Andrei Mocuţa (n. 1985) a debutat foarte tînăr, în 2006, cu
un volum intitulat Povestiri din adînci tinereţi (Cartea Românească). Volumul
se născuse în timpul unei teribile maladii, o experienţă de viaţă sosită prea
devreme, care întristează şi – poate – înţelepţeşte „tinereţile“, după tiparul
„adîncilor bătrîneţi“. Porcilator (Brumar, 2009) este al doilea volum de
povestiri al lui Andrei Mocuţa – o carte subţire, cu o grafică elegantă (aşa
cum ne-a obişnuit, de altfel, Editura Brumar) – şi el continuă spiritul acesta
al unei înţelepciuni discrete şi precoce, tonul unei sfătoşenii bănăţene fără
limită de vîrstă. Fiindcă Porcilator este un roman in nuce (scurtele povestiri
îşi răspund ori se continuă, cum bine remarcă Adriana Babeţi, pe coperta a
patra) care pune în paralel două experienţe de viaţă şi două personaje: bunicul
şi nepotul, primul trecut prin Al Doilea Război Mondial, celălalt trecut şi el
prin propriul război (lupta cu cancerul) – „Fiecare cu războiul lui“, cum sună
titlul uneia din povestiri. La finele „Prefeţei“, Andrei Mocuţa dezvăluie, de
altfel, resorturile acestei cărţi cu titlu ciudat: „Cartea de faţă e un omagiu
adus bunicului şi s-a numit iniţial Distilatorii. Doi povestaşi care îşi
distilează amintirile şi viaţa, cuprinşi de aburul ţuicii şi al neantului“. La
umbra magaziei, Bunu Onu şi Burlacu distilează ţuica – ce devine din ce în ce
mai tare –, adică stau la „ţucat“ (la băut de ţuică), iar „ţucatul“ trebuie
neapărat „vorbit“. Drept pentru care savuroasele personaje – asistate, la
rîndul lor, din umbră, de nepot (personaj şi narator) – deapănă amintiri din
trecut (bunicul povesteşte despre război), se iau la harţă (în funcţie de
stadiul beţiei) sau fac jocuri lingvistice de tipul „Repetă după mine“ (zicale,
vorbe populare, scorneli cu haz sonor). În dialogul cvasiritualic al celor doi
intervine, din cînd în cînd, nepotul, care primeşte, cu tandreţe şi ironie,
sfaturile – în materie amoroasă, apropo de tăierea buştenilor şi de alte
experienţe de viaţă – unui bunic formidabil: „ – Orice ţuică trebuie vorbită pe
limba alambicului, mi-a şoptit bunicul. Încearcă s-o bei pe asta fără gheaţă.
Un pahar cu apă rece, toţi piticii să se-nece...
Mă priveam în alambic şi vorbeam aceeaşi limbă cu el. Trecu
o vreme pînă ce mintea mi se goli de tot.
Atunci am văzut vîrtejuri de fluturi în aer, asta făcea ca
hainele să îşi schimbe nuanţa“.
Un bunic care, la o adică, pe cînd băiatul era mai mic şi
voise să sape o groapă în pămînt pînă în America, nu se dăduse în lături de a
se apuca de treabă şi de a adînci groapa pînă ce se plictisise copilul. (Mai
tîrziu îi găsise şi o utilitate: făcuse acolo o „latrină“.) Un bunic care, pe
la 70 de ani, fusese diagnosticat cu o tumoare la cap şi care alesese operaţia,
deşi risca să nu mai poată vorbi şi înţelege, la trezire. Se gîndea că, poate,
venise vremea să „tacă“ şi să-i asculte pe ceilalţi. Deşi e un povestaş
molipsitor „pe limba alambicului“...
