OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Introducere. Premizele proiectului

Ion Bogdan LEFTER:
Stimati invitati, colegi, prieteni, pentru inceput, v-as propune sa deschidem discutia noastra inspre cit mai multe directii. Pentru ca ne aflam – nu-i asa? – in fata unui proiect foarte interesant si foarte complex, care porneste de la literatura, de la poezie, o transpune in televiziune, in spatiul mass-media, si face acest lucru prin punere in scena, prin teatralitate, prin mijloace cinematografice. Este – apoi – pusa in discutie relatia dintre poezie si public. De asemenea – toata polemica despre Eminescu „poet national“, pus in cauza in moduri foarte diferite de episoadele acestui serial. Unele dintre ele – evident – pot sa socheze prin decizia lor de a scoate poezia din sabloane, din tratarea grandilocventa… Cred ca, fara alte introduceri speciale, cel mai potrivit ar fi sa-i rugam sa ne vorbeasca la inceput pe cei care au gindit acest serial si care l-au dirijat: cum a pornit proiectul, care au fost intentiile, cum au evoluat lucrurile pe parcurs?

Oana PELLEA:
Proiectul a pornit din nevoia de a exista Eminescu pe un post de televiziune. Noi am dorit ca SMART-ul sa onoreze cumva „Anul Eminescu“. Am beneficiat de sprijinul PRO TV-ului, care a fost incintat de ideea acestui minut Eminescu pe parcursul a cinci luni. Pe urma, am facut apel la trei dintre cei mai importanti regizori ai momentului: Alexandru Darie, Mihai Maniutiu si Alexandru Dabija.

I-am intrebat daca vor sa participe si au fost incintati si ei, la rindul lor. De aici incolo, optiunea artistica a apartinut fiecaruia dintre cei trei regizori: si conceptul artistic, si viziunea, realizarea etc. N-am pornit – deci – decit dintr-o plecaciune fata de Eminescu pe care eu am simtit nevoia s-o fac. Mi se pare extrem de interesant ce a iesit pina la urma: o oglinda fantastica a ceea ce traim, oglinda unei neputinte evidente a noastre. Am provocat un soc (dorit de unii dintre regizori), am asistat la recitarea lui Eminescu in alte limbi, a fost un test foarte important. E chiar mai putin important rezultatul decit faptul ca s-a intimplat. PrOEZIA mi s-a parut extraordinara atit ca reactie provocata, cit si pentru ca timp de cinci luni de zile, bine sau rau, Eminescu a existat pe un post de televiziune, ceea ce pare usor incredibil daca stii ce inseamna un minut pe un post de televiziune astazi. PRO TV-ul, unicul post de televiziune care si-a asumat aceasta misiune, merita de aceea recunostinta noastra. Sigur ca propunerea era sa iesim din sabloanele pe care le-am trait atita timp. Dar de aici pina la socul provocat a fost un drum. Putem sa ne intrebam de ce optiunea asta? E foarte bine insa ca s-a intimplat...

Cristian IONESCU:
Voi spune foarte pe scurt ce ne-am dorit, care a fost conceptul emisiunii. Ideea i-a apartinut Ciprianei Petre. Am pornit de la citeva principii. Primul a fost pluralitatea gindirilor posibile asupra lui Eminescu. N-am dorit o viziune unitara, ci au fost trei regizori care si-au ales drumurile pe care au dorit sa mearga. Alte principii declarate au fost lipsa de inhibitii, demolarea cliseelor, nefericit asociate lecturii lui Eminescu. Ne-am dorit – si acesta a fost unul dintre principiile de baza – o recitire si nu o recitare. Am pornit de la un minut si am ajuns si la cinci. Am dorit ca PRO TV sa fie primul post de televiziune care sa se implice in producerea si nu doar in reflectarea unui eveniment Eminescu. Despre Eminescu am vazut tot felul de stiri, dezbateri etc., dar PRO TV si Mediafax TV in coproductie cu SMART si apoi, spre final, doar SMART au fost primii care au produs un eveniment de televiziune Eminescu de o asemenea amploare. Regizorii invitati si-au ales, la rindul lor, invitatii, iar unii dintre ei si-au ales textele din Eminescu, ceea ce a dat nastere la unele coincidente interesante, care se pot interpreta. Ne-am dorit – asadar – un Eminescu viu, contemporan, de astazi, cu care telespectatorul sa intre in direct si pe care telespectatorul sa-l citeasca. Si as mai spune ca nu intimplator emisiunea a venit dupa scandalul Eminescu provocat de Dilema...


Contexte, decontextualizari, pozitii antinomice

Bogdan GHIU:
In saptaminile desfasurarii serialului, am reactionat si, intim, am dorit sa scriu despre el. N-am scris nimic si imi dau seama acum, dupa ce s-a incheiat, ca bine am facut ca nu m-am repezit. E bine ca aceasta dezbatere n-a avut loc in timpul difuzarii emisiunii, pentru ca ar fi perturbat desfasurarea proiectului. Imi dau acum seama ca experimentul a reusit. Intentia a fost concretizata si amintirea de acum nuanteaza primele impresii pe care le-am avut la multe din aceste momente. Poate a fost o reactie de filolog, poate eminescienii au o reactie mai degraba „filologica“ fata de Eminescu. Exasperati ca Eminescu este intraductibil lingvistic, facind din asta un alibi, iata ca ne trezim cu el tradus in alte limbaje decit cele lingvistice, in limbaje neverbale. Este clar o incercare de rupere a lui Eminescu din contextele in care a ajuns, aluvionar, pina la noi si este un experiment „lovinescian“ aplicat lui Eminescu. Cit rezista aceste experimente Eminescu? Uneori, exista in PrOEZIA momente in care versul nu se mai aude. Cit din puritatea versului poate fi decontextualizat, cit poate fi Eminescu smuls din contextele care s-au format in jurul lui? Pentru ca asta e realitatea noastra: nu-i putem curata statuia, ea traieste cu tot ce se intimpla in jurul ei.

Ne-am trezit cu un Eminescu recontextualizat, pus in situatii existentiale si de spunere noi – pentru ca sint situatii contemporane in care Eminescu ar putea fi reutilizat. Eminescu este aproape un poet popular necunoscut, este mai mult citat decit citit. Eu cred ca aceasta fortare a experimentului SMART a insemnat un alt fel de readucere pe buzele tuturor a lui Eminescu. Treptele de decontextualizare a versului eminescian au trecut de la text (care nu e oricare, ci e unul patrimonial, fondator), prin teatru (care presupune actori si regizori, deci brusc o mediere, citeva filtre de mediere), pentru a sfirsi in media, in televiziune. Or, apropierea cea mai mare de media, de televiziune ca un canal care aduna, stringe, ca o supra-arta populara care foloseste din toate cite putin, mi s-a parut ca a facut-o Ducu Darie: el a iesit chiar din teatru, a sacrificat versul eminescian incercind sa-l aduca spre semnul de televiziune.

M-a frapat – si ar fi fost poate un experiment de facut – ca nu s-a recurs deloc la incercarile dramatice ale lui Eminescu, pentru a proba dramaticitatea versului eminescian. Cit este el de dramatizabil? Tin minte ca au existat la televiziune, demult, niste incercari de nevazut de a pune in scena acele fragmente. Un eseu al regretatului Petru Cretia, care iti arata cita poezie este acolo, in dramaturgia lui Eminescu, a reusit sa ma reapropie de text. Dar acel proiect de televiziune ucisese pentru mine un capitol din Eminescu.

Dan C. MIHAILESCU:
Ascultindu-va, imi dau seama ca eu sint aici, in discutia despre PrOEZIA, oarecum pe post de Efimita: asa cum le spuneti voi, bobocilor, suna complet altfel! Eram asa de revoltat de monstruozitatile lui Ducu Darie incit riscam sa proiectez asupra intregului experiment o lumina neagra. Nu stiu cum au procedat cei de la SMART, daca au vizat un public-tinta. Eu imi inchipuiam ca PRO TV-ul incearca sa acapareze publicul de teenager-i de la B.U.G. Mafia si ma indoiam ca underground-ul narcoman putea sa-i atraga. Din punctul meu de vedere, eu sint totalmente antinomic fata de proiectul vostru... Pe de alta parte, nu vreau sa ma cititi in cheie diplomatica, de linguseala stupida sau de prodomism chiar, dar in orice caz nu avem voie sa incepem dialogul inainte de a lauda, cum spune Oana Pellea, initiativa. Tocmai PRO TV-ul, postul cel mai socant, provocator, comercial – si, teoretic, mai anticultural – a gazduit proiectul. Primul soc este acesta.

