OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O. Nimigean
nicolina blues
Cu un preambul de Serban Foarta
Editura Cartea Romaneasca,
Colectia „Poezie“, Bucuresti, 2007, 144 p.

Fata de poezia lui O. Nimigean comentatorii au, de regula, doua tipuri de reactie: unii considera ca proteismul sau, capacitatea sa de a experimenta un mare numar de formule si atitudini poetice ar tine de un fenomen creativ exemplar, de tip „neo-arghezian“: combinatie de autenticitate si virtuozitate, implicind o mistica specifica. Altii, dimpotriva, cred ca abordind prea multe registre autorul nu convinge pina la capat in nici unul, consecinta imediat vizibila fiind risipirea si lipsa unui centru de greutate, daca nu chiar pierderea identitatii artistice. Asemeni rabinului din parabola cunoscuta, as putea spune ca ambele parti au dreptate, daca nu m-as teme ca… n-am dreptate. in orice caz, nicolina blues – cel mai recent volum al scriitorului nasaudeano-iesean – pare sa faca exceptie de la regula sus-enuntata. Sau, cel putin, incearca sa disciplineze dizarmonia, sa impace cumva contrariile, sa gaseasca o alta solutie artistica.

Un eseu amplu, elogios si empatic al lui Radu Vancu – din care putem citi un fragment elocvent pe coperta a patra a cartii – vrea sa demonstreze ca ne aflam in fata unuia dintre cei mai importanti poeti ai generatiei sale, alaturi de Cristian Popescu, Ioan Es. Pop si Iustin Panta; pe mine unul, eseul ma convinge insa mai mult cu privire la inteligenta si cultura autorului sau decit prin valorizarile pe care le propune. Nu voi cadea, asadar, in capcana „prologului-fragment“ enantiodromia si nu-l voi compara pe Nimigean cu Raymundus Lullus sau cu Apostolul Pavel. Ca avem de-a face cu unul dintre cei mai inzestrati si mai influenti scriitori ieseni postdecembristi, membru de frunte ai alternativului Club 8 din Iasi (alaturi de Radu Andriescu, Gabriel H. Decuble, Michael Astner, Constantin Acosmei, Dan Sociu, Serban Alexandru, Dan Lungu, Florin Lazarescu, Lucian Dan Teodorovici, si… ceilalti, aflati sub aripa lui Emil Brumaru si a citorva „optzecisti“ de valoare), e, desigur, un adevar banal. in plus, nu cred a gresi prea mult vazind in acest club cea mai dinamica grupare literara din Romania ultimului deceniu.

Dar nu despre asta e vorba aici. Eseist polemic pe urmele lui Paul Goma si Luca Pitu, cu umoare neagra si sarcasm cit cuprinde, prozator greu clasabil in Mortido (vecin de „palier“ literar cu Benedict si Maledict al lui Serban Alexandru…), antologator si manager al cluboptistilor (in O.zone friendly. Iasi. Reconfigurari literare, basca antologiile pentru export in limba germana, realizate impreuna cu Michael Astner si Johannes Gelich), diarist si memorialist frenetic in Cartea roz a comunismului, Nimigean ramine inainte de orice un poet, prin poezie intelegind la qualité maitresse a acestui scriitor plurivalent. Ce fel de poet? Volume precum scrieri alese (1992), week-end printre mutanti (1993), adio adio dragi poezii (1999) sau planeta 0 (cu zero de la O.!), putin comentate – si nu din vina lor! – in afara grupului iesean, arata un histrion otravit: corosiv si manierist, rafinat si plebeu, hiperautenticist ultralivresc atras pervers de conventiile „clasice“ ale poeziei, dar si de cele mai noi tehnologii ale textului si ale explorarii spatiului mental. Un arghezian al timpului nostru? Ramine de vazut in ce masura.

