OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Hans Christian Andersen
Bazarul unui poet. Memorii de calatorie in Grecia, Orient si Tarile Dunarene
Traducere, prefata si note de Grete Tartler, Editura Univers, Colectia „Spectrum – Noi si Ceilalti/Ceilalti si noi“, Bucuresti, 2000, 232 p., f.p.


O simpla privire aruncata copertei volumului Bazarul unui poet. Memorii de calatorie in Grecia, Orient si Tarile Dunarene este suficienta pentru a propulsa cartea intr-o zona de interes acut pentru oricare cititor (roman). In primul rand, datorita relationarii dintre numele autorului si titlul cartii: povestitorul prin excelenta, Andersen, s-a metamorfozat in calator si memorialist. In al doilea rind, datorita unor „motive geografic-sentimentale“ evidente, care de altfel, marturiseste in prefata Grete Tartler (si traducatoare a cartii), au avut o contributie decisiva in alegerea pentru publicare a acestei sectiuni a memoriilor de calatorie (asa cum au aparut in prima editie in Danemarca, ele aveau o sectiune initiala care rememora calatoria scriitorului in Germania si Italia). Motivele sentimentale legate de spatiul pe care il strabate scriitorul danez, in a doua etapa a voiajului sau, pot fi rezumate astfel: dupa ce Constanta il imbiase „cu un tarm jos, ale carui coaste sint pline de cochilii“, transportul cu vaporul pe Dunare ii prilejuieste lui Andersen scrutari ale „partii valahe“ care „oferea privelistea unei nesfirsite suprafete verzi“. Oferta este suplimentata de sclipirea turnului bisericii din Giurgiu, la apus, si de Zimnicea, reprezentata de „casele de chirpici si cladirea lunga, ucigator de tacuta, a carantinei“. Devine posibila astfel reconstituirea, partiala ca orice reconstituire, prin comparatie si dintr-un puzzle de aprecieri, fapte si evenimente, a Valahiei de acum mai bine de un secol si jumatate. Dar curiozitatea istorica si mindria nationala, alimentate de materia acestei carti, pot avea drept complement si o altfel de curiozitate, indreptata catre calatorul – posesor al unui temperament si al unei etici particulare – si scriitorul – cu un stil puternic individualizat in ceea ce asterne pe hirtie – Andersen.


Calatorul

Este un truism faptul ca voiajele difera nu numai in functie de rutele si destinatiile alese, dar si de calitatea calatoriei; care nu trebuie neaparat sa se suprapuna confortului ei, ci depinde, in primul rind, de subiectivitatea calatorului. Dar acest adevar comun capata un nou inteles in cazul lui Andersen. Acesta porneste din Danemarca avind un anumit bagaj livresc si mental: este familiarizat cu istoria Greciei, bun cunoscator al mitologiei antice si pus la punct, prin lectura cartii lui Lamartine, Voyage en Orient, cu realitatile Turciei. Un asemenea bagaj ar fi putut sa ingreuneze spontaneitatea autorului fata de cele vazute. De asemenea, ducea cu el determinarile epocii romantice, precum exaltarea sentimentalismului, a naturii si a istoriei care, la rindul lor, ar fi putut face sa atirne mai greu unele aspecte ale calatoriei. Fara a scapa de conditionari contextuale, Andersen are insa capacitatea de a le transforma in ingrediente ale unui quality time (cu o sintagma la moda) intins pe toata durata strabaterii Greciei, Orientului si Tarilor Dunarene. Sursa acestei metamorfoze calitative sint doua gesturi fundamentale pe care Andersen, ca vizitator, nu uita niciodata sa le faca: primul, devenit aproape obicei, este dubla privire acordata locurilor, oamenilor si intimplarilor; al doilea, subsumabil dictonului latin sine ira et studio, releva o adevarata etica a calatorului si consta in placerea inregistrarii celor petrecute, mai degraba, decit a judecarii lor.

Pe fiecare din cei doi umeri ai lui Andersen pare sa stea cite un consilier: unul il face sensibil la spectacolul maretiei si al sublimului, la autenticitate si puritate; celalalt ii apropie aspectele derizorii, anecdotice sau de-a dreptul ridicole ale oamenilor si manifestarilor lor. In memorii, reflexele acestei duble propensiuni sint vizibile: efuziunile lirice, patetismele si sentimentalismele sint dublate aproape intotdeauna de o ironie precisa, dar oarecum induiosata. De altfel, posibilitatea existentei unei pluralitati a perspectivelor este recunoscuta inca din primele pagini de scriitorul danez, atunci cind aduce in discutie trei viziuni ale Atenei: „inspaimintatoarea descriere“ facuta acesteia la Napoli, pe care o dezminte ca fiind o prejudecata, propria sa impresie asupra orasului si cea a unui grec din Chios, aflat pentru prima data in capitala elena. Comentariul lui Andersen la cea din urma apreciere a Atenei, „Pe el spe grecul din Chiost ii dadusera gata maretia si luxul Atenei, dar eu unul eram de parere ca nu era rau fata de ceea ce auzisem! Astfel judeca oamenii din puncte de vedere diferite, in functie de obisnuinte si asteptari!“ releva o deplina intelegere a relativizarii, rezultate din multitudinea conditionarilor care apasa asupra individului. Daca Andersen era in aceeasi masura constient ca scindarea perspectivei poate fi si una interioara este o ipoteza care nu-si gaseste suport in textul memoriilor; dar ele sint in mare masura rezultatul aplicarii privirilor alternative, adesea contrastante, asupra unuia si aceluiasi eveniment.