Ion Bogdan LEFTER:
E adevarat ca e un contrast: un post comercial care face emisiuni cu Eminescu. Dar, in acelasi timp, proiectul insusi are o dimensiune comerciala importanta: n-a fost prezentat un Eminescu epurat, foarte elitar, adresat unui public-tinta filologic. Serialul a fost dramatizat si „cinematografiat“, iar PRO TV-ul i-a facut promotion cu spoturi publicitare difuzate de-a lungul zilei, cu accent asupra regizorilor-vedete, asupra actorilor-vedete s.a.m.d. A existat – deci – si o dimensiune de show TV a serialului.

Dan C. MIHAILESCU:
Dar trebuie sa vedem cum ii foloseste asta lui Eminescu, nu PRO TV-ului! Nu tiparului televizistic, ci reapropierii gustului public de versurile lui. Ar trebui sa vedem daca exista vreun pustan de 16 ani care a trecut acum de la Nirvana lui Kurt Cobain la Nirvana lui Eminescu! Oricum, mi se pare foarte riscant sa arunci epitete intr-o asemenea discutie, sub priza directa. Eu imi gindesc mult reactiile tocmai pentru ca primele impulsuri sint sa plec in trei, patru directii, ca un bun schizoid ce ma aflu!...

Oana PELLEA:
As vrea sa mai fac o precizare, si anume ca eu nu am avut nici un drept artistic asupra proiectului! L-am initiat cu SMART-ul si l-am finalizat multumita PRO TV-ului, fara sa intervin in realizarea lui, asa ca noaptea stateam si asteptam sa vad emisiunea. In clipa cind a inceput „saptamina devoratorilor de Eminescu“ a lui Darie, eu am avut un soc psihic! Noroc ca a fost mama linga mine, pentru ca am vrut sa sun la telefonul telespectatorului si sa spun: „Ma numesc Oana Pellea si am initiat proiectul, dar este inadmisibil ceea ce vad acum!“ Am avut insa rabdarea sa urmaresc tot ce se intimpla si mi se pare extraordinar ca a fost asa. Pentru ca, asa cum fiecare avem Hamletul nostru in cap, asa avem si Eminescul nostru: plingem la o poezie anume sau la un vers. Viziunea lui Darie este o realitate: ma intreb si eu cit de bine ii face lui Eminescu, dar este oricum un Eminescu!

Dan C. MIHAILESCU:
Eu sint totalmente de acord cu textul Marinei Constantinescu: o blasfemie! Si am incheiat cu capitolul Darie, pentru ca el mi se pare de o inaderenta flagranta la Eminescu!...

Oana PELLEA:
Dar el asta a urmarit, socul!

Cristina RUSIECKI:
Pot sa spun ca, printre colegii mei din televiziune, el a fost cel mai urmarit, iar productiile lui Ducu Darie au fost cele mai elaborate, au fost muncite din rasputeri.

Dan C. MIHAILESCU:
Foarte bine. Asa cum ma bucur si ca scena cu cada de baie din Romeo si Julieta de la Teatrul National, la care eu m-am ridicat si am plecat din sala, continua sa faca sali pline cu baieti de 18-25 de ani! E perfect! Ca sa va spun sincer, din toate episoadele PrOEZIEI am ramas – si fac abstractie de faptul ca este de fata – cu Rugaciunea Oanei Pellea, deci cu cea mai traditionala montare. M-a socat foarte placut Mihai-Razvan Ungureanu. Cartarescu s-a simtit fireste la el acasa in textul pe care l-a citit. O surpriza a fost Loredana Groza. De ce? Pentru ca a accentuat corect! Accentul la Eminescu este o grozavie! Faptul ca ea a reusit sa spuna „Ce mi-i vremea cind de veacuri/ stele-mi scínteie pe lacuri“ in loc de „scintéie“, cum ar fi spus Albulescu sau Cozorici, m-a innebunit de fericire. Dan Astilean a rimat „únuia“ cu „alelúia“, cind accentul corect era „unúia“ cu „alelúia“ – absurd, dar asa e. Loredana a fost o surpriza. Cind am dat cu ochii de ea pe ecran, am inlemnit, mi-am zis ca e nenorocire. Mi-aduc aminte ca am avut la un moment dat un vis: sa fac o revista de brain-storming: sa-l pun pe Agopian sa faca cronica de balet, pe Cartarescu de teatru, pe Manolescu de fotbal…

Oana PELLEA:
Pentru PrOEZIA am avut o idee care practic nu s-a putut realiza: sa se ia lume de pe strada, oameni obisnuiti, care sa citeasca Eminescu. Era prea dificil de realizat, trebuia sa-i aduci in studio…

Dan C. MIHAILESCU:
Sa va spun ce reactie ati stirnit la conservatori. Cind m-a sunat Sandu Dabija sa-mi propuna sa citesc si eu din Eminescu, am fost ingrozitor de socat: sa vin sa-mi arat si eu mecla! Iar primul impuls, al liberalului, al insurgentului din mine, a fost sa spuna da, voi citi bucati din Fragmentarium, unde Eminescu isi nota „zece parechi de izmene, doi ciorapi“!... Pe urma m-am gindit ca, intr-un an cind Eminescu oricum este supus tensionarilor, ar fi mai bine sa trec spre partea caragialiana a lui Eminescu, respectiv la corespondenta lui cu Veronica Micle, adica mixajul de Chiriac cu Veta! M-am gindit sa recit scrisoarea cu „Doamna, m-am saturat sa mai traiesc cu o rufa murdara ca dumneata“... Pe urma, mi-am zis ca romanului amarit trebuie sa-i dau ceva serios, in care sa se vada ca Eminescu este vizionar. Asa am ajuns de la „trei parechi de izmene“ la Andrei Muresanu! Cita vreme ne miscati mintile si ne tulburati e bine, inseamna ca v-ati atins scopul...

Cristian IONESCU:
As vrea sa va povestesc ceva, ca tot veni vorba de vedete si de lectura lui Eminescu. Am fost foarte surpins de cum si-a luat rolul in serios Artanu, solistul de la Timpuri Noi. El a intrat in cabina o ora si zece minute si a repetat ce avea de citit, rugindu-ma sa-i spun unde cade fiecare accent. Am fost uluit de cit de serios a fost...


Inchideri si deschideri

Doru MARES:
Marturisesc ca ora la care s-a intimplat PrOEZIA imi este inaccesibila! Asa ca atunci am vazut putine episoade, iar acum citeva zeci. De uitat am inceput sa ma uit dupa ce Victor Parhon a scris un articol care m-a infuriat foarte tare, pentru ca nu avea nici un pic de dreptate. Proiectul PrOEZIEI este formidabil, iar realizarea este si ea formidabila, cu toate partile ei pe care receptorul poate sa le accepte sau sa le respinga. Este un lucru foarte firesc, pentru ca exista lucruri la care rezonezi si lucruri la care nu rezonezi. De pilda, eu cred ca, in blocul asta de 109 episoade, cel mai inspirat dintre cei trei regizori este Ducu Darie. Cel mai aproape din esantioanele prezentate acum mi-a fost litania hip-hop a Dorinei Chiriac, cu graffiti, cu iarba fumata, cu siringi de drog pe jos, cu un fundal sonor pe care n-am reusit sa-l depistez…

Carmen MUSAT:
Era o melodie cintata de Marilyn Monroe.

Doru MARES:
Mi s-a parut cel mai aproape de ceea ce as pretinde astazi, dar nu de la Eminescu. Pentru ca eu continui sa cred ca textul scris este facut sa fie citit in singuratate, pe baza de doi ochi si un text tiparit in fata. Ca atare, intilnirea cu experimentul propus de SMART implica doua variante: ori il stii pe Eminescu si te bucuri sau nu de spectacol, ori nu-l stii pe Eminescu si poate il si citesti dupa aceea! Amindoua ipotezele sint la fel de functionale: il regasesti pe el sau te regasesti pe tine dupa ce l-ai citit pe el. Personal, marturisesc cu rusine ca nu l-am mai citit pe Eminescu de vreo 20 de ani! Sper ca l-am citit bine atunci...

In acceptia mea, toata povestea se petrece in lipsa lui Eminescu: textul propriu-zis este undeva in spate si nici macar nu este prea important ca-i apartine lui Eminescu sau altcuiva. Mai degraba intentia este importanta. In esantioanele observate citesc trei regizori si vreo 20 de actori, daca nu ma insel, si undeva in spate este haloul Eminescu. Asa as recepta experimentul si, inca o data, cu afirmatia care sper sa nu-i supere pe Sandu Dabija sau pe Mihai Maniutiu, ca singurul care a iesit in alta parte via proiectul acesta este Ducu Darie. Pentru ca exista si variante: ce i-a placut lui Dan C. Mihailescu mie mi-a displacut. Mihai-Razvan Ungureanu mi-a displacut complet: mi s-a parut atit de tern si atit de lipsit de voce… Probabil ca este inca o dovada ca Guvernul Romaniei n-are nici o legatura cu Eminescu – si nu e prima data cind asa se intimpla!...

