OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lucian Dan TEODOROVICI
Atunci i-am ars doua palme
Prefata de Luminita Marcu,
Editura Polirom, Colectia „Ego. Proza“, Iasi, 2004, 226 p.


Cine a citit romanul de acum doi ani al lui Lucian Dan Teodorovici, Circul nostru va prezinta:, va fi, cu siguranta, tentat sa deschida si ultima lui carte, aparuta la Polirom, in cadrul proiectului „Votati literatura tinara!“. Intre cei sapte „magnifici“, unii foarte tineri, Teodorovici face cumva figura de dizident nu atit prin virsta, cit prin bogata sa experienta literara. El nu e un scriitor tinar (decit ca etate), pentru ca are deja in spate doua romane, doua volume de povestiri – dintre care unul in format electronic – si ceva experienta dramaturgica. Aceste amanunte bibliografice, de regula plate si irelevante, isi gasesc justificarea intr-o cronica de intimpinare a unui prozator care pina la treizeci de ani s-a ambitionat, nu fara succes, sa-si exerseze condeiul in genuri indeobste cu maturitatea artistica si biologica.
Daca e sa examinam piata editoriala a ultimilor ani si, de ce nu, colectia de proza a tinerilor despre care vorbeam mai inainte, cred ca sentinta camilpetresciana care proorocea ca 40 de ani e virsta prozei isi cam pierde azi din valabilitate. Tinerii scriu proza, scriu roman si destui dintre ei promit. Traiesc printre noi, nu izolati in turnul de fildes al ideilor, lucreaza, merg cu aceleasi mijloace de transport, au probleme la fel de grave ca si ale noastre. Unii ne sint chiar prieteni.

Tinarul autor al anului 2004 e un poet al cetatii, un zoon politikon veritabil, autoironic – de cele mai multe ori –, dar asta tine de constiinta postmoderna si intra intr-o alta discutie.
Revenind la Teodorovici, el este, o putem spune fara ezitare, un autor cit se poate de vizibil social: fost jurnalist la Timpul, la cotidianele Monitorul si Obiectiv, actualmente redactor-sef al Editurii Polirom, prozator si dramaturg cu carti publicate si premiate. Reteta literaturii sale indica, de altfel, o participare activa la viata publica, caci observarea lumii („cam banala – ne spune autorul – dar exemplara“!) presupune in mod necesar trairea in ea, nu exilarea in biblioteca. Cum e lumea in care se misca eroii ultimului volum (de povestiri) al lui Lucian Dan Teodorovici, Atunci i-am ars doua palme? Destul de asemanatoare cu cea din romanul Circul nostru va prezinta: (2002), semn ca prozatorul deja a reusit sa inchege un univers de sine statator, cu legi si mecanisme proprii, o lume cu iz de carnaval absurd in care normalitatea naste a-normalitate, o lume care, in mod straniu, ca si la Caragiale, de pilda, nu se demodeaza. E universal si etern valabila.

Ceea ce dezamageste la volumul de povestiri pe care, banuiesc, destui il asteptau cu multa curiozitate e nu lipsa unitatii dintre cele trei parti, pentru ca ea exista, pina la urma, ci fabricarea in sine a cartii, ce recicleaza niste povestiri mai vechi dintr-un volum care poate fi citit, elegant, in format electronic (96-00. Povestiri) si le adauga acestora inca doua sectiuni, sa zicem inedite. Manevra in sine nu e de condamnat: in definitiv, la noi, inca se citeste on-line foarte putin, asa incit povestirile cu pricina meritau sa fie scoase pe hirtie. Dezamagirea e, asadar, una personala si vine din cunoasterea – „apriorica“! – a unora dintre textele primei sectiuni. Unitatea de care vorbeam se manifesta mai ales intre prima si ultima parte, o simetrie fericita care incapsuleaza in miez o sectiune, Sa ne ierte Pistruiatul, diferita ca tonalitate fata de ceea ce stiam pina acum ca inseamna scriitura lui Teodorovici. Eram obisnuiti cu o proza frusta, de notatie, care mimeaza obiectivismul si lipsa de participare auctoriala (autorul care observa fara sa intervina, dar o face cumva, cu aerul ca nici n-ar putea sa schimbe ceva!; a nu se confunda cu necunoasterea micilor tertipuri naratologice!). Peste toate, un delicios topping de umor, care da intreaga savoare a textelor sale, generator de ris subtire, nu de hohote nestavilite. Mina care scrie nu e una complice la actul lecturii-decriptarii-interpretarii, ci una mucalita. Efectul e cu atit mai spectaculos.

