Nr. 749 din 21.11.2014

Epistolar
Restituiri
Avanpremieră
Editorial
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Eseu
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2007   |   Septembrie   |   Numarul 391   |   Povestirea cameristei sau drumul lung al noptii catre zi

Povestirea cameristei sau drumul lung al noptii catre zi

Autor: Florin IRIMIA | Categoria: Literatură | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Margaret Atwood
Povestirea cameristei
Traducere, note, postfata si date biobibliografice de Monica Bottez
Editura Leda, Bucuresti, 2006, 444 p.

in primul roman distopic al lui Margaret Atwood, Povestirea cameristei (in original The Handmaid’s Tale, ceea ce s-ar traduce de fapt prin Povestirea servitoarei) onorat cu The Governor General’s Award si care i-a adus scriitoarei recunoasterea mondiala, violenta si opresiunea capata proportii continentale. Dupa ce Congresul Statelor Unite a fost mitraliat de ziua presedintelui, care nu a scapat nici el, Constitutia a fost suspendata si un nou regim, teocratic, descins din organizatia ultrasecreta Fii lui Iacob, s-a instalat la putere. S-a spus atunci ca responsabili pentru macel au fost teroristii islamisti, iar instaurarea starii de urgenta, urmata de abolirea graduala a mai tuturor drepturilor fundamentale, ar fi fost doar provizorie. Bineinteles, nimic nu a mai revenit la normal.

La citiva ani de la acel moment, pentru ca sintem inca la inceputul erei galaadeene, situatia se prezinta cam asa: pornografia a fost scoasa in afara legii, dar nici presa nu mai exista cu exceptia oficioaselor regimului. Criminalitatea a fost practic eradicata, dar executiile oficiale se tin lant. Centrele universitare au fost inlocuite, ironic, de centrele de reeducare, majoritatea bibliotecilor au fost arse, multe dintre meserii au disparut si hrana este rationalizata. Rugaciunile au devenit obligatorii, iar a gindi, a specula, a te indoi e o blasfemie. Imaginatia insasi e un pacat. Orasele au devenit adevarate fortarete, in care nu poti circula decit avind tot timpul asupra ta permisul de trecere care iti este cerut periodic la diverse puncte de control pazite de soldati inarmati. Pentru cei care au supravietuit valurilor succesive de epurari ideologice, politice, sexuale, rasiale, dar si religioase, si sint dispusi acum sa se supuna noilor rigori, Republica Galaad, aceasta America de cosmar imaginata de Atwood, este o tara cum nu se poate mai sigura.

„Acum... nici un barbat nu striga obscenitati la noi, nici nu ne vorbeste, nici nu ne atinge. Nimeni nu ne fluiera“ – consemneaza vocea naratoarei. intr-adevar. „Bazat pe versetele patriarhale derivate din Vechiul Testament si din Puritanismul american al secolului al XVII-lea, la care se adauga o infuzie puternica de ideologie apartinind Noii Drepte din anii optzeci“*, Galaadul a izbavit femeile de nedreptatile si abuzurile secolului al XX-lea laic, dar acest lucru s-a produs concomitent cu retrogradarea tuturor femeilor pe scara valorica si oficializarea statutului lor social de obiecte sexuale pasive, sau de „pintece pe doua picioare“, cum ni se spune in carte, bune numai pentru reproducere, sau, cind aceasta din urma nu mai poate avea loc, pentru a avea grija de gospodarie, desi acest termen nu se mai foloseste.
in Republica Galaad traiesc sase categorii de femei: Sotiile Comandantilor, care nu au prea multe responsabilitati in afara de a se supune grotescului ritual de insamintare la care trebuie sa ia parte o data pe luna, alaturi de Cameriste; Cameristele, femei tinere, considerate fertile pina la proba contrarie, a caror obligatie este de a se lasa patrunse (sau „fertilizate“, cum se exprima naratoarea) de acei Comandanti ale caror sotii sint sterpe si, prin aceasta, de a contribui la cresterea natalitatii (cea mai mare problema a republicii galaadeene este, sugestiv, sterilitatea, care a atins cote alarmante din cauza poluarii chimice, dar si a celei nucleare, a sifilisului si a sidei, dar si a unui virus de laborator cu care se banuieste ca in special Comandantii intrasera in contact, ca urmare a unor experimente secrete, intre timp abandonate); Marthe-le (de la Martha) insarcinate cu ingrijirea atit a nou-nascutilor, cit si a orfanilor ai caror parinti au fost omoriti, deportati sau trimisi la inchisoare de catre noul regimul instalat;