Iar singura chestie chiar stupida mi s-a parut recitarea lui Florin Dumitrescu. Dar acea „oda spatiala 2001“ facuta de Ducu Darie, cu patinarea usor monosexuala, lesbiana, in desert, este de mare rafinament. Ca si partea cealalta, cu S-a stins viata falnicei Venetii, unde Darie sugereaza ca-l intelege pe Eminescu prin finalul de la Socola via ultima camera din Calauza lui Tarkovski. Mi se par niste chestiuni foarte bine facute. Inca o remarca: daca proiectul a presupus un mozaic de forme, cred ca ar fi trebuit – cu tot respectul pentru cei trei regizori – sa presupuna si un mozaic de regizori.

In „Anul Eminescu“ (care este o decizie oficiala; era cit pe ce sa fiu si eu inclus intr-o grupa de lucru, dar am scapat, pentru ca nu-mi plac icoanele astea fortate politic), in toata comedia asta care va dura pina la iarna si in care PrOEZIA este o foarte OK exceptie, lucrurile sint atit de imbatosate si de conservatoare, incit pina la urma iti vine sa dai foc operelor lui Eminescu, sa-l scapi de vina de a fi folosit in asemenea hal jos si josnic. In anul acesta am vazut insa pe 15 ianuarie la Botosani un film foarte scurt facut de Ion Sapdaru, un tinar regizor (in sensul ca a inceput in anii acestia, pentru ca altfel este optzecist) foarte interesant, care era sa provoace si un scandal cu niste diplomati, frati de-ai nostri de peste Prut... El face priza in direct pe strada sau chiar la Socola: au gasit pina si acolo citiva care isi mai aduceau aminte ceva poezii de Eminescu. El cred ca a reusit sa scoata un pic aura de biserica de pe Eminescu. Pentru ca eu asta-i reprosez receptorului, teoreticianului si cum-mai-vrei-sa-i-zic-ului roman: ca n-are destula incredere in Dumnezeu si incearca sa-l dubleze cu tot felul de persoane, altfel nevinovate si care, la vremea lor, au fost niste bon-viveurs de-a binelea. Cred ca a fost foarte important ca Eminescu a fost poet, nu cred ca trebuie sa-l dubleze pe Dumnezeu...

Carmen MUSAT:
Eu ma bucur in primul rind ca timp de cinci luni de zile s-a auzit Eminescu la televizor, ca a fost, iata, un prilej de a repune in discutie poezii despre care foarte multa lume vorbeste nu in foarte buna cunostinta de cauza sau cu amintirile din scoala generala. Cred ca din acest punct de vedere proiectul SMART si-a atins scopul. Cit despre obiectivul de a propune o recitire si nu o recitare a operei lui Eminescu, cred ca cel care a reusit cel mai bine a fost Alexandru Dabija, pentru ca, realmente, cind avem de-a face cu poezia, atitudinea fata de text a regizorului trebuie sa fie cu totul alta decit a regizorului care se apropie de un text dramatic.
Ceea ce mi s-a parut neadecvat in proiectul lui Ducu Darie a fost renuntarea la text in favoarea propriei viziuni: n-am vazut Eminescu in viziunea lui Alexandru Darie, ci am vazut fantasmele lui Ducu Darie folosind ca pretext textul eminescian. Nu stiu daca acesta este modul cel mai adecvat de a te apropia de un text. Pentru ca, din acest moment, proiectul de a propune o recitire a operei eminesciene cade: ne izbim de inadecvarea dintre text si viziunea cinematografica.

De ce mi s-a parut Dabija mai aproape? Pentru ca, pe de o parte, a reusit sa scoata din conventional recitarea poeziei eminesciene. N-am vazut actori care sa se puna in valoare pe ei; textul a fost citit cu o economie de mijloace evidenta. Apoi, scenografia: cred ca pentru textul eminescian nu este nevoie de decor, nu este nevoie de aglomerarea de simboluri intr-un platou. Mi se pare ca monotonia si simplitatea dau cel mai bine pentru a pune in valoare textul eminescian. Pentru ca asta era miza: un prilej de a ne intoarce la text. La Ducu Darie, divortul dintre text si imagine mi s-a parut evident si cautat cu tot dinadinsul. Asistam la doua discursuri paralele, iar la un moment dat, dupa cum bine observa Bogdan Ghiu, textul aproape nu se mai auzea. Acea imagine putea sa mearga cu orice, nu numai cu Eminescu, cu orice text. De aceea spun ca a fost doar un pretext. Inca un lucru care m-a socat negativ a fost metamorfoza de-a dreptul penibila a poemului in spectacol. Si inca ceva: un exhibitionism actoricesc. In Invierea, de pilda, nu am inteles absolut deloc nu numai care era relatia dintre text si imagine, dar care era si relatia dintre text si muzica.

Dan C. MIHAILESCU:
Imaginile erau mai degraba pentru El Zorab!

Bogdan GHIU:
Incercind sa-l decontextualizeze, sa-l scoata din ale lui pe Eminescu, Ducu Darie nu-l deschide, ci poate il inchide in altceva, iar semnul de televiziune este mult prea incarcat, are sunet, scenografie etc. Asadar, Darie il ia pe Eminescu din ceva unde era inchis – sa acceptam asta – si il inchide in altceva, nelasindu-l la jumatate de drum. Daca am vorbit despre gestul PRO TV-ului, care a gazduit si a cultivat acest proiect, cred ca totodata ar trebui sa punem in cauza si teatrul romanesc contemporan in atitudinea lui fata de text. Poate nu este intimplator ca Eminescu a fost dus in aceste directii si ar fi de discutat despre cit de prezent este textul in momentul de fata pe scenele romanesti in complexul semnului teatral. Pentru ca Eminescu nu e dramaturg, nu e Shakespeare. Noi visam ca este Shakespeare...

Doru MARES:
Ideea e totusi daca nu plecam cumva de la o premiza gresita sau de la o prejudecata: am fi vrut ca un obiect cu specificul lui, care este mesajul televizat, sa fie suprapozabil perfect unui obiect cu specificul lui deja supraincarcat de secole, care este mesajul unei carti. Or, cele doua obiecte, cele doua mesaje sint incompatibile ca structura.

Bogdan GHIU:
Dar recunoaste ca tu, ca filolog, in elitismul tau filologic, ai fi fost mult mai incintat sa apara in acest an un eseu de tip Negoitescu, care sa-l reinterpreteze pe Eminescu. Aceasta nu se intimpla, de la o vreme incoace.

Doru MARES:
Ei bine, o sa te surprinda, dar n-as fi fost mai incintat! Cei noua ani de cind scriu cronica de teatru m-au stricat: sint mai multumit de ce a iesit decit daca as fi vazut un nou eseu!...


Coerentele posibile ale „recitirii“

Ion Bogdan LEFTER:
Un raspuns mai general la intrebarea lui Bogdan Ghiu ar fi urmatorul: s-ar putea ca intreaga dezbatere provocata de „celebrul“ numar Eminescu al Dilemei, apoi scandalul manualelor alternative din toamna trecuta si care se tot reaprinde din cind in cind, in fine, ecourile acestui serial sa constituie ele, impreuna, acea noua punere in termeni si a lui Eminescu, si – de fapt – a intregului sistem de concepte ale culturii romane si ale receptarii noastre culturale.

As mai spune in acest punct al discutiei noastre inca un lucru, si anume ca mi se pare pe de o parte, inevitabil, pe de alta, regretabil (termenul e – poate – putin prea tare) ca in jurul PrOEZIEI se reia o tema de dezbatere de mult batuta si de mult clasata in zona discursului teatral si spectacologic: problema fidelitatii fata de text. De-a lungul celei de-a doua jumatati a secolului al XX-lea s-au inregistrat in lume serii intregi de experimente teatrale extraordinar de interesante, care la vremea lor au socat, care s-au indepartat de text, care au actualizat dramaturgi vechi, care au dislocat personaje, care au produs tot felul de colaje, pina la transformarea textului dramatic in pretext regizoral. Din punctul de vedere al spectacologiei – si includ aici toate formele posibile de teatru: teatru de televiziune, cinema s.a.m.d. – , lucrurile astea sint deja asimilate, ele tin de istoria evolutiei artelor spectacolului. Cred – in consecinta – ca n-ar trebui sa ne socheze faptul ca in anumite episoade din PrOEZIA se pierde legatura cu textul eminescian. Simplul fapt ca respectivele episoade „extreme“ sau „extremiste“ sint incluse in serial constituie legatura cu Eminescu si creeaza un cimp maxim posibil de reflectie, cu o deschidere enorma...

