pleca de la miturile din Europa Centrala, in ideea ca piesa sa poata fi mai apoi itinerata in tarile vecine Romaniei. Ivanovski a venit insa cu un text deloc costisitor ca montare si a carui autoare, Zanina Mircevska – dramaturg si profesor la Academia de Arta Teatrala din Skopje – a admis sa nu pretinda plata drepturilor, conform legislatiei in vigoare. Dies Irae, piesa reprezentativa pentru zona experimentala a literaturii destinate scenei, amintind de Botho Strauss sau Heiner Muller, s-a jucat in mai multe tari europene, fiind prezentata si in Statele Unite ale Americii, la Iowa.

Asadar, cu sprijinul programului Gulliver’s Connect 1999/2000 (in cadrul caruia A. Ivanovski este bursier), finantat de fundatia Felix Meritis (Amsterdam), Kulturkontakt (Austria) si de Open Society Institute (Budapesta), la Tirgu Mures a avut loc, la inceput de decembrie, primul proiect international in locatia Underground, prin premiera spectacolului Dies Irae, in care, alaturi de trei actori ai „Arielului“, evolueaza alti trei, adusi prin contract. Intr-un spatiu de doi metri patrati, marcat de patru stilpi de sustinere, regizorul imagineaza o modesta camera de hotel (continind un mic pat si, dupa caz, unul sau doua scaune), adica locul de „derulare“ a sase povesti, prezentate secvential, ca intr-un rapid decupaj cinematografic, subiectele revenind ciclic in fata spectatorilor. Urmarind o perioada de timp cit o viata, povestile – apartinind unor oameni obisnuiti si nu prea – dezvaluie momente-cheie din existenta celor zece personaje propuse de text. Este de remarcat virtuozitatea si usurinta cu care cei sase actanti trec de la un registru de joc la altul, reusind a fi mai mult decit convingatori: atit in rol de fetita, de pilda, cit si in cele de domnisoara de pension, tinara sotie ori groaznica nevasta serbind nunta de argint – si am numit-o aici pe Monica Ristea Horga. Nicu Mihoc este atit tinarul inflacarat, proaspat insuratel, cit si tipicul sofer de tir, mereu navetist, adesea imbatindu-se in pauza dintre doua curse, ori sotul ga-ga, zaharisit, plictisit si obosit de consoarta-i de aceeasi virsta. Serenela Muresan penduleaza intre pustoaica de clasa a VIII-a cochetind cu lesbianismul, tinara indragostita ucisa de iubit (Valentin Lozinca-Mandric) si cicalitoarea fata batrina. Andi Brindus, in rolul unui batrin uitat parca de Dumnezeu, detine partitura cea mai trista si cea mai sensibila din acest punct de vedere.

Nici chiar singuratica si chinuita Ira (Georgeta Porcoava) nu impresioneaza intr-atit in momentele sale, la fel de nepigmentate cu umor, cum le-a scris autoarea piesei. Celelalte patru secvente au insa clinciuri comice potentate de stiinta actoriceasca. In acest sens trebuie remarcat si faptul ca, pentru a sugera inaintarea in virsta a personajelor nu se utilizeaza nici un fel de element de machiaj ori costum, acestea raminind neschimbate de la inceputul pina la finele reprezentatiei. Maiestria actorilor sta tocmai in a ne convinge ca este asa. Si o fac cu brio.