Preambul&Concluzie

Autor: Dorin TUDORAN | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Iată singura carte pe care nu ar fi trebuit să o scriu. Era suficient că am trăit-o. De fapt, nu eu am scris această carte – ea m-a scris pe mine. În două rînduri. Prima oară – cînd am fost personajul ei. Pe atunci mi se spunea „obiectivul“, „elementul“, „duşmanul poporului“ etc. Cînd era nevoie de etichetă, eram introdus drept „TUDORACHE“. Da, aşa, cu majuscule, căci pentru Ei, nu uitaţi, cel mai important capital era Omul. Mă grăbesc să adaug – Omul Nou, produsul definitiv al muncii Lor pe această lume. Tot ce nu se potrivea în saboţii de fontă, salopeta de beton şi conştiinţa de mucava a Omului Nou nu mai era om. Era duşmanul poporului, al realizărilor Omului Nou. Aşa am ajuns, din Tudoran, „TUDORACHE“.

A doua oară am fost scris de această carte cînd am plonjat în oceanul de otravă căruia credeam că-i pot face faţă cu umor. Acum ştiu – nimeni nu poate avea suficient umor spre a ieşi teafăr din impactul cu 10.000 de valuri de fiere. Te afli în faţa unui monstru imens, ce se dezvoltă prin sciziparitate – în locul tentaculului tăiat, cresc zece. Pînă nu moare dinăuntru, de dinafară fiara nu poate fi înfrîntă. Şi, de dinăuntru, fiara n-a murit. Şi-a schimbat doar culoarea cernelii paralizante pe care o aruncă asupră-ne. Atît. Noi, nişte fraieri, suntem înfrînţi din nou. Dar, cum, pe lîngă a fi fraieri, suntem şi orgolioşi, cînd ne uităm în oglindă, ne vedem învingînd. Hotărît lucru, calitatea oglinzii lasă foarte mult de dorit. Ori – mai ştii? – poate ne cam lasă ochii, obosiţi de atîtea metarealităţi mişcătoare.

N-aş vrea să văd pe nimeni străbătînd sute de pagini pentru a se dumiri dacă această carte ajunge ori nu la vreo concluzie. Iat-o: cei care s-au bucurat de o atenţie specială a Securităţii n-au avut viaţă. Li s-a părut că o au. Mai presus de orice, viaţa este viaţa privată. Cîtă viaţă privată, atîta viaţă. Restul este erzaţ. Înlocuitor de viaţă, pe modelul înlocuitorilor de cafea. Atît ni s-a îngăduit.

Hîrtiile spun că, începînd cu mijlocul anilor ’70, viaţa mea privată a dispărut. În finalul operaţiunii, am devenit altcineva. Pentru mulţi, sînt şi astăzi acel altcineva. Pe unii îi înţeleg, pe alţii îi condamn – în funcţie de cîtă naivitate sau cît cinism determină atitudinea lor. În coşmarurile mele, eu însumi rămîn pentru mine însumi acel altcineva. Şi nu sunt sigur cînd sau dacă voi scăpa vreodată de această stranie fiinţă ce mi-a luat locul sau stă cu mine pe acelaşi scaun, bea cu mine din acelaşi pahar şi citeşte, deodată cu mine, aceeaşi carte, uitîndu-se peste umărul meu sau lăsîndu-mă să privesc peste umărul său. Nu-i aşa că vorbesc foarte mult despre mine, că e prea mult eu însumi în ce scriu? Cam asta se întîmplă cînd cineva te-a prădat de tine însuţi.

De la o vreme, nu am mai fost fiul mamei mele – Maria – şi al tatălui meu – Gheorghe. Am fost înfiat ilegal, practic răpit, de bărbaţi şi femei foarte interesaţi de grupa mea de sînge şi profund iritaţi de structura mea genetică. Vocaţia lor a fost exact cea care l-a făcut celebru pe Josef Mengele. Şi-au luat şi li s-a dat dreptul să preia un om viu, cu genele lui forte şi genele lui slabe, şi să livreze ochiului oficial şi celui public un produs. Au furat un om viu, deci imperfect, şi au creat o fantomă cu mult mai perfectibilă, motiv pentru care o întorceau dintr-o parte într-alta a eprubetei. În fond – prin crimă, teroare, minciună, umilire şi reeducare – ei au transformat întreaga Românie într-o eprubetă gigantică. De peste două decenii, foarte mulţi dintre cei ce au încercat să spargă eprubeta sau să iasă din ea au aflat, într-un fel sau altul, că sînt aproape total incompatibili cu viaţa din afara eprubetei „materne“. Iată victoria Lor de lungă, istorică durată.

