Memoriile inedite ale părintelui
Anania, de curînd publicate şi, după toate semnele, bine
primite şi de literaţi şi de neliteraţi, atrag atenţia asupra
unui prozator înzestrat nu doar cu bune intuiţii, dar şi cu
un condei îndelung exersat. Împătimit cititor de
literatură, atras el însuşi în mrejele vieţii literare
încă din adolescenţă (pe la sfîrşitul anilor ’30),
cînd, elev la Seminarul Teologic, scrie poezie şi teatru şi
începe să colaboreze la mai multe publicaţii culturale,
Valeriu Anania şi-a asumat, se pare, literatura ca pe o a doua
vocaţie (după aceea ecleziastică), nicidecum ca pe o lejeră
ocupaţie recreativă. Pentru acest om al Bisericii, preocupările
sale literare n-au fost simple „păcate ale tinereţilor“, ci
s-au prelungit firesc, pînă în anii senectuţii.
Valeriu ANANIA, Amintirile peregrinului apter. Nuvele şi povestiri, „Prefaţă“
de Mircea Muthu, Cronologie de Ştefan Iloaie, Seria de autor „Valeriu Anania“,
Opere 3, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 336 p.
Citite
sau, după caz, recitite în lumina „revelaţiilor“ pe care
le prilejuieşte lectura Memoriilor – „revelaţii“ legate de
întîlnirea cu un povestitor şi cu un portretist
extraordinar –, volumele de proză ale lui Valeriu Anania, fie că
ne referim la Amintirile peregrinului apter sau la romanul fantastic
Străinii din Kipukua, fie că vorbim despre proza evocatoare din
Rotonda plopilor aprinşi, s-ar putea să ne rezerve unele surprize.
Cred, de fapt, că abia acum a venit vremea ca aceste cărţi să fie
citite în tihnă şi evaluate cum se cuvine. La prima apariţie,
nici romanul (1979), nici volumul de nuvele şi povestiri (1990) n-au
găsit terenul propice pentru o receptare mai largă şi mai puţin
convenţională, defavorizate fiind de un context literar în
care se poate bănui că au fost considerate ca producţii
desuet-arhaizante, nesincrone cu spiritul unei literaturi tot mai
sofisticate, tot mai „tehnice“.
Prozele din volumul Amintirile
peregrinului apter, scrise în cea mai mare parte prin anii ’80,
la Văratec, unde Valeriu Anania s-a retras o vreme după pensionare,
au, ele însele, o istorie destul de întortocheată.
Autorul le imaginase mai demult, cu două decenii şi ceva în
urmă, în închisoarea de la Jilava (condamnat pe motive
politice), străduindu-se să le povestească într-un chip cît
mai elocvent tovarăşilor de detenţie. Sub pretextul unei
peregrinări imaginare pe la mănăstiri şi schituri – „pornisem
de la Tismana, drumul se încheia la Putna“ –, se
înlănţuiau, într-o logică oscilînd între
realitate şi fantastic, numeroase legende, secvenţe din trecutul
istoric al românilor, laolaltă cu scene din viaţa monahală
şi cu naraţiuni simbolice, cu miez sapienţial. Se amestecau în
pasta povestirii locuri şi timpuri felurite, cu bruşte,
surprinzătoare alternanţe contrastive. Din contemporaneitatea mai
mult sau mai puţin îndepărtată pînă în epoca
lui Vlaicu-Vodă sau din vremea zaverei lui Tudor Vladimirescu pînă
în anii de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, din
mijlocul vieţii monahale pînă în lumea arheologilor şi
a istoricilor sau de la curţile domneşti brâncoveneşti ori
cantacuzine pînă în breasla pictorilor, salturile
(naraţiunii) sînt spectaculoase. Personajul central al acestor
naraţiuni e chiar Timpul, cu răsturnările pe care acesta le
produce, cu capriciile sau cu raţiunile sale ascunse.
Avem a face cu o carte-parabolă despre
vicleniile istoriei, dar şi despre fragilitatea celor ce urcă
treptele Puterii lumeşti; o carte în care cenzorii anilor ’80
au găsit, probabil, abile aluzii subversive la adresa unui regim
politic care îşi căuta legitimitatea în Istorie, în
faptele strălucite ale voievozilor, dar amintea, în realitate,
de vechile stăpîniri despotice. E limpede, prin urmare, de ce
volumul nu a putut să apară înainte de 1989, respins de două
edituri (Editura Sport-Turism şi Editura Eminescu) şi împotmolit
un an la o a treia (Cartea Românească), unde e publicat
imediat după Revoluţie, la începutul lui 1990.
