OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

S-a scris destul de puţin despre Mama Sonya, un volum de povestiri stranii, publicat anul trecut de Nichita Danilov. Motivele nu cred că ţin de un complot al tăcerii, ci, pur şi simplu, de o anumită conjunctură. În primul rînd, cartea cu pricina va fi fost concurată de o alta, apărută în acelaşi an, semnată? culmea! – tot de Nichita Danilov. E vorba de Locomotiva Noimann, cel de-al doilea volum al unui ciclu romanesc (Tălpi) inaugurat în 2004 prin Şotronul, proiect bine primit de critică. În al doilea rînd, textele din Mama Sonya nu sînt noi, ele au mai fost publicate pe la mijlocul anilor ’90, într-o altă configuraţie şi cu un alt titlu, Nevasta lui Hans, la o editură obscură.

 

Aceste povestiri meritau, cu siguranţă, reeditate; nu doar pentru că, (re)citite acum, arată că din ele s-au hrănit / s-au dezvoltat toate cele trei romane publicate ulterior de Nichita Danilov, dar şi pentru că reprezintă, ele însele, o mostră de proză inteligent scrisă. Sînt realmente delectabile aceste povestiri despre „fantasticul banalităţii“. Le-am putea încadra, succint-enumerativ, în categoria prozei poematice, livreşti, absurdiste, distopice, oscilînd între grotesc ori şarjă şi farsa metafizică. Etichetele acestea nu dau seama însă de adevărata complexitate a formulei unor naraţiuni care sînt pe cît de succinte, pe atît de stufoase şi de plurivalente. Halucinante proiecţii onirice ţîşnesc în mijlocul unui film al realităţii banale şi îl modifică; parabole cu substrat metafizic se învecinează cu naraţiuni (distopice) pe tema istoriei opresive; aluzii psihanalitice şi aluzii biblice sînt ţesute derutant în acelaşi covor de fantasme. Tonul naratorului e cînd amuzat, cînd melancolic; cînd sumbru, cînd ironic; cînd sec, de o glacialitate studiată, cînd însufleţit de un fluid liric. Textele au şi ceva de basm, şi ceva de anecdotă cu tîlc metafizic, şi ceva de poem. Autorul a ştiut să armonizeze o varietate de tonuri, de teme, de trimiteri livreşti. Citind textele din Mama Sonya îţi vin în minte Gogol, Cehov, Bulgakov, Ilf şi Petrov, dar şi Daniil Harms, Bruno Schulz, Kafka, Urmuz – malaxaţi, cu toţii, în centrifuga unei naraţiuni ce se joacă abil cu tipuri variate de scriitură şi cu niveluri diferite de realitate.

 

Cadrul în care se mişcă personajele fantomatice ale lui Nichita Danilov este fie un univers în întregime oniric, cu ciudatele-i legi de existenţă, fie – filtrat prin lupe deformatoare – un Oraş pe jumătate realist, pe jumătate distopic, în care recunoaştem uşor coordonatele Iaşiului. E acelaşi Iaşi pe unde se vor preumbla mai tîrziu eroii absurzi din Şotronul sau din Locomotiva Noimann. Uneori, Oraşul e descris şarjat: „Oraşul se complace, în general, într-o atmosferă stătută. Rar, cîte o rafală de vînt (briză?) mai răcoreşte apele acestea băhloase (nu e de mirare că rîul care traversează minunatul nostru tîrg poartă numele de Bahlui, de la bahnă, loc mlăştinos) şi întoarce apele de dedesubt, ceva mai proaspete, la suprafaţă. Dar nu după mult timp şi ele încep să duhnească la fel de pestilenţios ca şi cele dinaintea lor, astfel că lucrurile vor reintra, ca de obicei, în vechea matcă, iar Corabia lui Noe va continua să putrezească pe mal. Oraşul are chiar un dicton: «Cine vrea neapărat schimbări, n-are decît să se schimbe el»“ – şi şarja continuă în acelaşi stil, vioi şi sceptic. Alteori, acest Oraş imposibil care „semănă cu un ciudat deşert subacvatic, populat de tot felul de fiinţe aeriene“ devine, ca într-o proză fantastică, un adevărat centru al revelaţiilor. În Rîpa Galbenă, într-o banală staţie de tramvai de unde se vede dealul Galata nimbat de „doi nori strălucitori, metalici“, un personaj oarecare trăieşte experienţa transsubstanţierii. Într-o altă povestire, oamenii constată stupefiaţi prezenţa neverosimilă a unui cadavru de elefant în oraşul lor; animalul are înscris pe trup semnul Fiarei şi din trompa lui pot fi extrase tot soiul de obiecte; dar asta nu e tot, pentru că, pînă la urmă, locuitorii urbei observă că în jurul elefantului creşte vertiginos deşertul, înghiţindu-i pe toţi.