In alta ordine de idei, as vrea sa va propun sa nu discutam doar cazuri particulare, ci sa incercam in continuare sa vedem care sint datele proiectului general. Mie mi se pare ca mozaicul despre care ati vorbit mai multi dintre voi e in ansamblu o propunere extraordinar de interesanta. Nici unul din cei trei regizori invitati sa „manevreze“ acest serial nu a avut o prestatie omogena. Daca ne gindim la Mihai Maniutiu, el a facut episoade in care a mers pe teatralitatea austera, punind in valoare actorii: pe Oana Pellea, pe Marin Moraru, pe George Ivascu, pe alti citiva, intr-o maniera evident teatrala si care – nu cred ca gresesc – a presupus repetitii cu actorii, lucru cu actorii pe text. Deci e vorba despre o punere in cadrul micului ecran a unei performari, a unui act teatral. A lucrat – apoi – cu ambasadorii, cu diplomatii straini acreditati la Bucuresti, unde, ca si cazurile personalitatilor publice, politice, li s-a lasat invitatilor libertatea sa-si aleaga textele si sa le citeasca asa cum vor ei. Procedeu folosit si de Dabija cu poetii si cu scriitorii romani pe care i-a chemat sa citeasca sau sa recite. Cred ca experimentul cu limbile straine e intr-adevar foarte interesant, macar ca potential, ca intentie, si mai cred ca el ar fi fost exploatat la maximum daca nu s-ar fi folosit subtitrajele: am fi auzit numai cum „suna“ Eminescu, ce „muzicalitate“ are el in alte limbi...

Oana PELLEA:
Asa a si vrut Maniutiu!...

Ion Bogdan LEFTER:
Probabil ca din motive de „marketing televizual“ nu se putea difuza pe un post comercial, seri la rind, Eminescu recitat in limbi straine...
Daca ne uitam apoi la Dabija, observam ca si el a folosit personalitati invitate pe care le-a lasat sa-si aleaga textele, sa le recite, fiecare dupa inspiratie, dar a lucrat si cu actori, in mai multe maniere. Unul dintre „calupurile“ lui a fost filmat cu texte extrem de scurte, cite o propozitie din Eminescu, si minutele s-au umplut cu panoramari ale chipurilor actorilor, in tacere, ceea ce a creat o anumita atmosfera. Pentru ca, vazind episoadele, stii ca acele taceri si acele panoramari se petrec sub generic Eminescu...

Bogdan GHIU:
...cum e blancul, paginarea intr-o editie de lux...

Ion Bogdan LEFTER:
Exact! In ce-l priveste pe Darie, „calupurile“ lui n-au fost toate la fel. Cel mai mult au atras atentia – si in presa, si in discutia noastra – cele „cu drogati“. Dar in prima lui saptamina, cea cu Glossa, nu este deloc rupta legatura cu textul, ba dimpotriva, as spune ca este cel mai lucrat „calup“ din tot serialul, in sensul cautarii unor mijloace vizuale de transpunere a constructiei textului. Glossa este un text, o specie care presupune reguli permutationale. Aceste reguli permutationale, care in poezie tin de structura de vers a poemului, sint transpuse intr-un anumit tip de permutare a personajelor: ele apar si dispar din cadru, se si suprapun la un moment dat in montajul computerizat si isi „paseaza“ unul altuia rostirea versurilor, pentru ca pina la urma sa se adune toate intr-o stranie „performare“, ca in strofa finala a unei glosse, care, dupa cum stim, rastoarna strofa initiala. Altfel spus, mi se pare ca Darie a construit chiar o Glossa teatralo-televizuala, foarte atent lucrata.

Dan C. MIHAILESCU:
Desi Albulescu e ca nuca-n perete!...

Ion Bogdan LEFTER:
Mie mi-a placut foarte mult Albulescu recitind strofa finala...

Calupul „cu drogati“, cum i se spune, mi se pare si el foarte interesant. Observatiile pe baza carora episoadele acelei saptamini au fost respinse sint corecte din perspectiva din care au fost formulate, dar cred ca ele nu tin cont de regula jocului pe care autorul, regizorul, si-a stabilit-o singur atunci cind si-a gindit mizanscena. Privita in sistemul ei, propunerea e foarte coerenta si se vede pe ecran ca felul in care echipa de realizatori a lucrat a fost foarte omogen: graffiti-urile realizate de catre scenograf, cadrele filmate de cameramani, care au lucrat cu un limbaj vizual al balansurilor, al alunecarilor, jocul „de compozitie“ al actorilor, care si-au asumat, cu toata convingerea, conditia unor personaje marginale, aproape extrasociale, toate astea intra intr-o remarcabila coerenta a propunerii. Faptul ca ea e socanta si conduce la o imagine a realitatii si a societatii care nu exista stricto sensu in Eminescu este, bineinteles, un pariu provocator, pe care autorul si l-a asumat. El trebuie comentat in acesti termeni ai provocarii. Daca vrem sa facem fineturi speculative, putem spune ca, slava Domnului!, in opera lui Eminescu e adeseori exprimat sentimentul sau de marginalizare, ideea excluderii din societate, a „scoaterii din joc“. Poate ca – vreau sa spun – propunerea lui Ducu Darie incearca sa traduca in termeni contemporani, actualizind violent, socind s.a.m.d., o anumita dimensiune a operei si a personalitatii lui Eminescu. Dupa aceea, ultimele sale „calupuri“ mi s-au parut si mie mai „descentrate“: incercari de a tatona simbolistici biblice si alte „multiculturalisme“ europeano-asiatice care mi s-au parut inconsistente, in sensul englezesc al cuvintului, adica incoerente in raport cu propriul lor proiect, inconsecvente...

Pe scurt, si la Maniutiu, si la Dabija, si la Darie sint formule diferite care arata eforturi foarte interesante de tatonare a unei opere extrem de complexe si de diverse, eforturi de gasire a unor solutii intr-o situatie in care ei, regizori de teatru, s-au lasat angrenati fara ca limbajul televizual sa fie limbajul lor obisnuit de expresie. La Darie, mai exista un experiment vizual foarte interesant: acela cu scenografia computerizata, violent colorata, in continua miscare, ca intr-o action painting. Din punctul de vedere al mecanismelor producatoare, acel „calup“ (al doilea dupa Glossa) a dezvaluit pofta si indrazneala regizorului de a se juca pe „claviatura“ TV, de a experimenta posibilitatile tehnice ale televiziunii. Spre deosebire de teatru, la televizor poti face sa dispara personajele din cadru, poti face acele jocuri cromatice, discutabile ca eficienta in episoadele respective, dar oricum interesante din unghi „poietic“, al procesului de explorare regizorala...
Doru MARES: Ceea ce spune Bogdan Lefter spusese intr-un fel si Oana Pellea cind a vorbit despre lucrul la cele 109 secvente ca despre o „oglinda fantastica a realitatii“. E clar ca fiecare regizor a cercetat in varii modalitati recitirea lui Eminescu.


De la recitarile old fashioned la milenarism

Iulian BAICUS:
As vrea sa pornesc de la un citat din „clasici“, si anume de la un celebru articol al lui Andrei Plesu publicat, cred, mai intii in Dilema si reluat ulterior in Chipuri si masti ale tranzitiei. E acolo o intreaga tipologie a recitarilor din Eminescu: de la actorii care, cind recita, ii scuipa pe spectatorii din primele rinduri si pina la actorii care mor pe scena... – chipuri destul de recognoscibile sub masti! In momentul in care privim acest experiment produs de SMART, trebuie sa avem in vedere si receptorul.

Se vorbea la un moment dat despre un public-tinta. Parerea mea e ca tot acest experiment este ca un palimpsest imens, ca un intertext enorm care poarta in el absolut toate contextele: contextul in care ne gasim acum, lumea din care venim si lumea in care ne ducem, ceea ce e mai ciudat! Textul acesta – luind cuvintul „text“ intr-un sens foarte larg – cuprinde foarte multe „publicuri“-tinta, are „publicuri“ foarte diferite, de la, as spune eu, cel al grupurilor tip B.U.G. Mafia, pina la profesorii universitari care-l stiu pe Eminescu din scoarta-n scoarta (doi sau trei au si fost prezenti in acest serial, precum Eugen Negrici si Nicolae Manolescu). Cred ca multitudinea asta de receptori asigura experimentului o mare prospetime, o vioiciune intelectuala care il face accesibil in zone foarte diferite si, intr-un fel, il „traduce“ pe Eminescu, in sensul lui Jan Kott: Eminescu, contemporanul nostru, „tradus“ in limba noastra, a vremurilor noastre. Unora le convine asa ceva, altora nu. Reactiile sint foarte diferite, dar insusi faptul ca exista o reactie inseamna ca experimentul a reusit.

