OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Apropierea deznodamintului crizei irakiene – adica razboiul – genereaza, desigur, un oarecare freamat in rindurile intelighentiei si establishment-ului nostru cultural. Freamatul acesta razbate si din rindurile eseului intitulat Mizeria „pacifismului“, pe care domnul Caius Dobrescu l-a publicat in numarul 158 din Observator cultural.
Fara sa fi fost un pacifist convins inainte de lectura amintitului eseu, dar devenind astfel dupa aceea, voi incerca sa schitez in continuare citeva argumente ale pozitiei pacifiste. Sint argumente care de fapt existau – nebulos – in mintea mea inca de la inceputul crizei, dar carora nu le acordasem suficienta atentie pentru a le sistematiza. Mizeria „pacifismului“ mi-a oferit acest prilej.

Mai intii de toate, sa remarcam ca domnul Caius Dobrescu isi sprijina textul pe o idee in mod evident falsa: a fi pacifist = a fi pro-Saddam („pacifistilor de opereta care-i acorda astazi, cu deplina inconstienta, suport moral lui Saddam Hussein“). Or, realitatea e cu totul alta (si mult mai simpla, dupa cum cuvintul insusi o spune): a fi pacifist = a fi pentru pace. „Pacea“ e, totusi, un lucru diferit de „Saddam Hussein“, chiar daca din dorinta de a demonstra cu orice pret ceea ce vrei sa demonstrezi, mai poti incurca borcanele. „Suportul moral“ nu i se acorda lui Saddam Hussein, ci unei ordini mondiale in care rezolvarea pasnica a conflictelor trebuie sa aiba prioritate in fata rezolvarii pe calea armelor. Saddam nu se afla decit intimplator in centrul atentiei, pentru simplul motiv ca amenintarea unui razboi inutil – deocamdata – pluteste asupra Irakului, nu a altui stat.

O alta idee in mod evident falsa care sta la baza textului in cauza e cea legata de „asumarea“ de catre Statele Unite, pe parcursul ultimilor 50 de ani, a raspunderii „morale“ pentru securitatea lumii occidentale. Parerea mea e ca Statele Unite nu si-au dorit niciodata un asemenea rol (decit teatral, sau poate nici macar asa!), nu si-au asumat citusi de putin un asemenea rol (si cu atit mai mult nu si l-au dus „pina la capat“), iar coordonatele politicii externe americane nu au depins, de fapt, decit de interesele nationale de moment – la fel ca la orice alta tara. Restul e o simpla legenda, cu nimic superioara faimoasei lozinci: „Lumina vine de la rasarit!“. Argumente in favoarea ideii mele ar fi, cred, o multime (incepind cu pasivitatea Statelor Unite fata de soarta Europei de Est dupa cel de-al doilea razboi mondial), dar ma voi rezuma la unul singur, de stricta actualitate. Intimplator, criza irakiana este contemporana cu o alta criza la fel de spectaculoasa dar, din pacate, mult mai putin mediatizata: cea nord-coreeana. Daca le privim in oglinda, nu putem sa nu raminem socati de tratamentul total diferit la care Statele Unite ii supun pe irakieni si pe nord-coreeni. Mai intii, asemanarile: Saddam Hussein si Kim Jong-Il sint doi dictatori lamentabili, adevarati sadici care isi exercita perversiunile pe spinarea a doua popoare vlaguite. Si regimul cvasi-fascist al lui Saddam si cel stalinist al lui Kim sint doua regimuri dovedit belicoase. Saddam a provocat doua razboaie majore. Armata nord-coreeana trage mereu cu rachete catre Japonia – „de control“, zic ei – si provoaca an de an ciocniri la granita cu Coreea de Sud, violari ale spatiului aerian sud-coreean etc.