„Această carte s-a zămislit sub
pămînt“, scrie Valeriu Anania într-o „Prefaţă“
la prima ediţie (reluată ca atare în ediţia de faţă),
trimiţînd explicit la episodul istorisirilor din închisoarea
Jilava – dublat în interiorul ficţiunii de experienţa
similară a întemniţării prin care trec personaje din alte
epoci –, dar şi, indirect, la una dintre metaforele în jurul
cărora se organizează Amintirile peregrinului apter: metafora
(platoniciană a) temniţei – a întemniţării în trup
inerente condiţiei de muritor. O povestire pe care o scrie în
1974 la Cozia, „Întîlnire la Vodiţa“, îi va
furniza (cîţiva ani mai tîrziu) autorului cadrul epic al
cărţii, ideea unificatoare, structurantă a naraţiunilor
aglutinate în corpul unor evocări ale traiului mănăstiresc:
un înger pus pe şotii nevinovate e blestemat de un ascet
(căruia îi strică, fără voie, slovele unei scrisori) să-şi
piardă aripile, să decadă la condiţia de om şi să peregrineze
secole de-a rîndul în aşteptarea izbăvirii. Este un
pretext narativ marquezian plasat la originea unei suite de
evenimente care, înfăţişate în forma
arhaizant-sfătoasă a prozei unor autori ca Sadoveanu, Voiculescu
sau Galaction, încheagă o tramă realist-magică, cu atent
calculate ambiguităţi.
Personajul care leagă cele
douăsprezece naraţiuni ale volumului („Întîlnire la
Vodiţa“, „Şarpele Tismanei“, „Cele patru domniţe“,
„Talanga“, „Pasărea măiastră“, „Vasul de lut“,
„Hrisant şi neliniştea trupului său“, „Albumiţa“,
„Iezerul amintirii“, „Tustreiul“, „Neodihnitele cumpeni“,
„Portretul“) este un perpetuu călător, fără ascendenţi şi
fără urmaşi, fără vîrstă sau, mai bine zis, rămas – în
ciuda trecerii timpului – la vîrsta unei adolescenţe
întîrziate. Nu ne plasăm în plin miraculos, ci în
interiorul unei clasice naraţiuni fantastice care ţine seama de
principiul permanentei raportări a „abaterii“, a faptului
neobişnuit, la o logică realistă: celelalte personaje ignoră
identitatea neobişnuită, neverosimilă a tînărului
„peregrin“ – care, după caz, e călugăr-ucenic, ajutor de
arhivar, scriitor sau, pur şi simplu, un june în căutarea
unei ocupaţii. Şi, la rîndu-i, personajul se străduieşte să
nu-şi dezvăluie identitatea. Anumite echivocuri, rămase pînă
la sfîrşit neelucidate, întreţin ipoteza unor
vieţi/încarnări succesive ale „peregrinului apter“, însă
naratorul se fereşte cu abilitate de sugestiile prea clare în
această direcţie, care nu consonează cu viziunea creştină.
Această ambiguitate „strategică“ se dovedeşte, pînă la
urmă, şi o soluţie narativă fericită.
Peregrinul bizar vine de nicăieri şi
pleacă în necunoscut, spirit rătăcitor „contemporan cu un
întreg trecut istoric“ sau, cum spune el însuşi despre
sine, „care susţine că istoria a fost contemporană cu el“. E
însuşi Timpul întrupat sau/şi simbolul memoriei
colective. Personaj cu funcţie metaforică şi cu rol esenţial în
structurarea discursului, peregrinul îmbracă totodată şi
straiele verosimilului martor/observator „realist“. Perindîndu-se
pe la mănăstirile de la Tismana, Polovragi, Hurezi, Iezer,
Sărăcineşti, Govora sau Cozia (nota bene: în carte drumul se
încheie la Cozia, în vreme ce în naraţiunile sale
orale de la Jilava autorul ajungea pînă la Putna...), eroul
notează schiţe de portret, scene ale vieţii monahale, cu
pitorescul conflictelor sale „omeneşti, preaomeneşti“, cu
moravuri zugrăvite nu din perspectiva moralistului rigorist, ci din
aceea a scriitorului detaşat, ironic. Naratorul nici nu idealizează,
nici nu îngroaşă grotesc liniile portretului – cum
procedează, în perioada interbelică, Damian Stănoiu în
„scandaloasele“-i proze pamflet inspirate din mediul mănăstiresc.