Prima sectiune, Gindacii, ingroasa analiza pina la limita exhibarii teratologicului intr-o literatura care naste mai degraba hibrizi de tipul risu’-plinsu’ decit comic pur. Mesajul e ca, desi absurda si mecanica (deci comica in logica lui „méchanique plaquée sur du vivant“), lumea din jurul nostru nu e una tocmai hazlie. Dihotomia normal/anormal, pe marginea careia filozofeaza unul dintre personaje (nenominalizate, conform unei traditii care nu vizeaza lipsirea de identitate a eroilor, cit generizarea lor, transformarea lor in tipuri), e cea care guverneaza intreaga sectiune. Tensiunile se acumuleaza treptat, pe principiul boule de neige, si irump caraghios in gesturi absurde: un personaj mimeaza nebunia fata de femeia pe care o luase de nevasta la insistentele mamei sale si o terorizeaza cu sadism din „scaunul sau de anormal“; un altul, cu o nevasta proasta si un copil retardat, e urmarit obsesiv, intr-o zi, de o „guma de mestecat“ care ii paveaza calea spre ratare, momentul culminant fiind cel in care, exasperat, personajul isi descarca nervii pe o tiganca pe care o si omoara.

Un preot, cuprins de o stare vecina cu nebunia, vineaza in altar gindaci, „vietatile Domnului“, sub ochii siderati ai credinciosilor care parasesc, rind pe rind, biserica. Supravegheati de un Iisus de lemn (instanta dominatoare redusa la stadiul de fantosa intr-o lume mecanica!), un tinar si sora lui retardata, pe care o ingrijea, consuma un incest amar si neverosimil. Povestirea Omul-pasare nu zboara azi reprezinta nucleul romanului Circul nostru va prezinta: si prinde esenta lumii tragicomice in care se misca eroi cu biografii de hirtie si destine rizibile. Metafizica e una cu iz dimbovitean, facuta cu o stingacie care te prinde si te poate insela daca citesti inocent. Nu e o tenta moralista in nici unul dintre textele volumului, ci mai degraba o filozofare primitiva pe marginea unor probleme de multe ori absurd de insignifiante. Ochiul auctorial nu e nici estet, nici istet-cinic, el disimuleaza, insa, cu ingeniozitate, tragindu-si, de fapt, mereu peste fata mastile eroilor sai bintuiti de ghinioane, striviti sub povara unui univers descentrat, kafkian.

Fursecuri, partea a treia, rimeaza cu prima in sensul ca reia micile naratiuni monocolore, ebose nu lipsite de substanta epica. Elementul de forta al literaturii scrise de Teodorovici acesta e: abilitatea de a spune o poveste, intr-un minimum de spatiu si cu o economie de mijloace care presupun o lucida controlare a fluxului narativ. Intr-o pagina si jumatate, caricatura unui erou, atras in evenimente lipsite de sens, prinde contur si dezideratul coerentei e implinit chiar daca prozele nu asculta de legile realismului canonic, ci le incalca subversiv. Detaliul pare realist, micile tuse analitice pacalesc lectorul ingenuu, asa incit textul poate fi gustat fara probleme si la palierul acesta al naratiunii lineare (evident, se pierde ce e mai bun).
Pe bucati mici, Lucian Dan Teodorovici exceleaza, struneste perfect textul care arata ca o miniatura cu proportii desavirsite. E textul perfect, usor de citit in grabite(le) peripluri bibliologice postmoderne, pliat perfect peste haina realista pentru cei care au ochi s-o vada. Ca modele detectabile, primul care mi-a venit in minte a fost Daniil Harms, cu care prozatorul iesean, daca nu are filiatii constiente, imparte aceeasi finete relaxata a amanuntului absurd care dinamiteaza un text concentrat, scris cu umor si ironie. Ambii au capacitatea de a reda, sintetic, anacolutul existential, fractura dintre veridic si verosimil.

Fata de scriitorul rus, Teodorovici isi cultiva, insa, constiincios si „mesajul“ realist, lasindu-l pe cel „profund“ sa fie mai curind intuit. Cu alte cuvinte, o invitatie onesta la o lectura à la Eco, deschisa. Un grup de copii se joaca „de-a Iisus“, iar cind Mintuitorul de mucava e „vindut“ pe un suc si o prajitura, jocul se destrama si conventia cade rapusa de tentatia dulce a copilariei. Un cojocar vrea sa se insoare si afla ca mai are de platit o ultima taxa – „taxa de pom“ – inainte de maretul eveniment; ajuns la oras, e pacalit, rind pe rind, de taximetristi, de functionari isterici, ramine fara bani, dar – important! –, in final, „fursecurile in forma de steluta, acoperite cu glazura albastra“, pe care le maninca alaturi de familia viitoarei sotii, aplaneaza conflictele ca o hilara si absurda pipa a pacii. Intr-o comuna cu doi locuitori, sot si sotie, au loc alegeri pentru functia de primar, pe care si-o disputa cei doi, epuizind tot arsenalul de „tehnici“ politice de persuadare a „electoratului“ (reprezentat de celalalt!). Lumea e mozaicata din felii de cotidian, programatic scoase de sub auspiciile senzationalului, o lume in care pare ca nu se intimpla decit lucruri derizorii, o lume-bagatela. Desacralizarea e maxima si cine se asteapta sa gaseasca in prozele lui Teodorovici morga marilor teme si tonul titanic al marilor realisti, patrunsi de profunzimea adevarurilor spuse, va fi dezamagit.

Am lasat la urma sectiunea de mijloc a cartii, cea intitulata Sa ne ierte Pistruiatul, care, spuneam, coloreaza strident volumul de fata. Obiectivismul e abandonat in favoarea unei subiectivitati care, desi produce mici naratiuni savuroase, nu da adevarata masura a prozatorului Lucian Dan Teodorovici (ea reiese din celelalte doua parti). Cele paisprezece povestiri, scrise „la comanda“, dupa cum ne spune autorul, pentru un proiect editorial care, intre timp, s-a si concretizat in Cartea roz a comunismului, rememoreaza secvente din copilaria si adolescenta tinarului autor, petrecute sub comunism. Tonul devine duios-elegiac, desi multe din relatari merg tot dupa tiparul faptului banal reconvertit, prin fictionalizare, in spectaculos. Umorul e de aceeasi calitate superioara, dar persoana intii il arunca, nefericit, pe Teodorovici intr-o formula comuna, alaturi de alti scriitori care si-au inregistrat, urcind lent pe firul memoriei, primele amintiri legate de perioada comunista. Textele sint, totusi, bine scrise, si cei cu o virsta apropiata de cea a autorului pot recunoaste multe dintre amanuntele descrise ca find propriile lor amintiri. Nu stiu daca toti ne simtim cu adevarat fani ai serialului Pistruiatul, dar, cu siguranta, empatizam la descrierea frigului si a intunericului din case, a saraciei lucii si a straniei inconstiente cu care reuseam sa vedem partea plina a paharului.

Tinerilor adunati sub umbrela (nivelatoare?) a colectiei „Ego. Proza“ li s-a cerut, intr-un chestionar al editurii la care au aparut, sa-si descrie stilul. Iata ce raspunde L.D. Teodorovici: „direct, deschis, sincer, vioi, interesant, atragator, dar si: fara asperitati, cu asperitati, original, lipsit de originalitate, placut, neplacut etc., in functie de criticii care se pronunta“. Cred ca initiativa celor de la Polirom e realmente inspirata si o carte de vizita facuta de autorul insusi, pe coperta a patra, ar arata foarte bine. Ma rog, nu e valabil pentru unii, deja consacrati. Ca nu le-ar ajunge o coperta...