Ca in cazul calatorului Andersen extazul si glorificarea sint contracarate de luciditate, o dovedesc multe momente-cheie ale voiajului. Probabil ca primul dintre ele este sarbatorirea Pastelui in Grecia, pe care Andersen o tine la mare pret, caci, i se pare, ea „izbucneste din inimi si minti, din chiar modul de a trai, Biserica fiind doar o legatura intre acestea“, spre deosebire de Roma unde „prin splendoare si glorie, sarbatoarea vine dinspre Biserica inspre oameni“. „Era inaltator, emotionant si frumos!“, izbucneste in pretuire autorul, pentru ca urmatorul paragraf sa inceapa astfel: „S-ar putea spune, cu oarecare dreptate, ca in ceremonie era bucuria omeneasca datorata trecerii severului post, ca acum fiecare putea sa-si manince mielul si sa-si bea vinul, care-i facea atit de veseli“ si sa se sfirseasca, rotind din nou perspectiva cu aproape 180 de grade, cu: „ei bine! sa admitem toate acestea, dar eu indraznesc sa cred ca era mai mult: o adevarata mare bucurie religioasa!“ Privirea duala creeaza, la lectura, un spatiu de destindere dupa tensionarea unei descrieri amanuntite, precum in cazul aceleia a transei dervisilor. Asistind, la Scutari, la spectaculosul dans al dervisilor, Andersen, atent, dar neinrobit totalmente de senzationalul gesturilor facute de preoti, nu se uita nici pe sine: pentru ca obiceiul ii ceruse sa se descalte la intrarea in templu, ramine „in ciorapi pe podeaua rece, asezind un picior peste celalalt, ca sa ma mai incalzesc; nu era deloc placut“. Contrastul este maxim intre totala desprindere de contingent a participantilor la dans si reactiile fiziologice, la acelasi contingent, ale privitorului, dar autenticitatea obtinuta din mentionarea si a celor din urma, imposibila in cazul unui turist avind prejudecata empatiei totale cu cele vazute, este si ea tot maxima. Andersen isi amendeaza, spontan, pina si reactiile afective; la un moment dat este victima a unei iubiri de-o clipa, dar in cel imediat urmator isi face probleme in privinta moralitatii celei care, aflate la bordul unui steamer ce mergea pe Dunare in directia opusa, ii captase atentia. Dintre ceilalti pasageri ai steamer-ului nu retine pe nimeni in afara de acea „doamna in rochie de vara, cu umbreluta verde; s-a asezat sa se odihneasca in inima mea; sa speram ca e o femeie respectabila!“ Exemplele de acest gen se pot inmulti, dar cele citate deja au suficienta pondere pentru a atesta existenta, la Andersen, a unei tendinte catre dreapta cumpanire, catre buna judecata si nepartinire.

Toleranta este o alta componenta a psihologiei de calator a cunoscutului danez si de ea nu se debaraseaza nici macar in situatii dificile, care ii pun intr-adevar rabdarea la incercare, precum carantina de la Orsova: „Nu ma voi plinge de casa, am s-o descriu doar; nici n-o sa ma vaicaresc in legatura cu masa, cu toate ca varza acra si apa de Dunare cu un bogat supliment de slanina, cum am primit aici, nu sint pe gustul meu“. Poate ca este nevoit sa se cazeze in hanuri inconfortabile, poate ca vaporul se dovedeste uneori a nu fi un mijloc de transport ideal; cu toate acestea, Andersen prefera consemnarea condamnarii, intelegerea indignarii, evaziunea prin plimbari pe jos plinsului de mila, surisul amuzat vituperarii. Pe de alta parte, niciodata nu ia cuvintul superioritatea calatorului care vine dintr-o parte a Europei si traverseaza zone ale aceluiasi continent, privilegiate din punctul de vedere al progresului tehnologic. Trimiterile la Danemarca se situeaza strict in zona naturalului si ele vizeaza mai ales asemanarile dintre tara de origine si cea vizitata, decit vreo comparatie defavorabila la adresa celei din urma. Si nu tradeaza ingimfarea apartenentei la o zona evoluata, ci un atasament simplu, firesc fata de locul in care scriitorul isi petrece cea mai mare parte a existentei.
Daca evitarea excesului, prin remodelarea temperata a aprecierii initiale de catre una secunda, si a partinirii, prin tratarea cu mult calm a vicisitudinilor calatoriei schiteaza deja un temperament specific lui Andersen, in varianta sa de calator, o marturisire venind din partea lui adauga tusa finala a acestei firi: „cind calatoresc trebuie sa fiu ocupat de dimineata pina seara, trebuie sa vad intruna cite ceva. Nu pot face altceva decit sa impachetez in mintea mea orase intregi, neamuri omenesti, munti si mari...“ Apetitul pentru aglomerare, tentatia aditiei nesfirsite sint responsabile in mare masura si pentru unele dintre cele mai bune pagini pe care Andersen le reuseste in memoriile de fata...