 

Povestirile – şi cele cu cronotop fantezist, şi cele al căror decor este Iaşiul – sînt construite ca relatări ale unor vise ce amintesc de poemele unui Leonid Dimov sau ale unui Virgil Mazilescu. Sînt, de regulă, vise agitate în care e vorba de rătăciri prin spaţii labirintice sau de angoasante spaţii deschise gata să se transforme în orice clipă în întinderi deşertice; e vorba, de asemenea, de metamorfoze coşmareşti (în Nevasta lui Hans o tînără gingaşă se transformă peste noapte într-o uriaşă) ori de proliferări monstruoase („Într-o sîmbătă seara, Mama Sonya rămase însărcinată şi născu un regiment de soldaţi“). Constante sînt aici invenţiile infernale ca „aparatul de captat timp“ (în Eclipsa) ori un imens bloc al morţii (în Turnul), a cărui imagine se naşte din suprapunerea unui bine-cunoscut simbol biblic – Babelul – peste o utopie negativă de tip kafkian. Există, în aceste povestiri, şi secvenţe onirice care nu sînt sumbru-coşmareşti, ci doar stranii; cea mai „luminoasă“ dintre acestea este o scenă derulată în regimul clar-obscurului, în Mic tratat despre melancolia melcilor: un personaj vizitează un aşa-numit „complex de creştere şi îngrăşare a melcilor“ al cărui proprietar e... „doctorul Emil Brumaru“. O întreagă colecţie de ciudăţenii ne este pusă la dispoziţie de cele douăzeci şi cinci de naraţiuni din Mama Sonya: un om cu pielea brăzdată de cuvinte, legat pentru totdeauna de un arbore care e chiar „arborele vieţii“, un cal îndrăgostit de o femeie, un Poet-judecător care dă întotdeauna aceleaşi sentinţe, fie „moartea“, fie „condamnat pe viaţă“, un om captiv într-o burtă de cal (ca odinioară profetul Iona într-un pîntece de balenă), morţi ce vorbesc de dincolo de mormînt.

 

Multe dintre aceste texte sînt, cum spuneam, parabole cu tîlc metafizic, descriind experienţe liminale, treceri dintr-o realitate într-alta, de la veghe la vis, de la luciditate la halucinaţie, din real în fantastic, de la viaţă la nefiinţă, de la trup la spirit. Infernul temporalităţii şi spaţiile opresive sînt aici teme dominante. Povestirile din Mama Sonya se dezvoltă nu doar la suprafaţă, la nivelul unei imaginaţii spectaculoase şi al unui discurs foarte viu ce glisează între prozastic şi poematic, ci şi într-un plan de adîncime, unde se strecoară, netendenţios, reflecţia metafizică, reflecţia asupra (in)consistenţei realităţii. În Uşile un Tată castrator – veterotestamentar – îşi înspăimîntă băiatul imatur, prea dependent de afecţiunea maternă, anunţîndu-l cu un calm terifiant că a ucis-o pe mamă. I-o arată chiar, însîngerată, prăvălită într-o groapă din fundul grădinii „îmbrăcată în rochia ei verde de mătase, pe care o lua duminica şi de sărbători“. Totul e însă doar o farsă, un fals ce induce un puternic efect de real: în groapă nu e cadavrul mamei lui Hans, ci o păpuşă de cîrpe. Consecinţa acestei „farse tragice“: o sistematică suspiciune faţă de real, faţă de consistenţa acestuia. După ce mama s-a întors acasă, „repezindu-se la pieptul ei, Hans voia să pipăie cu mîinile lui şi să se convingă singur: picioarele ei nu erau cumva de paie? Faţa nu cumva îi era umplută de cîlţi?“.