Figuri de clerici, unii oneşti, alţii, mai degrabă buni
politicieni, călugări ţîfnoşi şi fanatici ori, dimpotrivă,
generoşi, măicuţe care complotează şi se răzvrătesc, stareţe
ce conduc mănăstirea cu o mînă de fier, asceţi şi
gurmanzi, chipuri joviale şi chipuri chinuite de demonul vendetei
ori al Puterii se perindă prin faţa unui observator lucid, care
consemnează totul într-un ton just şi, pe alocuri, cu un umor
sănătos. Bonomul mitropolit Mirmilion, incestuosul arhimandrit
Hrisant, martirul Ieronim sau vajnica Olimpiada, fiica ilegitimă a
unui Brâncoveanu, zidită de vie într-o temniţă pentru
că i-a înfruntat pe puternicii zilei, sînt doar cîteva
exemple de personaje şi destine (exemplare într-un fel sau
altul) care se reţin. Amintirile peregrinului apter constituie, din
acest punct de vedere, o colecţie de caractere şi un studiu asupra
omenescului.
În această lume cît se
poate de verosimilă, elementele misterioase, fabuloase ori
fantastice se integrează firesc. Autorul recurge la o strategie
subtilă: insistă voit asupra omenescului, asupra „lumescului“,
rezervînd aparent un loc foarte discret întîlnirii
cu sacrul. El preferă să scoată în evidenţă invazia
mundanului într-un spaţiu presupus a aparţine sacrului, în
loc să privilegieze, ca Eliade, irupţia sacrului în profan.
Semnificativ, povestirile lui Valeriu Anania se încheie tocmai
în momentul în care se produce revelaţia/evenimentul
fantastic. Interpretările sînt puse discret între
paranteze, faptele singure sînt lăsate să vorbească, în
general personajele nu se lansează în disertaţii
intelectualiste asupra întîmplării neobişnuite la care
au fost martore (o singură excepţie: în „Şarpele
Tismanei“). Tîlcurile sînt ascunse, cu artă, în
subtextul naraţiunii. Sau se întrupează în metafore
autoreferenţiale de fineţe, între care aceea a frescelor
bisericeşti declanşatoare de hierofanii sau a picturii
palimpsestice.
Naraţiunea lui Valeriu Anania nu este
(doar) ceea ce pare la o privire mai puţin vigilentă: o ţesătură
simplă, mustind de concret şi de plăcerea povestirii, dar vetustă.
„Vetusteţea“ e pe deplin asumată, e construită, livrescă.
Autorul ştie prea bine cu ce instrumente şi cu ce material lucrează
şi, în cîteva locuri, deschide mici paranteze
metatextuale derutante şi surprinzătoare într-un text de
evocare cvasisadoveniană:
„De fapt, istoria asta era destul de
cunoscută, dar cei de faţă sperau să afle unele amănunte, cu
atît mai mult cu cît întregul ei nu putea fi
închegat decît prin alăturarea sau îngemănarea a
trei mărturii ce proveneau din trei surse diferite: eparhul
Mirmilion, Nenea Biju şi bufetierul. Fiind acum rîndul meu s-o
povestesc, şi anume din perspectiva amintirii, îmi dau seama
că din punct de vedere literar ar fi mai interesant şi mai cu efect
dacă aş porni-o din cele trei capete ale ei, pe care să le aduc
către centru, confruntîndu-le în potrivirile şi
nepotrivirile lor. Cum însă eu nu-mi propun să fac
literatură, mă voi mulţumi s-o reconstitui pe firul cel mai
curgător [...]“.
Prozele din Amintirile peregrinului
apter sînt, implicit, nişte povestiri despre magia Poveştii.
Aerul lor parcă atemporal arată, de fapt, că ele au fost scrise nu
doar pentru cititorii unei epoci anumite, ci şi pentru cititorii
anilor ce vor veni. Aceasta pentru că sofisticăriile narative se
perimează, Povestea viguroasă, limpede, niciodată.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters