OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„...ar fi trebuit să trag concluzia că dezvoltarea mea luase sfîrşit şi sosise vremea inevitabilului sacrificiu, cînd bărbatul trebuie să-l ucidă pe adolescentul neconsolat, să-şi ia zborul, ca fluturele, abandonînd trupul larvei. Din neguri, din haos, din vîrtejuri, vuiete, curente şi revărsări tulburi, din stuf şi trestii, din orăcăitul broaştelor trebuia să mă transfer în forme clare, cristalizate, să mă aranjez, să mă cizelez, să intru în viaţa socială a celor maturi şi să mă conversez cu ei.“ Aproape toată opera lui Gombrowicz este un refuz al acestei schimbări, un mod de rezistenţă şi de luptă împotriva „Formelor desăvîrşite“. Toate cărţile scrise de Gombrowicz denunţă ceea ce simţul comun numeşte maturizarea, creşterea, sfîrşitul copilăriei şi al adolescenţei, mentalitatea „care trivializează totul şi ia vieţii orice urmă de viaţă“.

 

Înainte de anii ’60, literatura lui Gombrowicz a fost inaccesibilă unui public extrem de numeros, o dată pentru că a fost un scriitor iconoclast, care a deranjat prin scrisul său şi – poate mai relevant pentru opera sa – pentru că romanele şi povestirile sale conţin o viziune specială despre om. În majoritatea scrierilor sale, omul este creat de ceilalţi, este dependent de imaginea creată în mintea celorlalţi. Observaţia, deşi pare a constitui un aşa-zis „loc comun“, nu este deloc banală prin modul în care este valorificată. Gombrowicz însuşi scrie acest lucru în Jurnal. Dependenţa de ceilalţi nu trebuie neapărat interpretată ca o dependenţă a omului faţă de un grup social, cu obiceiurile, convenienţele şi stilul caracteristice. Opera sa nu reflectă numai lupta împotriva convenienţelor sociale. Procesul de creare a omului de către alţi oameni este conceput într-un mod mult mai amplu la Gombrowicz. Literatura sa este „descrierea plastică a contactului unui om cu alt om, cu întregul său caracter fortuit, nemijlocit, sălbatic“. Este mult mai neliniştitor contactul unui individ cu alt individ, mult mai interesantă relaţia întîmplătoare din care se naşte Forma – deseori „forma cea mai imprevizibilă şi mai absurdă“. Jurnalul descrie acest proces cu o claritate şi o exactitate nemaiîntîlnite: „Întrucît pentru mine însumi nu am nevoie de Formă, ea îmi este necesară numai pentru ca celălalt să mă poată vedea, resimţi, încerca… omul se creează de către un alt om în sensul celei mai sălbatice dezlănţuiri… Omul meu este creat din exterior, adică e în esenţa sa neautentic – fiind întotdeauna nu el însuşi, întrucît îl defineşte forma care se naşte între oameni. «Eul» lui îi este atribuit în cadrul «interumanului». Un veşnic actor, dar un actor natural, deoarece caracterul artificial îi este înnăscut, constituie o trăsătură a umanităţii sale… omul (nu) trebuie să se dezbare de masca sa – deoarece îndărătul ei nu există un obraz –, ci i se poate cere să devină conştient de artificialitatea sa şi să şi-o mărturisească… “. Cu alte cuvinte, încercarea de a crea o imagine coerentă, desăvîrşită, inteligibilă, a umanităţii sale îl condamnă la deformare. Gombrowicz condamnă încercarea „de a fi complet“ (vorbind despre deformare şi despre întîlnirea cu Celălalt Gombrowicz, scrie: „Fii neplăcut, neîncrezător, lucid, aspru şi exotic. ...Nu te lăsa îmblînzit, însuşit! ...Fii necontenit străin!“). El pare a spune „să nu fii niciodată complet!“. Singurul lucru care salvează personalitatea de la distrugere este voinţa autenticităţii, acel încăpăţînat „vreau să fiu eu însumi“, încercarea de a cultiva o interioritate şi o inteligenţă specifice tinereţii (În Ferdydurke, această inteligenţă este desemnată prin cuvîntul verdeaţă care, la fel ca Forma sau Mutra capătă o importanţă majoră în opera lui Gombrowicz).

 

 

Fiecare nouă traducere în limba română din opera lui Gombrowicz trebuie considerată un adevărat eveniment cultural, pretext al unei relecturi a operelor mai vechi şi de punere în discuţie a modelului intelectual reprezentat de autorul lui Ferdydurke deoarece fiecare carte a sa determină o reevaluare a motivaţiilor literaturii.

 

Cititorilor români li se oferă ocazia de descoperi o parte mai puţin cunoscută a operei lui Gombrowicz. Volumul intitulat Bakakai, publicat recent de Editura Rao, reuneşte povestirile scrise de acesta între anii 1926-1946, o perioadă considerabilă de timp în care scriitorul a traversat mai multe etape ale expresiei literare. Este de asemenea relevant faptul că aceste povestiri sînt scrise în marea lor parte înainte de romanul Ferdydurke, carte care inaugurează în mod spectaculos temele şi motivele fundamentale ale operei sale. Şapte dintre povestirile cuprinse în volumul recent tradus în limba română au fost publicate de scriitor sub titlul Jurnal din perioada maturizării(1933) şi au fost scrise de Gombrowicz înaintea împlinirii vîrstei de 29 de ani. Prozele din această perioadă dezvăluie un scriitor surprinzător, care se distinge printr-un nemărginit spirit ludic şi printr-o intoleranţă faţă de orice formă de ipocrizie, fie că aceasta vine din interiorul sau din afara propriei clase sau mediu social. În povestirea „Ospăţ la contesa Kotlubaj“ ni se dezvăluie relaţia complexă pe care scriitorul o are cu vechea aristocraţie poloneză, aceasta oscilînd între admiraţie şi conştiinţa artificialităţii şi a degradării: „...nu tăgăduiesc faptul că rafinamentul, subtilitatea, politeţea, eleganţa continuau să fie rafinate, subtile, elegante şi politicoase, nici că s-ar putea mai mult, fără îndoială. Dar totodată – şi nu se ştia de ce – atît de sufocante, încît eram înclinat să presupun că toate acele calităţi minunate şi umanitare turbaseră, ca muşcate de tăun“. Observaţia devine relevantă în măsura în care sîntem martorii deformării exercitate de Formă asupra unei categorii sociale care nu este conştientă de propria artificialitate. Aristocraţia descrisă în această povestire se deosebeşte prin faptul că reprezentanţii ei sînt victimele propriei lor desăvîrşiri.

 

În „Întîmplări pe bricul Banbury“, personajul narator se află de asemenea pe un vas, fiind din nou rătăcit la bordul altei nave. Şi această povestire foloseşte procedeul îmbinării faptelor verosimile cu întîmplările absurde. Una dintre scenele memorabile este cea în care marinarii inventează un joc prin care îşi scot ochii unii altora din senin, iar puntea se umple de ochi scoşi care te privesc de jos. După experienţa unor jocuri de acest fel şi după o revoltă a echipajului, naratorul-erou rosteşte cuvintele: „ ...prefer să nu ies pe punte de frică să nu dau cu ochii de ceva... de ceva ce pînă acum a fost tulbure, ascuns şi nerostit, înstăpînit în toată neruşinarea, printre pene de păun şi străluciri fierbinţi. Căci, de la început, totul a fost al meu, iar eu, eu am fost exact cum e totul – exteriorul ca o oglindă în care se reflectă interiorul!“.