Am fost foarte socat de vreo patru zone „textuale“ din filmele lui Alexandru Darie, din „lumea-Darie“: prima zona ar fi cea a Glossei. Jocul acesta permutational, despre care vorbea dl Lefter, e foarte bine facut, in sensul ca eu am vazut acolo chiar un joc. Exista o tema si niste variatiuni: fiecare varianta din Glossa era reluata de alt actor. Se creeaza niste relatii foarte interesante cu textul-mama, Glossa cea pe care o cunoastem din scoala, si textele mai putin cunoscute care sint variantele postume: un fel de joc intre textul propriu-zis si postume.
A doua zona ar fi cea mai shocking, care si pe mine m-a socat: nici eu nu mi-as fi imaginat niciodata ca Eminescu poate pluti linga siringi si droguri, ca poate fi recitat intr-un WC insalubru. Dar mi-am dominat aceasta reactie old fashioned si m-am gindit ca reactionez asa pentru ca fac parte si eu din establishment-ul cultural.

Ultima parte a serialului lui Darie mi s-a parut un exemplu superb de regie moderna, in sensul ca, de fapt, regizorul nu prea mai are actualmente nevoie de text; de pe la 1930 incoace s-a cam abolit textul. Mi s-a parut un strigat sau mai degraba o incercare de a-l aduce pe Eminescu in alte zone, pe care Eminescu le anticipase si nu prea. De exemplu, sint niste nuante expresioniste in Privesc orasul furnicar sau in alte texte care il apropie de zona aceasta, si anume o combinatie, un mixaj intre Eminescu, Kafka, Musil, zona absurda, ciudata a existentei. Aici Alexandru Darie a lucrat foarte bine, cu trimitere spre milenarism, spre sfirsitul de veac, spre o distrugere finala. Tot spatiul Venetiei e o lume putreda, foarte bine sugerata, cel putin ca spectacol teatral.
Cit despre invitati, in primul rind au fost aduse personalitati: de la oameni controversati, precum colegul meu T.O. Bobe, pina la Alexandru Paleologu sau la ambasadori straini aflati in trecere prin tara. Fiecare a dat o interpretare personala textului pe care l-a ales. Florin Dumitrescu, de exemplu, a avut o interpretare de tip Sarmalele reci pe Eminescu.


Un produs mediatic in „razboiul interpretarilor“

Ion Bogdan LEFTER:
Va propun sa revenim in discutia noastra la relatia poezie–teatru–cinema–televiziune–mass media. Cum spuneam mai devreme, traversam o etapa de dislocare a sistemelor de stereotipii nationale. In acest context, iata ca a aparut un produs mediatic, si anume PrOEZIA, construit pe cea mai „inalta“ poezie romaneasca, „atacata“ cu mijloace de expresie foarte diferite, din alte arte decit literatura. S-a nascut astfel – de fapt – un produs „interartistic“ sau „multiartistic“ in care straturi diferite de limbaje se suprapun, se intrepatrund, isi corespund, uneori intra intr-o contradictie flagranta, intr-un divort violent, iar rezultatul este – culmea! – un produs mediatic. E un caz ciudat, in fond foarte... postmodern, de experiment comercial. In gindirea modernista, experimentul era opus comercialului. Erai experimental daca te izolai in limbajele pure, daca incercai sa gasesti solutii foarte izolationiste si, la limita, sa suspenzi discursul artistic. In schimb, erai comercial daca faceai lucruri pe gustul comun, daca foloseai canalele publice, daca scriai romane de consum etc. etc. Stim astazi foarte bine ca postmodernitatea a amestecat toate aceste nivele. Iata PrOEZIA!

Carmen MUSAT:
Mai putem porni si de la o alta idee: ca orice transpunere, orice „traducere“ a unui text intr-un anumit tip de limbaj, fie el metalimbaj, fie transpunere cinematografica, teatrala s.a.m.d., presupune o interpretare. Orice opera – e o banalitate – e deschisa, se preteaza la interpretari nesfirsite. Problema este totusi daca interpretarea poate sa fie oricit de libera, daca se poate spune orice despre o opera, daca, pornind de la un text, se poate construi orice fel de metatext, de interpretare. Poate ca suna conservator, dar eu ramin la impresia ca orice interpretare, oricit de libera ar fi, trebuie sa pastreze niste puncte de contact cu textul de la care pleaca. Cu atit mai mult atunci cind nu avem de-a face cu un text dramatic. Care ar fi diferenta dintre textul dramatic si poezie?: cred ca textul dramatic se preteaza, e facut pentru a fi jucat, interpretat, comentat in acest mod, pentru a fi transformat in pretext, ca si textul de proza, care se preteaza de asemenea la devieri foarte mari, ceea ce nu se intimpla – cred eu – cu textul liric, cu un poem.

Ion Bogdan LEFTER:
Aici intram deja intr-o discutie intr-adevar mai specializata. Se pot da exemple interesante care sa stimuleze o astfel de dezbatere. Chiar in cazul lui Eminescu: dupa cum se stie, interpretarea lui Negoitescu a rasturnat imaginea lui Eminescu, scotind in primul plan postumele in locul antumelor. Tot in literatura romana si tot in poezie, mai este si cazul cunoscut al modificarilor radicale ale lecturii lui Bacovia, perceput o vreme ca poet simbolist, „de camera“ etc., pentru ca interpretarile postbelice, de la Mihail Petroveanu incoace, sa vina cu un Bacovia citit pe filiera existentialista si absurda, raportat la Kafka, la Beckett si toti ceilalti, ceea ce a facut ca dintr-o data Bacovia sa arate cu totul altfel. Iar interpretarile mai recente, din ultimele doua decenii, au revalorizat partea ultima a poeziei lui Bacovia, afazia Stantelor burgheze, a versetelor finale. Exista si interpretarea cunoscuta a lui Albert Béguin asupra lui Balzac: marele prozator tipic pentru romanul realist de secol XIX, „comportamentist“, omniscient a fost citit ca un explorator al profunzimilor. Interpretarile sint – deci – posibile si, in asemenea cazuri, se indeparteaza in mod radical de ceea ce pina la ele era perceput ca fiindu-le propriu autorilor respectivi.

Bogdan GHIU:
Dar in asemenea cazuri avem un scris despre scris. Pe cind in PrOEZIA avem transpunerea intr-un alt limbaj teatral, intr-o autonomie a propriului semn.

Ion Bogdan LEFTER:
Cind spun ca o interpretare se indeparteaza sau nu de text am in vedere textul asa cum a fost el inteles pina la acele interpretari. Se poate adauga aici si cazul lui Sadoveanu, a carui imagine a fost complet rasturnata de reinterpretarile in sens livresc si mitologic ale lui Nicolae Manolescu si Alexandru Paleologu.

Bogdan GHIU:
Eu cred ca reactia noastra „nationalo-intelectuala“ se mai motiveaza si prin altceva, pe linga diferenta teoretica dintre limbaje, dintre teatru si poezie. La Caragiale – de exemplu – exista obligativitatea actualizarii, a unei fugi inainte prin interpretare si reactualizare. In balansul nostru, in acest psihism colectiv, Caragiale e perfect actualizabil, e actualitatea pura, pe cind Eminescu e „eternitatea“: Eminescu nu pare sa aiba context. Il percepem cu contextul lui din epoca si cu contextul creat de istorie. Nu exista text pur, desi noi il percepem pe Eminescu ca fiind „pur“. Ei bine, nu, el este plin de milul acestui context istoric pe care iata-l acum repus in alte contexte, contemporane. Ruptura se produce cind textul se estompeaza si dispare. Cita vreme el este transpus, mi se pare ca operatiunea a reusit.

Doru MARES:
In fond, emisiunea se numeste, foarte onest, PrOEZIA. Deci nu mai e poezia lui Eminescu, ci e PrOEZIA lui Eminescu!

Oana PELLEA:
Titlul l-a dat dl Nicolae Manolescu...

Carmen MUSAT:
Eu n-am facut nici o clipa vreo asociere intre PrOEZIA si faptul ca acest serial se difuzeaza la PRO TV! M-am gindit ca este mult mai potrivita o asociere intre poezie si proza, pentru ca, la urma urmelor, modul de a reciti poezia eminesciana propune si altceva: o apropiere de proza vietii, de ceea ce includ unele dintre sugestiile din poezia eminesciana, si anume ideea de prozaism, de normalitate a vietii de zi cu zi...

Bogdan GHIU:
E un „Eminescu citit in metrou“. Un „Eminescu de buzunar“, portabil. In Occident am vazut oameni tineri citind clasici in metrou, citindu-l pe Balzac, ceea ce pe la noi nu se prea intimpla.

Ion Bogdan LEFTER:
Mai este o problema pe care o avem in cultura romana si care cred ca a influentat receptarea PrOEZIEI: Eminescu a fost foarte putin prelucrat cu mijloace teatrale, televizuale, cinematografice. Din motive aproximabile: din respect prea mare fata de o figura tutelara, intrata in mitologia nationala...

Bogdan GHIU:
S-au produs totusi kilograme de „poeme cinematografice“, eseuri de televiziune... cu plopi...

