OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In replica dnei Diana Crupenschi, in apararea editurii Univers, la articolul in care domnul Liviu Bleoca acuza editura de „hotie cu staif“, se afirma ca din lista de traducatori inclusa in articol, „majoritatea au fost platiti, fie integral, fie partial“.

Si eu figurez pe aceasta lista, si cum, din suma de aproximativ 1750 $ cuvenita pentru traducerea romanului Toate numele de José Saramago mi s-a platit in jur de 15%, probabil ca, din punctul de vedere al Editurii Univers, fac parte dintre cei platiti „partial“, „fireste, nu cu promptitudinea pe care ne-am dori-o cu totii, ci cu intirzierile inevitabile, generate de dificultatea recunoscuta si generalizata de a edita si de a vinde carte in Romania zilelor noastre“.
Numai ca in cazul meu si al altor autori cu traduceri subventionate, banii cuveniti au fost platiti de institutii din strainatate preocupate ca traducatorii literaturii tarilor lor sa primeasca o plata onorabila, editura neavind decit rolul, la care se angajeaza prin contract, sa-i transmita integral traducatorului. Nu era deci vorba de un profit pe care editura nu l-ar fi obtinut inca din vreo eventuala vinzare de carte (desi nici in acest caz nu se intelege cum platile intirzie de doi-trei ani pentru carti de mult epuizate), ci de bani care nu-i apartineau, si pe care editura si i-a insusit, fara ca macar sa publice cartea care a fost editata in cele din urma de Polirom. Chiar daca as vrea sa gasesc un termen politicos pentru actiunea respectiva, ea nu se poate numi decit furt.

Interesant a fost contextul in care editura mi-a dat totusi citeva milioane de lei, asigurindu-ma ca-mi va plati restul in continuare, cind isi va mai fi rezolvat problemele. Intirziind publicarea romanului, editura isi pierduse drepturile si proprietarii au incercat sa-mi cistige bunavointa pentru ca, la rindul meu, sa-l conving pe José Saramago sa nu le retraga cartea, apucindu-se in acelasi timp s-o tipareasca fara aprobare. Agenta literara a lui Saramago a aflat insa, informata triumfalist chiar de un membru al editurii (uite ce facem noi, desi avem probleme!) si autorul le-a interzis publicarea. Atunci, aceeasi doamna care scrie atit de miscator despre dificultatile unei eroice edituri luptind pentru marea cultura m-a coplesit cu o ploaie de insulte, uitind evident sa-mi remita restul de 1500$ pe care, repet, editura si i-a insusit ilegal.
Proprietara editurii invoca imaginea de prestigiu de care s-a bucurat zeci de ani Editura Univers printre cititori, imagine creata nu de actualii ei detinatori, ci de oamenii de cultura care au condus-o si nu in ultimul rind, de echipele de traducatori pe care acestia au stiut sa le adune in jurul lor.
Interesant ar fi de stiut, insa, care este imaginea pe care o are astazi editura in ochii zecilor de traducatori pe care i-a inselat, ai institutiilor straine care au subventionat traducerile, ai autorilor publicati.
In ceea ce ma priveste, cunosc parerea Institutului Cartii din Lisabona si a unui Premiu Nobel si ea se reduce la un singur calificativ: „escroci“.

Si asta pentru ca sustragerea unei parti substantiale a subventiei de traducere nu a fost un accident (si nu mi s-a intimplat numai mie), a fost o practica sistematica, repetata cu fiecare carte a lui José Saramago pe care am publicat-o la Univers. A fost nevoie de interventia energica a Institutului si a autorului pentru ca una dintre cele patru subventii sa-mi fie remisa integral.
Ar fi interesant, din acest punct de vedere, de comparat dublele contracte pe care le-a facut editura: cu traducatorul, pe de o parte, si cu institutia de sponzorizare. Fata de sponsori, editura afirma ca suma primita ca ajutor pentru traducere inseamna numai un procent din suma ce-i va fi platita traducatorului, din care, in realitate, daca plateste un sfert, traducatorul ajunge pina la urma sa finanteze tot el publicarea cartii, neprimind nici un fel de profit. De asemenea, editura este obligata sa trimita sponsorilor o chitanta cu semnatura traducatorului, confirmind ca a primit suma integrala, si ar fi de stiut cite dintre aceste semnaturi au fost autentice si cite au fost obtinute prin presiuni de tot felul.

In incheiere, trebuie sa spun ca ma mira ca institutiile romanesti, nepasatoare, fireste, la problemele unei categorii de oameni atit de neinsemnate din punct de vedere electoral ca traducatorii de carte, dar atit de obsedate de „imaginea Romaniei in lume“, nu baga de seama ca imaginea cu pricina este erodata cu fiecare escroc care fura banii de la institutii culturale guvernamentale straine si al carui comportament ajunge sa fie cunoscut de oameni cu impactul international al unui Premiu Nobel.