Scriitorul

Locurile in care imbulzeala si lipsa de spatiu predomina par a solicita cu predilectie atentia lui Andersen. Atunci cind le descrie, el reuseste sa-si exploateze la maximum puterea de observatie, de selectie si de expresie. Aflat in orizontul oriental-balcanic, este evident ca in topul preferintelor sale nu se poate afla decit bazarul, arca a lui Noe sui-generis, sediu al unor intilniri de gradul III, in alt context nici macar imaginabile, cum ar fi cea dintre un birjar si o editie noua din Homer: „Vezi colo carnuri, dincolo fructe, altundeva se falesc niste fesuri, dincoace se vind carti vechi si noi, chiar si birjarul isi cumpara una – si care! – Iliada lui Homer, tiparita la Atena in 1839!“ Inghesuiala in spatiu are drept corespondent inghesuiala din pagina; aglomeratia de pe strazile Smyrnei se revarsa in text intr-o enumeratie de oameni intilniti, individualizati fara gres prin apartenenta etnica, tipar comportamental, elemente de vestimentatie: „Am intilnit cirduri intregi de femei infasurate in valuri de muselina, de nu li se vedea decit virful nasului si negrul ochilor; armeni cu talare albastre si negre, cu palarii mari negre, ca niste ghivece daneze rasturnate pe capatinile rase; greci gatiti, evrei soiosi, turci gravi, cu narghilele carate in fata lor de-un baiat. Pe cocoasa unei camile se afla un gen de litiera cu draperii colorate, printre care se zarea un chip invaluit de femeie. Un beduin descult, cu teasta aproape ascunsa intr-un alb burnuz, ca un leu mumificat, mergea repede prin multime; am mai intilnit un baiat negru, minind cu un bat doi struti. Fiecare dintre acestia arata ca un cufar jerpelit purtat pe pari, de care mai era lipit un git de lebada singeriu; uriti mai erau, dar pitoresti“.

Daca in cazul transpunerii in scris a aglomerarilor umane, Andersen opteaza pentru solutia detalierii prin enumerare, atunci cind vine vorba de dispunerea urbanistica, aflata sub semnul inghesuielii si a strimtorii, scriitorul foloseste, prin empatie cu ceea ce descrie, formule concise, spectaculoase prin procesul mental asociativ care trebuie sa fi stat la originea lor. Astfel, la Smyrna, casele sint atit de apropiate una de alta, ca „vecinii ar fi putut cu usurinta sa traga o priza din tabachera vecinului“, iar in orasul turcesc Pera, „strazile laterale sint si mai strimte, cladirile par sa se intilneasca deasupra, iar pe ploaie aproape ca nu e nevoie de vreo umbrela“. Memorabile, ca si celebrele concetti-uri manieriste, aceste fraze care comprima in citeva rinduri o realitate nu sint rezervate doar descrierilor de amplasare urbana. Ele jaloneaza textul si ramin intiparite in memoria lectorului, precum remarca urmatoare: „chiar si in moarte, femeia e invaluita, necunoscuta de straini“. Succedind constatarii ca in cimitirele turcesti femeilor nu li se graveaza pe mormint un epitaf, spre deosebire de barbati, fraza de mai sus atesta doua obiceiuri specifice Turciei, tinind de statutul femeii, unul fiind acela ca ele nu au voie sa se arate in public fara val, al doilea cel mai sus amintit. Dar comentariul lui Andersen are si o nota de regret personal la adresa celei dintii reguli de comportament feminin, regret exprimat nu de putine ori in prealabil.

Prin aceea ca, la perioada respectiva, Grecia, Orientul si Tarile Dunarene erau teritorii „oximoronice“, de convietuire traditionala a contrastelor sau de perpetua generare a lor, ele i-au putut oferi lui Andersen pretextul tinerii unui jurnal incitant, modelat ulterior in memoriile de fata. Dar nu trebuie uitat ca realitatile contradictorii sau pur si simplu pitoresti pe care scriitorul danez le-a intilnit in aceasta parte a lumii au fost filtrate mai intii de psihologia sa de calator – unul de cea mai buna calitate – si apoi de creator.