A doua zi după operaţie, e cel dintîi care spune „Bună
dimineaţa“ infirmierei. A mai trăit şaptesprezece ani, dar cu totul schimbat:
„Pentru că, odată cu această păţanie, a ajuns să aprecieze la un alt nivel ce
înseamnă să fie treaz (s.a.)“. („Tom&Jerry“). Prozatorul se joacă amuzat,
nepierzîndu-şi gravitatea, cu dublul sens, în context, al termenului subliniat:
treaz vs beat, ameţit de ritualul ţucatului, respectiv „treaz“ în sensul de
trezit la conştiinţă, trecut prin revelaţie, prin confruntarea cu moartea.
Asemenea întîmplări au aerul unor miracole pline de linişte,
care transformă drama într-o înţelepciune de viaţă. Cartea are, de altfel, ca
motto, o „veche zicală indiană“, iar cele două personaje principale (bunicul şi
nepotul) posedă o înţelepciune a lor (cel de-al doilea învăţînd nu numai din
experienţa bolii, dar şi din sfaturile şi poveştile bunicului), o înţelepciune
în mod straniu budistă – în plin decor rural-bănăţean.
Andrei Mocuţa are talent de povestitor, dar şi de potenţial
creator de lumi romaneşti: în aceste puţine pagini – povestirile sînt, de fapt,
un fel de... „momente şi schiţe“, mai grave, cîteodată delicat-tandre, alteori
cu accente naturalist-violente şi chiar absurde – apar o serie de personaje
memorabile, precum Căpitanul (din tinereţea bunicului) pasionat de insectarul
lui (o colecţie enormă de fluturi), Burlacu, interlocutorul bunicului şi
cultivator de „flori de cactus“ (a cărui soţie e „împrăştiată“ de o maşină,
cînd ieşea cu bicicleta din holdă), Şercanu, campionul local la concursul de
„înghiţit globuri“ (opt) şi Mortu, întors din Spania, care înghite doar un glob
şi de unde i se trage, în cele din urmă, şi moartea, Aurora (sau „africana“),
iubita cu „ciuf“ şi „converse shoes“ a nepotului, Tom şi Jerry în persoană etc.
Situaţiile şi personajele lui Andrei Mocuţa au ceva din absurdul concentrat al
lui Urmuz, al romanului lui „în patru părţi“ – într-un decor pe jumătate rural,
pe jumătate de periferie pariziană (nordul imigranţilor şi al „racailor“, cum
le spune el, de la „racaille“, „plebea“ imigrantă, insurgentă, a nordului
parizian, unde nepotul urmează tratamentul medical) – asezonat cu stranietatea
ori miraculosul blecherian, dar şi cu liniştea (hipnotică) cu care cel din urmă
pătrundea cu privirea în „irealitatea imediată“ – aici în „neantul“ întrevăzut
de povestaşi prin aburul ţuicii.
Un text urmuzian este, prin excelenţă, basmul
„Arborelececonsolideazădemocraţia“, în care personajele principale sînt TGV
(„un model TGV luxos ultimul răcnet“) şi „un pachet de ţigări Kent“, în
serviciul împăratului ce-şi zicea Arborelececonsolideazădemocraţia.
Cărtăresciană este – în punctul de plecare (declarat în prefaţă) – obsesia
fluturilor: fluturii care periclitează recolta de prune pentru ţuică şi
împotriva cărora bunicul ar vrea „o floare de cactus“ dintre cele îngrijite de
Burlac ori o „ţuică de cactus“; fluturii din insectarul căpitanului din
poveştile de război, mai e şi „un fluture“ (vezi textul omonim) care pluteşte
„deasupra trupului rece şi respingător al lui Mortu“ şi fluturii care „ţîşnesc“
din burta despicată a lui Mortu (cadavrul aceluia) de cuţitul de fost veterinar
al bunicului, fluturi care poartă adesea conotaţii întunecate, sumbre, morbide.
„Puhoiul“ lor (e termenul naratorului), mai degrabă straniu-absurd decît
cărtărescian, are un pandant luminos în personajele Tom şi Jerry, desenul
preferat al nepotului şi nume de cod pentru discuţiile pe messenger cu
prietenii săi.
De ce Porcilator?