Scindat intre voluptatea cinica, amara in fond, a abjectiei tocmite ludic pre versuri si tentatia evaziunii mistico-poetice, pendulind jemanfisist intre injuratura de mama si epitalam, intre ispita erotica si iluminarile morbide, dar visind la inocenta pierduta, autorul propune in nicolina blues o serie de combinatii noi. Alternanta de poeme „cu rima“ si texte prozopoetice, de sublimari lirice si pseudo-jurnal mutant, de stihuri deocheate si transfigurari vizionare asculta de o tehnica a contrapunctului. Mottourile (din indreptarul de spovedanie al arhim. Ilie Cleopa si Fuchsiada lui Urmuz) si „preambulul“ poetic al lui Serban Foarta asigura diapazonul unui volum in care parodia burlesca, umorul cinic, argotic-debutonat cata sa domesticeasca latura grava, propensiunile „mistice“ – si reusesc, prin coborirea in acelasi plan cu cele „joase“ a celor „inalte“.

Un Succint rezumat al poeticii de generatie, urmat de o exemplificare manu propria surclaseaza pe linie hardcore Infernala comedie a lui Emil Brumaru (catre care trimite, ca un necesar contrapunct, „scrisoarea“ imediat urmatoare...). (Auto)ironice, (auto)parodice, vulgare sau visatoare, umoristice sau afective, atinse de melancolii, disperari si angoase, fanteziste si napadite de prieteni (numeroase poeme, inclusiv piesa titlu, o au ca protagonista pe sotia Gina, in debaraua altora patrunde cotidianul iesean, altele intra in dialog cu Horatiu, Mick, Mirel sau Costica, un numar de „scrisori catre Emil“ reformuleaza a la Nimigean maniera lui Brumaru din scrisorile catre Lucian Raicu etc.), poemele „emuleaza“ maniera mai tuturor manieristilor moderni sau postmoderni, de la Ion Barbu la Dimov si Mircea Cartarescu, recicleaza standarde „naive“, improvizeaza argotic si prelucreaza, virtuoz, cintece de lume (un poem, Homeless, trimite la argoul lui Fanfan, „Rechinul Puscariilor“, detinutul de drept comun descoperit, ca scriitor, de grupul iesean)... intr-un comentariu din Ziarul financiar, Andrei Terian avea dreptate sa observe ca, spre deosebire de poetii Cenaclului de Luni, la care intertextualitatea parodica trimite spre „cerul inalt al culturii“, la „personistul“ O. Nimigean ea trimite catre experienta concreta, contingenta. Faptul indica o schimbare de mentalitate – ramine de vazut daca nu si o cadere in minor.

Autorul este un spirit goliardic, un artizan existentialist cu negre umori polemice, vizitat de nostalgii feerice sau „mistice“, iar poemele sale sint – desi nu se doresc a fi doar – niste artefacte de uz personal. Nivelul cel mai de sus al laturii „nostalgic-inocente“, „enigmatice“ se afla in citeva poeme dimoviene ca zoom si disparitia scolarului Pitziririk, in fantasmaticul nu-ti garanteaza nimeni nimic, in contemplativele, franciscanele (Galben-pai omogen…), (Nu. Nu-i nici o gluma), (Dreptul la fericire…) sau ***, in emotionantul gizuta sau in tarkovskianul benedict. Mai putem adauga la o adica si altele, dar nu ele dau tonul. Transfigurarea ramine un deziderat bovaric, asumat lucid intr-un prozopoem: „Cel mai mult mi-as dori sa sparg codul. Sa descifrez ritmurile de numere. Sa tin mereu sub control discursul paralel. De fapt, eu sint insotitorul sau temporar. Bovarism al laboratorului. Iata-ma, in halat alb, supraveghind mitocondriile. Privind sferele vii prin microscoape electronice. Rezolvind ecuatiile reduplicarii. Uitind de mica mea moarte. De mica mea durere. De micile mele pulsiuni mistice. Atitea cuvinte s-ar dovedi inutile. Atitea tipare s-ar dovedi un cheag de fantasme. As da deoparte metafora artificiala. As degusta frumusetea naiva a mitului. As redeveni geometru. L-as imprieteni pe Platon cu Crick si Watson. Pe Iisus cu Lynn Margulis s…t intr-o pragmatica a duhului, recuperindu-mi trupul si semenul. M-as reintoarce decrispat in gradina, pipaind pe indelete ramurile altoiului, aplecindu-ma peste corole, primind pe mina calda albinele aurii. […]

