OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În poveştile lui Creangă, ospăţul de pomană este o capcană mortală, un boţ de mămăligă hăpăit fără ceremonie îl leagă pe drac de om, un cocoş izgonit descoperă o capacitate de ingestie miraculoasă, omul leneş îşi află moartea respingînd hrana.

 

Mama capră civilizată, spre deosebire de cumătrul lup păduros vieţuind în tihărăi, trăieşte într-o casă ţărănească. Acolo stau iezii zăvorîţi în aşteptarea mîncării. Parola versificată primită de copii articulează părţi ale corpului matern (buze, ţîţe, spinare, călcîi, subsuori) cu alimente (frunze, lapte, drob de sare, mălai, smoc de flori). Corpul întreg este purtător şi izvorîtor de hrană. Capra este hrănitoare prin excelenţă. Aduce mîncare pentru viaţă, prepară cu mînecile suflecate şi cu poalele în brîu sarmale pentru moarte. N-o vedem mîncînd niciodată. Lupul nu produce mîncare. Este un consumator avid. Înghite hulpav carnea crudă şi gătită. Ucide pentru hrană şi moare ospătîndu-se. Afişează capetele iezilor devoraţi şi unge pereţii cu sîngele victimelor, ca şi cum ar îndeplini un rit enigmatic. Focul stăpîneşte povestea, alături de hrană. Focul culinar, focul durerii, focul răzbunării şi al morţii. Iedul cel mic scapă de dinţii lupului ascuns în horn, sprijinit cu nasul de funingine, tăcut „cum tace peştele în borş la foc“. Capra aţîţă focul bun spre fierberea bucatelor şi umple groapa execuţiei „cu jăratic şi cu lemne putregăioase, ca să ardă focul mocnit“. Conversaţia dintre călău şi victimă intră şi ea în jocul alimentar: „Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mîncat!... – Valeu, cumătră, talpele mele! Mă rog, scoate-mă, că-mi arde inima-n mine! – Ba nu, cumătre; că aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii mei! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri; mie însă-mi plac şi de işti mai bătrîni, numai să fie bine fripţi; ştii, cole, să treacă focul printr-înşii“. Iezii s-au prăpădit de „cruzi“. Lupul e privit ca friptură. Focul distrugerii apare, ironic, tot în chip de flacără a cuhniei caprine. Să spunem, în sfîrşit, că lupul îşi mănîncă finii, iar capra îşi ucide cumătrul în timpul praznicului. Un dublu, chiar triplu sacrilegiu.

 

Povestea lui Stan Păţitul nu aşază gura devorantă şi pîntecele în prim-plan, totuşi, un boţ de mămăligă „îmbrînzită“ lăsat în pădure înnoadă intriga, leagă iadul de ograda lui Stan. Flăcăul „stătut“ îşi mănîncă merindea în codru. Îi rămîne o frîntură de mămăligă, o face boţ, adică îi dă o formă sferică, şi o pune pe o „teşitură“: „Că poate-a găsi-o vreo lighioaie ceva, a mînca-o ş-a zice-o bodaproste“. Izbucneşte un vifor. Imaginaţi-vă singurătatea mămăligii în furtună. Un drac nenorocos, înfrigurat şi rupt de foame, mănîncă boţul de mămăligă şi nu spune bodaproste. Scaraoschi îl ceartă pe dracul vinovat că a încălcat ritul de primire a pomenii şi îl trimite să-i slujească lui Stan trei ani încheiaţi. Cum se vede, stăpînul iadului ţine morţiş la datini, mai cu seamă la iertarea lui Dumnezeu (bogdaproste). Atît despre Stan.

 

Soacra le cere celor trei nurori să muncească zi şi noapte în schimbul unei bucăţi de mămăligă rece, înviorată cu usturoi şi ceapă. Laptele, brînza şi ouăle se transformă în bani: „Căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău şi eu nu vreau să-mi pierd comîndul“. Totul pînă la apariţia ultimei nurori, care pregăteşte ospăţul de noapte cu o viteză miraculoasă. Pui fripţi cu unt, un cuptor de plăcinte, o străchinoaie de brînză înlocuiesc hrana săracă. Nurorile ghiftuite cîntă despre răutatea soacrei în termeni alimentari: „Soacră, soacră, poamă acră/ De te-ai coace cît te-ai coace/ Dulce tot nu te-i mai face“. Dezmăţul culinar generează un conflict ireductibil, care duce la asasinarea babei. Nora cea mică străpunge limba soacrei şi o presară cu sare şi piper. Muţenia victimei se obţine printr-un tratament culinar. Chiar cunoaşterea firii unui om are o expresie alimentară. Nora cea mică nu se sperie de soacră, fiindcă „nu i-a mîncat niciodată moarea“.

 

Creangă scrie două poveşti aproape identice structural: Punguţa cu doi bani şi Fata babei şi fata moşneagului. Cocoşul izgonit este omologul fetei moşneagului, iar găina fără urmă de răutate are soarta fetei rele şi leneşe. În varianta păsărească, există de la bun început un dezechilibru alimentar. În chip absurd, cocoşul neproductiv e bătut ca să ouă şi alungat. Strică mîncarea degeaba. Depărtarea de ogradă şi disperarea relevă capacitatea fabuloasă de a înghiţi a cocoşului. În pîntecele lui imens cît un munte încap buhai, vaci, viţei, nenumăraţi galbeni. Ingestia miraculoasă şi scuiparea celor ingerate, vii şi nevătămate, situează basmul în ordinea alimentară, chiar în absenţa digestiei. Sărmana găină nu se abate de la rînduiala vieţii sale. Alungată, descoperă şi înghite o mărgică derizorie, pe care o elimină în chip de ou. De la normalitate i se trage sfîrşitul. Baba o omoară în bătaie, iar cocoşul împodobit cu salbă de aur „părea că-i un Irod de cei frumoşi, iară nu cucoş de făcut cu borş“. Orătania fabuloasă nu va ajunge niciodată în oală.

 

Trîndăvia omului dus de consăteni la spînzurătoare se măsoară în termeni alimentari. Efortul refuzat de eroul inerţiei este masticaţia: „De leneş ce era, nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca“. Cucoana milostivă vrea să-l găzduiască şi să-l hrănească gratuit pe leneş. Cu jumătate de gură – articularea cere un efort –, cu corpul nemişcat, leneşul pune întrebarea faimoasă: „Dar muieţi-s posmagii?“. Şi, cu o consecvenţă splendidă, refuză să-şi înmoaie singur pîinea uscată. Cere să fie spînzurat, spunînd vorbe potrivite unui ascet: „Ce mai atîta grijă pentru o pustie de gură.“ Leneşul moare ca un martir al credinţei în imobilitate.