Matusile, categorie formata mai ales din fete batrine si femei in virsta, fara copii, divortate sau care nu s-au casatorit niciodata si ale caror frustrari pregalaadeene si/sau pura androfobie le-a determinat sa se supuna cu oarece voluptate noului regim, care le-a rasplatit submisivitatea prin incredintarea administrarii centrelor de reeducare a viitoarelor Cameriste, asa-numitele Centre Rosii; Econosotiile, adica „femeile barbatilor mai saraci“, a caror responsabilitate este sa se ocupe de tot ce tine de gospodarie, fara sa neglijeze insa si aspectul reproductiv al vietii, si, in cele din urma, Nefemeile, care, dupa cum sugereaza intr-o oarecare masura si numele, sint sterile si prin urmare condamnate sa-si petreaca viata in Colonii, locuri populate practic de sclavi unde, din cauza radioactivitatii crescute, moartea timpurie, dar precedata mai mereu de o terifianta agonie, este o certitudine. in Colonii ajung si elementele subversive care, daca nu au fost spinzurate in public, in urma unor Actiuni de Salvare (a sufletului, probabil), si atirnate la Zid pentru luarea-aminte a celorlalti, posibili rebeli, sint trimise aici sa sfirseasca in chinuri. Mai exista inca o clasa sociala, lasata in mod voit fara nume, pentru ca oficial ea nu exista. Este vorba de fostele prostituate, carora li s-au adaugat si alte cazuri „lipsite de speranta“, cum ar fi Moira, prietena din trecut a naratoarei, care au preferat sa se prostitueze (in continuare) pentru Comandanti si pentru alti functionari superiori decit sa fie trimise in Colonii.

Fiecare categorie de femei poarta o uniforma de o anumita culoare, albastru pentru Sotii, verde pentru Marthe, cea a Cameristelor fiind rosie, de la culoarea prizonierilor germani de razboi din lagarele canadiene din 1940 si 1945, desi se pot gasi si alte simbolisme. in ce-i priveste pe barbati, nu ni se ofera prea multe informatii despre ei, dar stim ca sint singurii care mai au voie sa lucreze si sa detina proprietati. Cit despre structurile de putere masculine, ele sint formate din Comandanti (ai Credinciosilor), un amestec de generali, politicieni si preoti, fiecare cu misiunea si postul sau in noul guvern, Gardienii (Credintei) care reprezinta un amestec intre politie si gardieni publici, ingerii (Luminii, ai Apocalipsei etc.), adica noua armata si specializarile sale, si Ochii (lui Dumnezeu) reprezentind Politia Secreta, care, asa cum opereaza ea in roman, ne duce cu gindul la propria noastra (fosta) Securitate. Romania este, de altfel, mentionata la un moment dat in roman ca tara care a anticipat Galaadul, prin politicile sale de monitorizare si incurajare a reproducerii impuse de regimul comunist in anii ’80.

Asa cum observa Linda Hutcheon, romanul, „constient de faptul ca este o distopie creata din cuvinte [...] ne ofera o lume dusa la extrem“ in care „barbatii continua sa conduca, iar femeile continua sa fie complice“ (The Canadian Postmodern). Barbatii au fost cei care, la un moment dat, au refuzat femeilor dreptul de a avea un loc de munca platit, dar femeile au fost acelea care au dat foc productiilor pornografice si au cazut la invoiala cu noul regim cind acesta le-a promis ca le va „reda noaptea“ (Take Back the Night a fost sloganul sub care, in anii saptezeci, in America si Europa s-a organizat o serie de manifestatii si marsuri de protest ca reactie la escaladarea violurilor si atacurilor asupra femeilor), dupa ce eforturile lor se dovedisera a fi fost de prisos. Nu intimplator, sase din cele cincisprezece capitole ale romanului sint intitulate „Noapte“. Ele descriu actiunile pe care eroina noastra le desfasoara pe timpul noptii (nu multe, chiar si atunci cind incepe sa-l viziteze ilicit pe Comandant), dar titlul este simbolic si pentru intunericul spiritual lasat peste America dupa instaurarea dictaturii fascist-teocratice.