Din aceste motive (si nu numai), ambelor tari li s-a rezervat „onoarea“ de a face parte din ceea ce presedintele G.W. Bush a numit „axa Raului“. Pina acum totul e clar. De acum incolo insa lucrurile devin cam neclare: Coreea de Nord tocmai s-a retras din Agentia Internationala a Energiei Atomice, declarind ca are de gind sa isi reia programul de cercetari nucleare pe baza caruia ar putea produce bomba atomica. Dimpotriva, Irakul se supune tuturor controalelor amintitei agentii, iesind cu fata curata. Coreea de Nord, cind se supara, mai trage cite o racheta inspre Japonia si declara sus si tare ca „poate lovi orice tinta americana, indiferent de punctul de pe glob“ – lasind sa se inteleaga, astfel, ca ar poseda armament cu raza foarte mare de actiune! In schimb, Irakul are rachete care bat pina la 180 de kilometri, cu 30 mai mult decit limita admisa, fapt pentru care i se impune sa si le distruga – ceea ce irakienii, culmea, chiar fac! Urmarile? In primul caz – dupa toate aparentele, periculos si urgent – americanii accepta un santaj murdar (hrana contra liniste), demn de cele mai mizerabile filme cu gangsteri (in care rolul lui Al Capone e preluat, fireste, de Kim), iar in cel de-al doilea sustin in continuare, fara prea multe argumente, mai bine zis impotriva oricaror argumente, cauza razboiului. Iata un comportament care, dupa parerea mea, e o dovada mai mult decit evidenta ca Statele Unite nu au citusi de putin de gind sa joace rolul de care pomeneste domnul Caius Dobrescu, ele actionind de fapt in functie de interesul national si de moment.

Pe de alta parte, incompleta se dovedeste a fi si ideea de „rationalitate“ implicata in acest eseu atunci cind se apara asa-zisul „cinism“ al americanilor (impotriva celor care sustin ca razboiul ar fi cauzat mai degraba de petrol). „Incompleta“, deoarece autorul considera ca „rationala“ nu poate fi decit ratiunea domnului G. W. Bush, nu si a lui Jacques Chirac sau a lui Schroeder. Cu toate ca li se reproseaza adversarilor pozitiei americane incapacitatea de a intelege rationalitatea acestei pozitii („aceasta societate de functionari se dovedeste cu adevarat incapabila sa-si reprezinte Raul“), domnul Caius Dobrescu nu da semne ca ar incerca, la rindul sau, sa inteleaga tipul de rationalitate care sta la baza fermitatii franco-germane: oare crede cineva ca, dupa razboiul din Bosnia si cel din Kosovo, Europa Occidentala – si in special Germania – ar mai fi dispuse sa gazduiasca un alt val de refugiati? In ciuda aparentelor, Irakul e mai aproape decit pare: intre el si Uniunea Europeana nu se interpun decit doua granite, cea turco-irakiana si cea greco-turca. Altfel zis, cit de „nerationale“ pot fi Franta si Germania daca vor sa-si apere minima ratiune de a fi? Merita facut acest tirg, val-de-refugiati-la-portile-Europei vs. petrol-intrat-pe-miini-rationale-si-americane? Pentru unii, poate ca da.

La urma urmelor, merita facut acest tirg: vieti omenesti vs. petrol „democratizat“? Pentru mine, nu prea.
Una din directiile polemice ale textului se orienteaza catre ceea ce eseistul numeste clasa „vilegiaturistilor“, omul-mediu al Europei Occidentale, indragostit de „confortul personal“, de „casuta de la tara“, de „tabieturi“... Oameni care „nu vor decit sa traiasca fara bataie de cap“. De fapt, ca sa fim corecti, trebuie sa amintim toate cele trei categorii care in acceptia domnului Caius Dobrescu ar compune multimea pacifistilor: marginal-radicalii, intelectualii publici gen oameni-institutie si acesti „vilegiaturisti“ cumsecade.
Nu stiu cit de corecta e aceasta tipologie, dar trebuie sa recunosc ca ma incadrez in ea. Eu fac parte, neindoielnic, din specia pacifistului-“vilegiaturist“. Nu ma consider nici marginal-radical (de vreme ce nu lupt pentru nici o cauza stingisto-ecologisto-minoritara), nici cine stie ce intelectual public. Dar recunosc cinstit ca iubesc la nebunie confortul, ideea (ma rog... doar atit, momentan) unei case la tara etc. Or, din umila mea pozitie de „vilegiaturist“, nu pot invoca, pentru a ma apara, decit o biata intrebare: cu ce sint vinovat ca iubesc toate astea?!