Ion Bogdan LEFTER:
S-au facut doar recitari care l-au fixat pe Eminescu in imaginea Poetului cu majuscula, pe care trebuie sa-l admiram infiorati – si pe care n-avem in nici un caz voie sa-l translatam in alte limbaje. PrOEZIA face un experiment foarte interesant in acest sens si poate ca va stimula si alte cautari sau – eventual – realizarea unor proiecte despre care se stie si care n-au putut fi concretizate pina acum. Unul este cunoscut: scenariul extraordinar al Catalinei Buzoianu – cred ca scris inca din anii ’70 – dupa Sarmanul Dionis. A fost publicat in volumul ei de Novele teatrale (despre care am mai spus ca e una dintre cele mai minunate carti de eseistica romaneasca postbelica). Doamna Buzoianu a vrut sa faca din el un film. De ce n-a fost posibil inainte de ’89 e de inteles: atmosfera din scenariu e sumbra, textul avea un potetial subversiv redutabil. Nu-mi dau seama de ce n-a fost facut filmul dupa 1989. Deci PrOEZIA apare ca un salt peste niste trepte care nu au fost urcate...


Un regizor se explica

Alexandru DARIE:
Ca sa ma explic mai bine, v-as povesti o scena dintr-un film american despre viata lui Gershwin. Era o secventa acolo foarte interesanta, in care Gershwin intra intr-un bar nenorocit, unde cinta un pianist negru. Pianistul cinta, iar Gershwin transcria. La un moment dat, pe jumatate beat, vazind ce nota Gershwin, pianistul se opreste, ii priveste notele de pe portativ si-l intreaba: „Eu am cintat asta?!“ Intr-un fel, asta este postura in care n-as fi vrut eu sa fiu!

Mi se pare foarte interesanta discutia, cu dezvoltarile ei la care nici noi, realizatorii PrOEZIEI, nu ne-am fi asteptat. Noi am „cintat“ ce-am stiut! As vrea sa fac doua precizari. In primul rind, genurile – teatrul, proza, poezia – nu sint strict delimitabile. Cred ca este imposibil, atunci cind citesti o poezie, de oricine ar fi ea scrisa, sa nu ai in minte niste imagini care iti sint sugerate de text sau care uneori sint produsul unei sinteze pe care o faci automat in timpul lecturii. Ca niste pumni in stomac, cind poezia e exceptionala, care ti se impun de la sine. La fel s-a intimplat cu serialul meu: a ales niste stimuli, niste zone de senzatii, imagini, sensuri care parca plutesc in aer. Eu n-am facut decit sa reactionez intr-un mod cit am putut de onest la acesti stimuli veniti din text si numai din text. Chiar daca uneori impresia a fost ca exista o ruptura cu textul sau ca textul, intr-unul din fragmentele din serial, pare sa dispara. De fapt, el nu dispare. Textul e ca un virus indus care creste si genereaza in final ceva ce nu mai are nici o legatura cu impulsul initial. Dar fara acel impuls initial, fara contactul cu textul, nici una dintre imaginile sau senzatiile existente acolo n-ar fi fost posibile. Insasi „deformatia noastra profesionala“, a lui Mihai sManiutiut, a lui Sandu sDabijat si a mea, noi fiind eminamente regizori de teatru, presupune ca punct de pornire textul. Si cineastii sau regizorii de televiziune au niste povesti ale lor, personale, de istorisit, pornind de la niste date foarte precise. Dar noi sintem deformati nu numai sa pornim, ci si sa revenim la un text. Din punctul meu de vedere, toate episoadele mele sint oarecum legate. Exista intre ele niste relatii, un arc, un story chiar: de la o camera perfect inchisa, ca in Glossa, o camera claustrofoba, sartriana aproape, cu trecerea spre alte nivele.

Carmen MUSAT:
Mie mi se pare ca unul dintre lucrurile pe care le-ati facut in toate aceste secvente a fost introducerea anecdotei pe un teritoriu preponderent liric.

Alexandru DARIE:
In mintea mea, cel putin, barierele dintre dramatic, liric si epic sint extrem de friabile: granitele se sterg...

Dan C. MIHAILESCU:
..„spiritualizate“...

Alexandru DARIE:
Sigur, acesta poate fi un capriciu foarte personal si discutabil. Dar exista foarte mult lirism in orice piesa de Shakespeare, noduri de poezie pura inglobate in fire epice. Toata lumea pune asta pe seama grabei cu care se pare ca Shakespeare isi scria piesele. Multe scene, fragmente intregi de actiune sint rezolvate epic: un personaj martor, sa spunem, al unei inmormintari sau al unei nunti sau al unui razboi relateaza scena respectiva fara elemente dramatice.

Referitor la „drogati“: marturisesc cu toata sinceritatea ca am dorit extrem de mult ca lumea sa sara in sus! Trecusera patru saptamini din PrOEZIA inaintea episodului cu „drogatii“ si am simtit ca proiectul n-a fost remarcat asa cum am fi vrut noi. Am cautat atunci sa rastorn ceva, sa trezesc lumea, sa ne vada, sa ne injure, dar sa vada macar ca existam...

Dan C. MIHAILESCU:
...Sa facem un „Capitanul Soare“!

Alexandru DARIE:
Recunosc ca am plecat de la o realitate foarte dura, ceea ce a facut sa fiu injurat si banuit ca ma asemui cu acele personaje: am fost suspectat de dereglari psihologice si chiar de aceleasi obiceiuri. Versurile insele au sunat, dupa parerea mea, extraordinar de legat: lipsa unui viitor, disperarea, o enorma singuratate, apropierea de moarte. Totul e insa – sigur – discutabil.

Intr-o zi, am fost pus intr-o situatie extraordinara: ducindu-ma intr-un oras de provincie cu un amic, am fost abordat de vreo 20-30 de tineri care mi-au cerut autografe. Era la o saptamina sau doua dupa difuzarea „calupului“ cu pricina. Mi-au spus: „Ni se pare extraordinar ca simtim la fel! Sinteti vocea noastra!“ M-am cam speriat, pentru ca tinerii aia aratau destul de normal, adica nu pareau adunati de prin santuri! A fost cu atit mai tulburator ca am atins o coarda pe care eu nici macar nu o intrevazusem...

Bogdan GHIU:
Daca acest proiect ar fi fost pentru teatru si nu pentru televiziune, l-ai mai fi facut?

Alexandru DARIE:
Cu siguranta. Singura problema realmente dificila ar fi fost mijloacele. Pentru ca – intr-adevar – am beneficiat de mijloace tehnice cu care s-au putut realiza niste lucruri care in teatru, chiar daca ar fi fost posibile, ar fi costat foarte mult. Si nu ma refer aici doar la artefacturi cu aparitii si disparitii. De ziua mea am primit chiar o caciula de blana pentru ca mi s-a spus ca sint regizorul fenomenelor naturii! Asta pentru ca in episoadele mele era multa apa, ploua, era ceata, bateau vinturile…
Un lucru ma preocupa foarte tare. Eu ii spun iesirea din plus, din rutina exercitiului de teatru, in care lumea vine in sala imbracata frumos, plateste un bilet de intrare, asista la spectacol, primeste ceva de acolo, dupa care pleaca si se intoarce acasa. Acelasi lucru e valabil si pentru spectacolul de cinema, unde platesti un bilet, pop corn, Coca cola si tot restul...

Ca veni vorba, am vazut de curind un film absolut tulburator, Breaking the Waves, unde poti vedea inclusiv taieturi de montaj precum cele realizate de mine, facute la nivelul cinematografului. Totul e filmat din mina, usor tremurat, cu o violenta continuta. Este – intr-un fel – si ceea ce am vrut noi sa facem: nuditatea punerii in scena din episoadele lui Mihai sManiutiut, dezbracarea de mijloace, sau, la extrema cealalta, capriciozitatea si gaselnitele mele reprezinta doi poli opusi. Sandu sDabijat se plaseaza undeva la mijloc. Este un lucru care nu s-a incercat nicaieri: nici o televiziune nu a avut curajul sa ia opera poetului national si sa o transforme intr-o serie de filmulete de 1-2-3-5 minute.

Mi se pare ca este un curent care la aceasta ora se naste. Si ca sa revin la Breaking the Waves: filmul face o imbinare extraordinara, o sinteza suprema a lectiei americane si a celei europene; preia si lectia americana, care a inlocuit teatrul cu cinematograful (americanii nu mai au nevoie sa faca teatru pentru ca istorisesc, povestesc in cinema, care are cu totul alte mijloace), si lectia europeana, care inseamna si eseism, nu numai poveste. Si noi am simtit intrucitva sinteza asta. Cum s-ar intimpla daca am retraduce toate mijloacele folosite in PrOEZIA si am readuce totul in teatru, cu mijloacele teatrului? In cinema, in televiziune, secunda capata o alta valoare, minutul este deja o eternitate. Si este foarte interesant cum acelasi om – spectatorul – are o anumita perceptie a timpului cind sta in sala de teatru si o cu totul alta perceptie cind este in sala de cinematograf. Daca in teatru un minut inseamna foarte putin, in cinema e foarte mult, e enorm: intr-un minut poti sa spui o intreaga poveste.