Mai mult decit atit, acesta reuseste sa ne atraga atentia asupra paradoxului ca, desi noaptea a fost intr-adevar redata femeilor, acest cistig este absolut inutil, ele neputindu-se bucura nicicum de avantajele securitatii personale atita timp cit, tintuite fiind intre patru pereti, sint condamnate la letargie. „Noaptea e intotdeauna a mea, timpul meu propriu, sa fac ce vreau, cita vreme nu fac zgomot. Cita vreme nu ma misc. Cita vreme zac intinsa fara sa ma clintesc.“ Inactivitatea fizica, dar si intelectuala sau „lungile paranteze ale nimicului“, asa cum se exprima naratoarea (ca orice dictatura care se respecta, si aceasta a interzis lectura, deci implicit cartile, dar si privitul la televizor, ca de altfel tot ceea ce se considera a insemna frivolitate, ca de exemplu cosmeticile si celelalte accesorii ale „vanitatii“), au devenit norma in Galaad, iar faptul ca toate Cameristele trebuie sa stea inerte pina si atunci cind sint „fertilizate“ de catre Comandanti nu ne mai mira. Constient, insa, ca aceasta lipsa de activitate trebuie contrabalansata prin ceva, regimul a inventat the Particicution – Particicutia (de la persecution – persecutie si taking apart – dezmembrare), un moment cind femeilor li se permite sa-si „dea friu liber“ tensiunilor acumulate. Este vorba despre o ceremonie extrem de violenta (amintindu-ne de barbarele spectacole romane sau, mai aproape de noi, de executiile talibane, pentru ca se desfasoara pe stadioane, umplute de fiecare data pina la refuz de spectatori), in care femeile sint incurajate sa omoare in bataie pe acei barbati care s-au facut vinovati de viol (inainte de instaurarea noii republici), desi victimele sint mai tot timpul dizidenti politici sau membri ai gherilelor rebele care incearca sa saboteze noul establishment.

Naratoarea, si totodata eroina din Povestirea cameristei, se numeste Offred, ceea ce inseamna ca este (in) proprietatea unui Comandant pe care il cheama Fred. La momentul povestirii, Offred este o femeie de treizeci si trei de ani a carei viata a fost ireversibil distrusa odata cu preluarea puterii de catre noul regim. inainte de instaurarea dictaturii, Offred, pe atunci (banuim) June, fusese casatorita cu un anume Luke (daca numele este cel real) cu care avusese o fetita. Aceasta din urma se pare ca inca mai traieste (la un moment dat lui Offred i se aduce o poza recenta a copilului – o favoare acordata, bineinteles, in mod clandestin), spre deosebire de Luke care probabil fusese omorit fie pe loc, in momentul in care cei trei au fost prinsi incercind sa treaca ilegal granita in Canada sau, daca nu, mai tirziu, in timpul unei Particicutii. Spre deosebire de mama ei, care-si crescuse fiica fara nici un ajutor din partea sotului (pe care chiar ea il gonise) sau a unui alt barbat si care era implicata in fiecare mars sau manifestatie feminista ce se organiza pentru sau impotriva a ceva, Offred dusese o viata mai degraba conventionala, ezitind sa se implice activ in politica feminista a vremii, dar recunoscindu-se drept una dintre beneficiarele ei directe.

Nu e prima oara cind Atwood foloseste ceea ce as numi eroine imperfecte – personaje care nu sint parca in totalitate precum ne-am dori sau si-ar dori ele insele, dar care isi accepta propriile limite, momentul acceptarii fiind si acela al depasirii lor: „Traiam, ca de obicei, ignorind. Sa ignori nu e acelasi lucru cu ignoranta, trebuie sa te straduiesti ca sa ignori“.
Evocarea naratoarei penduleaza continuu intre prezentul narativ trait claustrofobic in casa Comandantului (un adevarat mormint in care se simte ingropata de vie), de unde spera ca intr-o zi sa scape, un trecut mai apropiat, de la inceputurile regimului, cind totul era confuz si nimeni parca nu putea sa creada ca ce i se intimpla este real, si timpul de dinainte, cind lucrurile nu erau nicidecum perfecte, dar exista macar libertate, cea considerata de actualul regim mai degraba o povara de care si-a izbavit cetatenii, si mai ales cetatencile.

Vom lasa cititorilor si cititoarelor sa descopere fiecare in parte toate detaliile acestei captivity narrative extrem de tulburatoare, concentrindu-ne in continuare pe citeva probleme de natura metafictionala.
Interesant si mai ales extrem de problematic pentru cine parcurge romanul de fata este momentul in care ni se spune (in Notele istorice care inchid aceasta fictiune speculativa) ca ceea ce citim reprezinta de fapt o transcriere a unor casete audio, in jur de treizeci la numar, „din cele ce s-au demodat in anii ’80 sau ’90 odata cu aparitia discurilor compacte“ si care au fost gasite „intr-o ladita metalica din dotarea armatei SUA“ la aproape doua sute de ani de la data inregistrarii. Ele nu erau numerotate, responsabilitate ce le-a revenit istoricilor, din care unul este insusi profesorul Pieixoto, autorul prelegerii din final. Cu alte cuvinte, nu numai ca avem de-a face cu o prelucrare a materialului original, dar ea a fost realizata de doi barbati care par a bagateliza si mai ales a masculiniza documentul gasit, aplicindu-i, dupa cum insusi profesorul Pieixoto recunoaste, un titlu care se revendica de la „marele Geoffrey Chaucer“ dar incarcat si de conotatii sexist-obscene.