Nu stiu cum se simt cei puternici, care circula in masini cu girofar, inconjurati de politie si bodyguarzi. Eu nu am asa ceva: nici masina cu girofar, nici politie personala, nici bodyguarzi. Sau cum se simt intelectualii subtiri si cosmopoliti care nu parasesc cu anii campusurile universitare occidentale. Eu traiesc in Bucuresti, ma plimb cu metroul si cu autobuzul 300, citesc in special in bibliotecile din reteaua BCU. Eu stiu numai ca in cazul unui eventual razboi Romania, ca tara care va sprijini acest razboi, va fi amenintata de valul de terorism resentimentar ce s-ar putea declansa. Si am mari dubii ca terorismul va lovi in masinile cu girofar ale guvernului sau in campusurile din care se manifesta eseistii nostri. Dimpotriva, ma tem ca terorismul va lovi Metrorex-ul si RATB-ul, asa cum s-a intimplat la Tokyo, la Paris si, recent (cind vinovatul a fost un nebun), la Seul. Iata de ce nu pot decit sa-mi iubesc confortul – atit cit e –, linistea – atita cita o am –, si, in general, nu pot decit sa-mi iubesc viata intr-o masura suficient de mare pentru a nu sprijini absolut deloc o idee care pe mine, ca „vilegiaturist“, ma ameninta.

Cit despre „argumentele“ lui Colin Powell, domnul Caius Dobrescu se exprima astfel: „argumentatiile rationale“. Nu stiu daca a avut in vedere discursul (transmis live si la Bucuresti) din data de 5 februarie, atunci cind politicianul respectiv si-a expus pozitia in fata Consiliului de Securitate. Oricum, cu riscul de a-i soca pe antipacifistii belicosi, voi rezuma in trei cuvinte ceea ce am simtit eu atunci: frica, Hitler, danzig.
Pentru ca un Hitler nu s-a sfiit sa justifice inceputul celui mai mare cosmar al umanitatii imbracind cadavrele citorva detinuti de drept comun in uniforme ale armatei poloneze. „Cadavrele“ lui Colin Powell au fost citeva „fotografii“ pe care si un elev mediocru le-ar fi putut desena intr-un programas de photo-editing, plus alte citeva fisiere sonore in care puteau fi pusi sa palavrageasca oricare doi arabi de pe oricare strada a oricarui oras de pe glob. Fiindca arabi sint peste tot. Vor fi fost adevarate acele „dovezi“? Poate. Vor fi fost falsuri? Poate. Cert este ca pina acum (9 martie) Hans Blix – cel care conduce inspectiile declansate de ONU – le-a infirmat. Si despre asemenea „argumentatii“, domnul Caius Dobrescu spune ca ar fi rationale. Rationale, pentru unii. Pentru mine, non-argumente.

Oricit de buna ar fi cauza pentru care te bati, atunci cind cartile pe care le ai in mina sint susceptibile de a fi fost masluite, ceva e in neregula.
Oare Lucifer nu a fost, la inceputurile sale, cel mai luminos dintre ingeri? Cine ne poate convinge ca un jucator care triseaza, azi, pentru o cauza buna, miine nu va trisa pentru una rea? Pur si simplu nu imi plac trisorii, nici macar cei care o fac pentru o cauza buna. Poate ca in asta – a pretinde Statelor Unite sa ramina aceleasi State Unite dintotdeauna, curate si deschise, fara a se transforma in altceva – consta intregul mister al pozitiei pacifiste, pe care talentatul eseist Caius Dobrescu se pare ca o respinge total.