Iulian BAICUS:
Ceea ce ati facut dumneavoastra este un soi de infectare cu HIV: un virus care intra in structura genetica a poeziei lui Eminescu si o modifica! E o ciudata relatie de „parazitism“. Ce spuneati la un moment dat mi-a adus aminte de un experiment care se facea in pictura (ma gindesc la povestea cu ploaia si cu apa): se scoteau pinzele abia pictate in ploaie si rezultatul era cu „materialul clientului“, cu apa din natura. In fragmentele dumneavoastra sint folosite toate aceste mijloace naturale: zapada, apa. Apare atunci relatia dintre corp si distrugere prin aceste mijloace, prin tot felul de elemente naturale. Exista si o extrema corporalizare, un joc extraordinar al corporalitatii si al reactiilor, mizind pe „chinuirea“ actorilor. E celebra chestiune a actorului-marioneta; aici e chiar actorul distrus, actorul coborit in infern, chiar „omorit“!

Oana PELLEA:
Darie nu omoara actorii!

Alexandru DARIE:
As spune ca – dimpotriva – actorii s-au pliat extraordinar pe ceea ce eu le-am propus. In presa a aparut intrebarea: cum este oare posibil ca niste actori atit de mari sa accepte o tavalire in noroi propusa de un nebun? Dar toti actorii cu care am lucrat, de la cei mai mari, ca Marin Moraru, Oana Pellea s.a.m.d., si pina la pustime, cei cu nume necunoscute atunci cind au venit in serial, au participat cu o credinta extraordinara. Fara ei, fara superbul sacrificiu al actorilor (frig, apa etc.) lucrul asta nu exista. Si aici contrazic ideea de actori-marioneta: nici nu se poate altfel, pentru ca, fiind vorba de domeniul liric, nu ai cum sa intervii. Lucrul cu actorii a fost foarte special, nu am avut un scenariu clasic, cu replici, cu un dialog intrebare-raspuns, sau chiar cu un monolog (pentru ca si un monolog este tot un dialog, un dialog cu tine insuti). Am avut de-a face cu sfere de energie continute, pe care actorul trebuie sa le sparga ca sa poata sa rosteasca. Au fost si episoade cind actorii au citit, numai ca nu mai erau persoanele reale citind o poezie, ci s-au transformat in personaje. Aici au fost fie exploatate defectele „neactorilor“, fie s-au accentuat anumite calitati, fie defectele le-au fost transformate in calitati. Intr-un fel, era propria lor regie: accentul, ritmul propriu s-au transformat in propriile personaje.


Firele discutiei se mai leaga si se mai dezleaga o data

Victoria LUTA:
Dintr-o pornire pedagogica, poate, as dori sa leg putin firele disparate ale discutiei de pina acum. Mi-au placut foarte mult si mi s-au parut foarte interesante prin polarizarea experientelor doua marturisiri. Avem doua cazuri diferite sau aflate la poli opusi: ce s-a intimplat cu dl Dan. C. Mihailescu, filolog pur, pus in situatia de a veni si de a recita o poezie de Eminescu in cadrul serialului, pe de o parte, si cu dl Alexandru Darie, pe de alta parte. Pornind initial de la o idee socanta, Dan. C. Mihailescu si-a accesibilizat treptat demersul pina a ajuns la ceva foarte onorabil si „demn de dat pe post“. Alexandru Darie a procedat exact in sens invers, lucru in mod repetat observat si discutat aici: in primele episoade din PrOEZIA a speculat, intr-un mod mai fidel cu textul, conflictualitatea latenta din Eminescu, punind Glossa pe 2-3 voci s.a.m.d., apoi a mers treptat pina la extrema insolitarii, ajungind la un grad de stranietate care il face pe Eminescu nerecognoscibil acolo. Este foarte clar – si noua ne este evident acum – ca astfel a urmarit sa socheze, iar premisa asumata a socului a si marturisit-o.

O alta experienta este cea a lui Alexandru Dabija, care prin simpla selectie a persoanelor puse sa recite si simpla selectie pe care aceste persoane selectate au operat-o asupra textelor, cu optiunile lor de interpretare, au creat un spectacol in sine, cu suficient de multe premise noi de interpretare si de recitire a lui Eminescu. Insa cred ca in toata discutia noastra am neglijat un element foarte important: am discutat suficient despre gradul de „artisticitate“ a acestor abordari si despre posibilitatea unui asemenea demers in cadru televizat, cu toate conditionarile de rigoare (PRO TV, post comercial, la miezul noptii s.a.m.d.), dar am cam uitat faptul ca acest demers a avut totusi in centru un telespectator pe care sa-l reapropie de poezia lui Eminescu. Acest lucru pare ratat in ultimele episoade ale lui Alexandru Darie si exemplul acelor tineri care s-au regasit in imaginile discutate mi se pare destul de restrins. Cred ca intre lecturile obligatorii si pentru filologi si pentru oamenii de teatru, linga Shakespeare, contemporanul nostru ar trebui sa asezam mai des inca o referinta: Limitele interpretarii, a lui Umberto Eco...

Doru MARES:
Las’ ca e greu sa-ti imaginezi grupe de telespectatori. Unul care sa inghita toate formulele este imposibil. Dupa parerea mea, proiectul asta nu a avut o tinta. A incercat, daca asa ceva este posibil, sa prinda toate tintele sau cit mai multe dintre ele. Ducu Darie a spus mai devreme ca dupa citeva saptamini a observat ca emisiunea – sau propunerea – risca sa functioneze ca somnifer. Cu ce trezesti omul? S-a spus: un soc. Eu nu cred ca a fost vorba de un soc, pentru ca pe mine nu m-a socat! E vorba mai degraba de o adecvare de limbaj. Aceste 109 episoade au incercat diferite limbaje. Cel pe care l-ati numit „fidelitate fata de text“ (eu l-as numi „limbaj clasic“, ca sa nu zic „pensionar“) s-a dovedit ca la un moment dat isi atinge limita.

Telespectatorul, in acest caz, si din cauza orei inaintate, folosea obiectul ca pe o pilula somnifera, ceea ce nu era, in nici un caz, pariul realizatorilor. In definitiv, faci o emisiune de citeva minute ca sa te adresezi unui om treaz, nu unui om care doarme. Pariul a fost sa trezeasca omul, sa-l reintoarca la Eminescu. Or, ideea asta de adecvare de limbaj prezinta un risc destul de mare: anumite limbaje isi pierd, incet-incet, tinta, din anumite motive, inclusiv biologice, si apar noi limbaje. Nu e un soc ceea ce a facut Ducu Darie in saptaminile lui cu siringi, iarba, safisme si alte chestii. Nu, este o adecvare de limbaj. Faptul ca l-au prins niste baieti si i-au cerut autografe inseamna ca intentia de a merge pe un nou limbaj este eficienta. El s-a dus cu cercetarea asta pina la cel mai nou limbaj pe care-l putem acum clasifica intr-un mod foarte academic si culmea a fost ca si-a gasit si replica. Deci limbajul a fost eficient.

Sint doua probe foarte exacte: limbajul 1, care produce somnul, din simplul motiv biologic ca tinta nu rezista fizic pina la momentul adresarii, si limbajul 2, care poate e un limbaj al urmatorilor 10-20-30 de ani, pentru ca limbajele se schimba acum din ce in ce mai repede, dar care si-a gasit de pe acum tinta treaza – dovada ca tinta a venit dupa autograf. Sigur ca iti vine foarte greu sa inghiti ideea ca limbajul tau tine cam cit tii tu, daca nu te apuca scleroza de la o vreme. Dar pariul asta e poate cel mai cistigat pariu al proiectului PrOEZIA: s-a gasit si s-a dat si replica pozitiva la un sistem de adresare poate putin cam greu de inghitit, dar care exista si care intra acum in probe.

Alexandru DARIE:
As vrea sa adaug faptul ca de la saptamina „cu drogati“ incoace, din informatiile pe care le am eu (sigur ca ele ar putea sa fie si gresite), trecind prin saptamina cu ingerasii si prin povestea cu diluviul, cu apa, audienta sau mai degraba aria (ca sa nu intru in chestiuni foarte tehnice) s-a extins. Daca la inceput, a existat o revolta aproape generalizata, cu putine exceptii, mai tirziu aria s-a extins. Acum si eu ma uit altfel la aceste episoade, nici nu mai sint ale mele, le privesc cu detasare si pot spune: ce prostie!; sau: ce bine a iesit! O data facute, sint facute si nu-mi mai apartin. Nu-mi pare rau de Glossa, e interesanta, dar daca as fi facut-o mai devreme, as mai fi avut vreo doua saptamini sa merg mai departe, spre zona care m-a interesat: zona subconstientului. Vorbesc din punct de vedere al investigarii unui anumit tip de subconstient, al imaginii de cosmar.