As scrie poeme simple, despre ierburi si ape, despre zile de vara tirzie, cu mere cazute, cu sezlonguri uitate la soare, cu noduri aramindu-se pe nisip. As vorbi si despre tine, nitel zaluda, excitanta ca o loterie a genelor. Mi-as redefini, cu o senina resemnare, legea morala, dominionul“ – (Cel mai mult mi-as dori…). Deocamdata, „excelenta“ lui Nimigean e de gasit in divertismentul inselator al pieselor ce reformuleaza parodic blues-ul si baladele „sictirului“ cotidian pe ritmuri naive, ca in acest posibil slagar urban: „cind ma uit afara vad/ piata nicolina/cind intorc privirile/ o zaresc pe gina/ …/ munti din sesuri de siktir/ si-un pustiu de gheata/ futu-i mama ei sa-i fut/ asta nu e viata/ …/ dumnezeu de sus din cer/ n-are sa ma lase/ ca pe-un osindit sa pier/ cu uritu-n oase// el ma va calauzi/ cu a lui povata/ si-ntr-o zi ne vom privi/ fata catre fata// rindurile ce iti scriu/ draga mea codana/ sint un semn ca mai sint viu/ si te pun pe rana“ (nicolina blues). Mai aproape de Sorin Ghergut sau Constantin Acosmei decit de „pamfletarul“ Arghezi: „din marea merda marele smerdak/ c-un ultim hai siktir un ultim fuck/ imi iau adio lunec in absenta/ pe care n-o atinge pestilenta“ – zombiezon (tara lor), autorul are totusi viziunea posibilei solutii, ca in acest gratios poem al precaritatii pe care il citez integral: „unde sa te duc cu mine/ la ce rai sa te ridic/ raiul meu e-ngust si mic/ fara arbori si albine// e un rai de uite-l nu-i/ cind apare cind dispare/ cind se-ascunde dupa zare/ dupa toana dumnealui// poate ca mai bine-ar fi/ sa citim pe indelete/ carti cu-nvataturi secrete/ care ne-ar pastra copii// si tinindu-ne de mina/sa ne ratacim prin tirg/ cind dau rodiile-n pirg/ ca un acrobat si-o zina“ (de mina).

Dar unde se afla poezia?
S-a observat ca in vreme ce majoritatea poetilor actuali fug de vechea identitate „fixa“, „autonoma“ a poeziei ca dracul de tamiie, care inspre poemul-jurnal, ferpar, uti-litar, strigat visceral de furie sau anunt matrimonial, care inspre prozopoemul cvasi-romanesc sau epopeic, inspre poemul ca text total sau polifonic s.a.m.d., Nimigean lasa impresia ca alege calea opusa precum, sa zicem, „maestrii“ sai Emil Brumaru si Serban Foarta, ori precum afinii sai George Toparceanu, George Magheru, Tudor George sau Gheorghe Azap. Dar… unde se afla poezia? Unii „postmoderni“ cred ca aceasta e o forma de gindire – de gindire poetica, multidimensionala. Se poate, cu conditia sa genereze atmosfera. Or, ceea ce lipseste, cu unele exceptii, din poemele acestui excelent textier – nu si din cele ale lui Brumaru sau Foarta! – este tocmai atmosfera, cu magia si misterul de rigoare. Nu inteligenta, rafinamentul stilistic, expresivitatea, verva, cultura, umorul, fantezia sau dramatismul, toate – prezente din belsug. Autorul nu mai are acces la inocenta, fie ea si jucata – iata drama comediei sale amare. Si apoi, sint prea multe coduri de spart…