Tale si tail sint cuvinte omofone in limba engleza, ultimul un sinonim vulgar pentru organele sexuale feminine. in mod ironic, marturia lui Offred, sfidind la origine tirania masculina a vremii pe care o consemneaza, cade in final prada tot unei gindiri de tip patriarhal care, se pare, s-a perpetuat mult dupa ce regimul galaadean a luat sfirsit. insa profesorul Pieixoto, in pofida faptului ca este un „porc sovin“, cum ar spune americanii, nu greseste cind sesizeaza ca naratiunea lui Offred, „are o anumita reflectivitate, care s…t ar elimina sincronicitatea. Are un iz de emotie evocata daca nu in tihna si liniste, cel putin post factum“. Mai mult decit atit, Povestirea cameristei este, cel putin pe alocuri, si o naratiune autoreflexiva, un dialog permanent cu un auditor/cititor imaginat deoarece, pentru Atwood, scrisul sau, in cazul nostru, cuvintele rostite de vocea care-si spune taina, nu este niciodata un monolog, ci presupune mereu prezenta unui interlocutor. „imi pare rau ca povestea asta nu e altfel.

imi pare rau ca nu e mai civilizata. imi pare rau ca nu ma arata intr-o lumina mai buna, daca nu mai fericita, cel putin mai activa, mai putin sovaielnica, mai putin distrasa de banalitati. imi pare rau ca nu are mai multa forma. imi pare rau ca nu este despre dragoste sau despre lucruri intelese brusc, de mare importanta in viata unui om, sau macar despre apusuri, pasari, furtuni cu ploaie sau despre zapada.
Poate ca intr-un anumit sens este despre toate lucrurile astea; dar intre timp sint atitea altele care-mi taie calea, atitea susoteli, atitea birfe care nu pot fi verificate, atitea cuvinte nerostite, atita mister si foiala pe ascuns. Si atit de mult timp indurat, greu ca mincarea prajita sau ca ceata groasa; si apoi dintr-odata toate aceste evenimente rosii care explodeaza pe niste strazi altminteri cuviincioase, respectabile si somnolente.
imi pare rau ca e atita durere in aceasta povestire. imi pare rau ca e fragmentata ca un trup ciuruit de gloante sau sfirtecat, dar nu pot face nimic ca sa o schimb.

Am incercat sa introduc si citeva lucruri placute. Florile, de exemplu, caci unde am ajunge fara ele.
Totusi ma doare sa o repet iarasi si iarasi. O data a fost de-ajuns: oare mie nu mi-a fost de-ajuns o data, la timpul respectiv? Dar totusi merg inainte cu povestirea asta trista, flaminda si sordida, povestirea asta mutilata si care schioapata pentru ca de fapt vreau s-o auziti, asa cum vreau si eu s-o ascult pe-a voastra, daca o sa am vreodata ocazia, daca va voi intilni sau daca veti scapa, in viitor, sau in cer, sau in inchisoare, sau clandestin sau altundeva. Ceea ce au in comun este ca sint aici. Povestindu-va ceva, cel putin cred in voi, cred in existenta voastra undeva, prin credinta mea va fac sa existati. Si pentru ca va spun aceasta povestire, va fac sa existati prin vointa mea. Va povestesc, deci existati. Deci voi continua. [...] Ajung la o parte care n-o sa va placa deloc pentru ca nu m-am comportat bine, dar o sa-ncerc sa nu omit nimic. Dupa ce-ati trecut prin atitea, meritati sa ascultati ce mi-a mai ramas si nu mai mult, dar asta e adevarul.“