Dan C. MIHAILESCU:
...canibalism, zoofilie...

Oana PELLEA:
Nu cred ca socul se datoreaza limbajului. Pe mine m-a deranjat lipsa de lumina de la Darie. Nu ma supara ca unul vomita sau se drogheaza, dar ma interesa sa se fi deschis si o poarta. Unde este poarta pe care se poate iesi din acest cosmar?

Alexandru DARIE:
In episodul urmator!

OANA PELLEA:
In cel cu „Purgatoriul“? Poate pentru tine! E o inchidere, care foarte bine ca exista... Pe mine m-a incintat in primul rind experimentul tau, care arata o lume reala, nu putem face abstractie de ea. Dar daca nu mai exista decit lumea asta, daca nu mai exista decit solutia siringii si a injectarii, vreau sa-mi arati unde si care este poarta...

Alexandru DARIE:
Eu zic ca poarta se deschide la un moment dat...

Ion Bogdan LEFTER:
Dar – totusi – PrOEZIA a avut foarte multe episoade cu un grad ridicat de autonomie, lucru valabil practic pentru fiecare episod, inclusiv pentru cele „legate“ printr-o naratiune care se continua de la o zi la alta. E foarte interesanta constatarea ca, dupa prima enervare, aproape generala, procentul celor revoltati a scazut rapid, ceea ce inseamna ca terapia isi facea efectul...

Iulian BAICUS:
Cred ca multa lume a cazut prada unei prejudecati: aceea ca televiziunea trebuie sa educe. Or, trebuie sa invatam ca pornografia se afla in ochiul celui care priveste. De aceea, tinerii care cauta drogurile vor lua stratul prim din text, iar daca vor cauta altceva si vor obtine o satisfactie emotionala, vor lua altceva din text.

Alexandru DARIE:
La mine cel putin, a fost o reactie anti-rochie lunga, Ipotesti, candelabre si tuluri...

Carmen MUSAT:
Cind vorbea Doru Mares de adecvare, ma gindeam ca, de la un punct incolo, este foarte vizibila in text (in transpunerea vizuala a textului) prezenta unui anumit tip de receptor si ca adecvarea de care vorbiti este mai degraba fata de acest receptor decit fata de textul si de sugestiile textului propriu-zis.


Din unghi cinematografic si scenografic

Horea MURGU:
Eu am sa incerc sa ma refer la experienta mea de „buftean“ de 30 de ani, de spectator si de profesionist care asteapta sa mai apara regizori. Din punctul asta de vedere, proiectul Play Eminescu (TV) pare sa fie gata. Eu m-as bucura (desi poate ca spun un lucru riscant) sa acceptam ca este o posibila tema impusa intr-un experiment (si asta numai Eminescu ar fi permis!) si ca un popor serios, isi impune o asemenea tema mai des, cu mai multi oameni, ca pe o vesnica posibilitate de reinterpretare. Asa cum arata acum, produsul PrOEZIA este suficient de complex, de adinc si de interpretabil, incit el cere scoaterea televiziunii – paradoxal – din efemer. Obiectul ar trebui transpus pe benzi si vindut. Cel putin pentru ca filmarea acestor oameni – si nu sint oameni oarecare – transcende efemerul orei 12 noaptea si ne putem referi la el si peste ani. Acesta este un eveniment mare care s-a intimplat – paradoxal – pe un post de televiziune comercial. Poate fi interpretat oricit, dar, in substanta lui, este un eveniment cultural. Ar fi de dorit sa se mai repete cu alte generatii, cu alti oameni...

Ion Bogdan LEFTER:
Ar fi interesant de vazut cum ar arata o PrOEZIE facuta de regizori de cinema.

Horea MURGU:
Eu nu cred in meseria de regizor de film: pentru mine, regizorul de film este o functie. Profesiunea generica este aceea de regizor de teatru. Eu cred ca Ducu Darie poate fi un regizor de film. Ceilalti doi regizori implicati au facut foarte bine ce le-a cerut tema de fata, dar Darie a dovedit mai mult decit ei. Asta nu inseamna ca ceilalti n-ar putea sa fie regizori de film, dar Ducu a dovedit, in mod vadit, ca poate fi si regizor de film, ceea ce mi se pare remarcabil ca bilant, cel putin din perspectiva mea. Adaptarea la obiectivul serialului a fost o provocare pentru fiecare dintre cei trei regizori si fiecare si-a dus pariul unde a considerat ca nu pierde esentialul. Ducu Darie a fost mai curajos si a cucerit teritorii expresive in raport cu „limbajul-ecran“: un limbaj de tip cinematografic, daca vreti, dar intr-un sens mai larg, incluzind in limbajul-mama sintaxa din televiziune, din media, limbajul ecranului, „limbajul-ecran“. Asta mi se pare remarcabil, tocmai pentru ca produsul este peren vandabil: casetele pot fi vazute si peste 10 ani, ele reprezinta un moment, nu e pur si simplu inregistrarea unui show sau a unei lecturi, e mult mai mult decit atit, sintem toti in ele. O televiziune comerciala face citeva momente care ramin efectiv, dincolo de toate, de distributii si de restul, cu toate controversele pe care le naste.

Alexandru Dabija a solicitat mai putine resurse, s-a multumit cu ceea ce a avut acolo, in platoul de filmare, si s-a razboit cu scenografia, cu alte lucruri, in zona resurselor de morfologie a limbajului, nu de fotografiere a imaginii. Ducu Darie – revin la el – a parcurs drumul cel mai inalt: el a vrut mai mult decit o fotografiere a evenimentului, a vrut sa inteleaga adincimea facerii lucrului respectiv, dincolo de respectul fata de text si dincolo de celelalte lucruri. Din punctul asta de vedere, ar fi minunat daca am repeta experienta si la nivel de scoala, de invatamint cinematografic. Tema este foarte challenging, ca sa-i spun asa. De fapt, noi nu avem deloc o scoala de cinematografie. Daca Darie va face film, eu cred ca va iesi – poate – un film de exceptie, pentru ca el are capacitatea de a integra, are tehnicitate si lucreaza direct, fara dificultate si fara ostentatie.

Ion Bogdan LEFTER:
Nu ostentatia mijloacelor ii lipseste – totusi – in episoadele PrOEZIEI...

Horea MURGU:
Pentru ca este la inceput!

Cosmin ARDELEANU:
As vrea sa intervin doar pentru a spune, din experienta mea de scenograf al PrOEZIEI, ca Ducu Darie s-a razboit nu cu scenografii, ci impreuna cu scenografii. Am mers impreuna si am cautat locurile de filmare, am vrut sa mergem la metrou (dar nu s-a putut!), am cerut bani mai multi pentru decorurile de care el avea nevoie. Am lucrat tot timpul impreuna, cu toti trei regizorii serialului. Decorul a fost menit nu ca decor, ci ca o contributie la imaginea finala, la rezultat.


La final, initiatoarea...

Cipriana PETRE:
Doar citeva lucruri vreau sa spun in incheiere, dupa ce am tot ascultat ce s-a spus aici.
S-a afirmat ca PrOEZIA si-a atins scopul. Asa este. Din punctul meu de vedere, privind in urma, mi se pare interesant ca proiectul si-a atins scopul, in ciuda faptului ca s-a modificat fundamental pe parcurs! Atunci cind, la 2 noaptea, ne aflam in biroul domnului Adrian Sirbu si i-am propus acest proiect si a spus da, era 7 ianuarie. Pina in 9 ianuarie, cind s-a facut prima filmare, a fost un timp foarte scurt. Regizorii au fost convocati telefonic chiar in acea noapte. SMART a propus nu un regizor, nu doi, ci trei, pentru ca nu propunea un Eminescu intr-o singura perspectiva, nici un Eminescu asa sau asa, cu doua variante, ci unul cu multe fete; nu o recitire din 15 ianuarie pina in 15 iunie, ci o suita – speram noi – foarte diferita de recitiri individuale, mergind asadar pe ideea diversitatii si a riscului pe care SMART, in calitate de producator, si-l asuma in fiecare zi, atunci cind propune un regizor de teatru, un spectacol. Asta inseamna risc artistic si risc financiar. Artistic, s-a vazut ca ceea ce nu i-a placut lui Carmen Musat i-a placut lui Doru Mares, ceea ce este foarte bine.

Spun ca PrOEZIA si-a atins scopul chiar daca conditiile puse de noi au fost subminate sistematic. Aceste conditii erau: obligatoriu platou, nu metrou, nu subsolul de la Buftea, nu aeroport; 1 minut si nu mai mult, in ideea ca spectatorul PRO TV nu trebuie sa fie plictisit de ceea ce vede, ci cointeresat; un numar fix de calupuri pe care fiecare regizor urma sa le filmeze; un buget pe care nu trebuiau sa-l depaseasca; nici un fel de intrebare artistic