Bipolarului Tommaso Campanella (preot şi agnostic) nu i-au reuşit nici Noua Ordine, nici Omul Nou. Lor le-a reuşit totul. Apropiaţi-vă şi priviţi la Casa Poporului. Veţi vedea ce au reuşit. Apoi, puneţi urechea pe pămînt – veţi auzi cum au reuşit. Al Lor oraş al soarelui (La Città del Sole) este subteran. Soarele Lor a fost şi va rămîne, pe vecie, negru. La suprafaţă se află doar macheta, „la scară 1/1“, exact cum o cereau Tovarăşu’ şi Tovarăşa. Exact cum o executau tovarăşi şi tovarăşe, deveniţi astăzi, prin alinierea la economia de piaţă, băieţi, băieţi de băieţi, băieţii băieţilor de băieţi etc.

Pînă aici a fost vorba despreprodus şi sper că aţi înţeles de ce această carte nu se putea numi altfel decît Eu, fiul lor. Dacă sînteţi interesaţi să vedeţi ceva şi din procesul de fabricaţie, vă invit să mergeţi mai departe. Pentru cei ce vor să o facă, paginile ce urmează („Ghid pentru cititorul de cursă lungă“) pot fi de folos, căci plasa de oţel fin în care am fost înfăşuraţi atîţia dintre noi şi arşi la foc mic ori scufundaţi în cazanul cu ulei fiert a avut şi continuă să aibă o imensă capacitate de a dezorienta. Deseori, eu însumi mă trezesc orbecăind în clar-obscurul mengelian al acestor pagini, infern aşezat între cine am avut cîndva dreptul natural să fiu şi cine au hotărît răpitorii mei că e potrivit să par a fi.

Un gînd pentru cei ce nu sînt interesaţi să meargă mai departe de aceste rînduri: Felicitări! Aveţi dreptate.

Cum nimeni nu ar trebui să scrie, să alcătuiască asemenea cărţi, tot nimeni nu ar trebui să le citească. Riscul contactului cu esenţele dure ale mizeriei umane a fost întotdeauna subapreciat, în vreme ce resursele cunoaşterii şi producerii de anticorpi împotriva acestei mizerii de esenţă dură au fost mai mereu supralicitate.

Mulţumiri

Reiau aici un mai vechi gînd de recunoştinţă: Părinţilor mei, Gheorghe şi Maria, care m-au ajutat să înţeleg diferenţa dintre a fi şi a părea. Soţiei mele Cora şi fiicei mele Alexandra, care au acceptat să plătească alături de mine luxul exorbitant de a trăi această diferenţă. Acelaşi gînd se îndreaptă astăzi spre toţi ceilalţi membri ai familiei mele. Nu le voi putea fi niciodată suficient de recunoscător pentru tăria de a nu fi cedat în faţa unui mecanism al terorii cum puţine au existat.

Le mulţumesc tuturor prietenilor care, aşa cum mărturisesc şi paginile acestor documente, deşi au avut înţelepciunea de a nu apuca pe drumul meu, nu au cedat nici presiunilor exercitate asupra lor, nici tentaţiei de a mă trăda, preferîndu-le onoarea. Unuia dintre ei, foarte prezent în aceste documente, Nicolae Manolescu, i-am cerut favoarea de a se uita peste paginile adunate în volum şi de a scrie postfaţa unei aventuri de care a venit timpul să ne eliberăm cu toţii. După care, acest munte de mizerie care este dosarul meu de Securitate se poate duce liniştit unde îi este locul – la groapa de gunoi – alături de cei ce l-au construit.

Mulţumesc echipei de la CNSAS – de la preşedinţii Colegiului, Ladislau Csendeş şi Dragoş Petrescu, pînă la Germina Nagâţ, Laura Stancu şi atîţia alţii – pentru că m-au ajutat să intru în posesia documentelor şi pentru că au răspuns cu promptitudine şi răbdare la toate nedumeririle mele de ordin tehnic.

Mulţumirile mele se îndreaptă şi către preşedintele Traian Băsescu. Printre kilometrii de dosare ce au ajuns, pînă la urmă, la CNSAS datorită deciziei sale, s-au nimerit şi DUI nr. 233433 şi DUI nr. 48040.

Mulţumesc Editurii Polirom pentru decizia de a-şi fi asumat efortul publicării acestei cărţi pe care mulţi, mai ales cei tineri, s-ar putea să o considere doar un semn plicticos venit din trecut, neînţelegînd că viitorul poate fi deseori doar o copie xeroxată a trecutului.

În sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, gratitudinea mea se îndreaptă spre Radu Ioanid. Fără efortul, răbdarea, pasiunea şi înţelepciunea lui, această carte nu ar fi apărut niciodată.

Washington, DC, mai 2010