Aceasta confesiune de la scriitor la cititor inclusa in miezul fictiunii (si, in egala masura, un exemplu elocvent de ce inseamna écriture féminine, corpul care se scrie, transfigurindu-se textual) este o premiera la Atwood, dar ea se va repeta ulterior, in Asasinul Orb, probabil cel mai complex roman al autoarei, lansat de curind tot de editura Leda.
„Cui se adreseaza scriitorul?“ este una dintre intrebarile la care Atwood incearca sa raspunda in Negotiating with the Dead (Negocierea cu moartea), carte care a aparut si ea, recent, la editura Tritonic, dar pe care nu o recomand nimanui sa o citeasca in romana din cauza traducerii defectuoase, care strica absolut tot farmecul volumului. Iar raspunsul, oricit de provizoriu si aparent banal ar fi, este ca scriitorul scrie intotdeauna pentru un cititor. „Pentru cititorul care nu este El, ci esti Tu. Pentru tine, draga Cititorule. Pentru cititorul ideal care poate fi oricine – orisicine – deoarece actul lecturii este intotdeauna la fel de singular ca si actul scrierii“ (Negocierea cu moartea). „Draga Tu“ spune si Offred, „pur si simplu Tu, fara nici un nume. Daca adaugi un nume, tu se leaga de lumea faptelor, ceea ce e mai riscant, mai hazardat: cine stie care sint sansele tale de supravietuire acolo? Voi spune doar tu, tu ca-ntr-un cintec vechi de iubire.“

A scrie pentru un cititor, a presupune mereu prezenta unui martor al intreprinderii tale, inseamna a scrie cu speranta. Cu sau in speranta ca nu vei fi singur in aceasta calatorie care este actul scrierii, la sfirsitul careia o parte din tine, inevitabil, moare. Pentru Atwood, scrisul inseamna o coborire in Hades pricinuita tocmai de aceasta frica de Thanatos. „In hope“ scrie pe o piatra funerara in cimitirul vechi pe care Offred il viziteaza la un moment dat si care, practic, invoca aceeasi speranta de care se leaga si truda scriitorului. Aceea ca va exista cineva care te va intimpina si pe tarimul celalalt, al textului, in lumea de dincolo de carte. Doar actul lecturii este cel care, in cele din urma, iti confera tie, ca scriitor, imortalitate. La urma urmelor, din perspectiva teoriei reader-reception, un text nu exista pina cind nu este citit. Actul lecturii este cel ce ii da viata, cum frica de moarte este cea care este responsabila pentru asternerea sa pe foaie de hirtie. Iar in Republica Galaad, mai mult ca oriunde, oamenii au toate motivele sa se teama de moarte.

„Voi da ultimul cuvint poetului Ovidiu“ – asa isi incheie Margaret Atwood cartea despre motivatiile si ratiunile scrisului, Negocierea cu moartea, „care o face pe Sibila din Cumae sa vorbeasca, nu numai in numele ei, ci si – banuim noi – in numele lui si in numele sperantelor si destinelor tuturor scriitorilor: Si totusi, destinu-mi va lasa vocea,/ Si prin vocea mea ma vor cunoaste toti“ (But still, the fates will leave me my voice, /And by my voice I shall be known).
La doua sute de ani de la evenimentele descrise, Offred ni se releva prin vocea de pe banda, care, sonora si clara, a devenit cu atit mai subversiva si sfidatoare cu cit ni se adreseaza din vremuri in care se vorbea soptit si cu teama. Iar vocea ei este in egala masura o marturie si o „reconstituire“, dupa cum ea insasi afirma, o fictiune in spatele careia recunoastem vocea auctoriala care, spre deosebire de istoricul de la sfirsit, stie ca „este imposibil sa relatezi un lucru exact cum a fost pentru ca ceea ce spui nu poate fi niciodata exact, totdeauna trebuie sa lasi cite ceva deoparte, sint prea multe parti, aspecte, nuante, tendinte opuse; prea multe gesturi care ar putea insemna una sau alta, prea multe forme ce nu pot fi niciodata descrise complet, prea multe arome, in aer sau pe limba, prea multe jumatati de culoare, prea multe“. Asta nu inseamna insa ca nu vei incerca.

––––––––––––––
* Coral Ann Howells, Margaret Atwood, Macmillan Press Ltd., 1996, p.128

Etichete:  Margaret Atwood Povestirea cameristei
 
 
 
Cele mai citite articole
Victoria decenţei şi a bunului-simţ
BIFURCAŢII. Învingătorul nu ia tot
Votul ca reacţie
România inimaginabilă
Sete de vot
Cele mai comentate articole
BIFURCAŢII. Învingătorul nu ia tot
Victoria decenţei şi a bunului-simţ
Votul ca reacţie
Sete de vot
România inimaginabilă
Cele mai recente comentarii
da, da,
@tezeu
PAUL GOMA : foaia „Noastră” de turnesol !
Putina temperare
@ hermes: stii povestea cu drobul de sare...?
 
Parteneri observator cultural
Festival Muzica Veche