OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Recesiunea se prelungeşte, firmele se sufocă, guvernul se dovedeşte incapabil să contracareze criza cu măsuri inteligente şi curajoase, FMI impune un corset bugetar insuportabil, salariaţii de la stat şi pensionarii dau în clocot. Şi atunci – se întreabă criticii puterii – nu este desuet, frivol, indecent chiar, să discuţi despre lustraţie într-un astfel de moment, cînd ţara se prăbuşeşte economic, iar problemele sociale abundă? Parşivă această tentativă, vizibilă mai ales la Antenele lustrabilului Felix, de a contrapune problemele unui prezent stresant temelor grave legate de trecut, dar care ţin de re-fondarea statului pe criterii morale. De un tratament similar a avut parte şi embrionul de dezbatere pe marginea revizuirii Constituţiei şi a reformei instituţiilor ţării. După 20 de ani, proiectul unei legi menite să-i ţină, o vreme, departe de treburile publice pe foştii activişti şi securişti şi-a menţinut, totuşi, intactă capacitatea de a stîrni patimi. Lustraţia irită stînga politică aproape în aceeaşi măsură în care o făcea celebrul punct 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Întîiul lustrabil al ţării, Ion Iliescu, a denunţat caracterul stalinist al unei astfel de legi, pe care tînărul său coleg şi şef al PSD, Victor Ponta, a calificat-o drept tardivă şi excesivă. Greu de decelat regretul în prima dintre aprecierile liderului social-democrat, cea privitoare la oportunitatea scoaterii de la naftalină a proiectului Legii lustraţiei!

 

Încercarea de a impune şi a aplica Legea lustraţiei poate fi asemuită cu vizionarea înregistrării unui meci ratat, în speranţa că rezultatul va fi altul. În mod natural, lustraţia ar fi trebuit să fie pasul inaugural al procesului de decomunizare, imediat după căderea dictaturii ceauşiste, aşa cum şi l-au imaginat, de altfel, autorii Proclamaţiei de la Timişoara. Aceasta ar fi însemnat eliminarea de pe scena politică a tuturor celor care au slujit un regim criminal şi pervers. În România, însă, primul obstacol în calea lustraţiei a fost şi va rămîne lustraţia însăşi, mai exact natura ei radicală, excesivă, cum spune domnul Ponta.

Nu teama de eventuale sancţiuni externe a blocat lustraţia, ci culpa şi interesele politice care îi legau pe primii lideri postcomunişti de la Bucureşti. Iliescu, Brucan, Roman, Bârlădeanu şi al lor FSN au făcut, la începutul anilor ’90, tot posibilul pentru a devia România de la traseul ideal al decomunizării, al ecologizării spaţiului public de deşeurile totalitare. Derapajul a fost dramatic şi a condus la anomalii cum ar fi condamnarea comunismului de către un preşedinte mai de grabă lustrabil decît arhanghel al anticomunismului şi confiscarea discursului de dreapta, reformist, de către partidul acestuia, avatar al aceluiaşi FSN. Este trist să auzi vorbindu-se despre nevoia lustraţiei şi despre semnalul politic pe care l-ar da aceasta unui personaj politic minor ca Daniel Buda, din categoria ariviştilor şi politrucilor de şcoală nouă, care au contribuit la gonflarea PDL. Într-o Românie reclădită pe principii morale, justificarea lustraţiei ar fi făcut-o un creştin-democrat, şi nu un cameleon capabil în orice moment să-şi schimbe culoarea ideologică. Cu excepţia lui Ion Iliescu – a cărui reacţie vexată de fiecare dată cînd se pune problema lustraţiei se explică prin faptul că omul pretinde o intrare onorabilă în istorie –, lustrabilii puri şi duri,  identificabili, au cam dispărut ca specie. Le-au luat locul mutanţii tranziţiei, versatili, cinici, cupizi şi, în marea lor majoritate, corupţi. Pe ei, lustraţia, dacă va deveni vreodată operabilă, nu îi va putea atinge.