Există în cartea lui Andrei Mocuţa o latură
naturalist-violentă, cu atît mai pregnantă, mai bulversantă cu cît ea are o
aparenţă de firesc, se integrează în spiritul de înţelepciune „indiană“ ce
planează asupra povestirilor. Iată-l, de pildă, pe nepot ţinînd porcul de
coadă, după ce a fost ucis, întîi cu securea în frunte, apoi cu cuţitul înfipt
în beregată. Un porc bolnav de trichineloză, sacrificat pur şi simplu: „Eu încă
ţin coada porcului în mînă, nemişcat. Înaintea mea, masa cu picioare strunjite
mustind de sînge. Porcul nu mai e pe masă, însă eu îi ţin coada acolo unde i-ar
fi locul“. Scenă urmuziană, complicată însă de naturalismul imaginii. „Masa cu
picioare strunjite mustind de sînge“ este un obiect, freudian, al defulării; e
cioplită de bunic la naşterea primului „fecior“, care i-a murit: „Avea capul
moale, nici doctorii nu ştiau ce are. Trebuia să mă eliberez. [...] Un picior
l-am cioplit mai scurt, iar altul mai subţire. Din cauza mîniei, ştii? Retează
capul porcului din trei lovituri consecutive. Masa trosneşte cu un zgomot
supărător. Nu m-am oprit pînă ce n-am terminat-o, ca să mă obosesc şi să uit!
Şi nici în ziua de azi nu am reuşit să o repar. Acum e plină de urme de
secure“. Scena e antologică, violenţa primară şi totuşi controlată – cea din
discurs se suprapune pe violenţa gestului, tranşarea porcului determină
confesiunea unei vechi furii, reprimate – a bunicului conjură „dureri
înăbuşite“, chiar şi pe cele ale lui Burlacu (amintirea unui moment de mînie
faţă de soţie şi fiică, rememorarea morţii tragice a soţiei). La această expresie
sublimată a violenţei şi a cruzimii participă inclusiv pisica (ce traversează
povestirile), „bătrîna“, care stă „tolănită pe gazon“ ca „un purceluş“: „După
forma burţii, vrabia sau ce-o fi îngurgitat stă încolăcită ca un fetus, cu
capul în jos“ („Masa cu picioare strunjite“).
În textul următor, „Piţigoi“, Bunu Onu povesteşte cum, la
naşterea fetei – mama nepotului – a „tras o beţie“ cu „bunica sau străbunica“
porcului sacrificat: „m-au găsit seara în coteţ, dormind peste porc. Sforăiam
amîndoi de mama focului. Nu era porc mai fericit ca mine pe lume!“ (victima şi
călăul se amestecă aici nedefinit, porcul sacrificat şi omul-călău).
„Porcilator“ este chiar numele dat de nepot acestui călău (vezi textul omonim)
de porci bolnavi şi închide în el toată violenţa sublimată a cărţii de faţă.
Este, probabil, o combinaţie între porc (victima acestei violenţe, în fond) şi
distilator (autorul spune că titlul cărţii ar fi fost iniţial Distilatorii),
ultimul trimiţînd, desigur, la alchimia alambicului, la ritualul purificator al
preparării ţuicii, care exorcizează, prin limbaj şi act, dramele şi furia
primară a personajelor. Ceea ce rămîne e o înţelepciune calmă şi un sens al
revelării lucrurilor ascunse.
Porcilator este un volum fragil, cu un echilibru ciudat
între delicateţe (iată, de pildă, paiul mov – cu care bea un frappé – al
Aurorei, pe fundalul rochiei sale mov; vezi şi proza iniţială, flirtul îndelung
între narator şi Aurora, pe fundalul desenelor cu Tom şi Jerry) şi cruzimea
imaginilor. Un roman schiţat, cu stîngăcie pe alocuri (transcripţiile de pe
messenger), dar care lasă să se întrevadă o voce scriitoricească aparte,
capabilă de a elabora un univers ficţional propriu.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters