Prefaţă către cititorul maghiar

Cu prilejul apariţiei ediţiei în limba maghiară a romanului Venea din timpul diez

Autor: Bogdan SUCEAVĂ | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

România a fost invitata de onoare la Tîrgul Internaţional de Carte de la Budapesta, care a avut loc loc în perioada 23-26 aprilie 2009.

Ministerul Culturii din Romania (reprezentat de Theodor Paleolugu) şi ICR (reprezentat de Mircea Mihăieş) a invitat la Budapesta, printre alţii, pe Gabriela Adameşteanu, Denisa Comănescu, Florina Ilis, Ruxandra Cesereanu, Adela Greceanu, Mircea Dinescu, B. Elvin, Traian Ştef, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Vasile Dan, Alexandru Muşina, Ioan Moldovan, Varujan Vosganian, Marius Vernescu, Bogdan Suceava, Eginald Schlattner, Lucian Teodorovici, Filip Florian, Dan Lungu.

În numărul din această săptămînă publicăm prefaţa la versiunea în limba maghiară a romanului Venea din timpul diez de Bogdan Suceavă, apărută cu acest prilej.

Vom reveni săptămîna viitoare cu un grupaj mai amplu pe această temă.

Bogdan SUCEAVĂ

A félhanggal emelt indöböl érkezett

Traducere de éltetö József

Noran Könyvkiadó, 2009, 328 p.

Cartea aceasta nu e una obişnuită, pentru că îşi propune ceva aparte: e o comedie la care autorul s-a gîndit şi a lucrat vreme de cinci ani, cu speranţa că va spune esenţialul despre un moment istoric important al societăţii unde s-a născut şi a fost educat. Am toată încrederea că cititorul maghiar nu va avea nici o dificultate să recunoască miza cărţii: descrierea şi punerea în scenă a exceselor şi maladiilor ideologice pe care societatea românească le-a scos la iveală după căderea zidului Berlinului. E posibil ca multe dintre aceste caracteristici să îşi aibă un echivalent direct în evoluţia altor societăţi est-europene. Cred că descrierea imaginarului unei societăţi poate surprinde aspecte mai profunde decît descrierea strictă a realităţii. Cred că, într-o lucrare literară care îşi propune să surprindă esenţialul, adevărul trebuie să vină întîi, şi abia apoi faptele.

Pe cînd aveam 20 de ani, într-o seară, cînd studiam geometrie proiectivă în camera mea din Bucureşti, în perspectiva unui examen din anul I de facultate, în România a izbucnit revoluţia. După cîteva zile de haos pur, care au arătat ca un război civil cu bătălii de stradă, ai căror actori erau în bună parte invizibili, eu am avut viziunea şi am sperat că într-o Românie fără Nicolae Ceauşescu şi fără rafale de mitralieră nu vor mai exista nici un fel de probleme majore. Pentru cîteva zile, am avut imaginea paradisului social şi am trăit cu imaginea utopiei în minte: toţi cetăţenii României îmi păreau înfrăţiţi, oameni plini de nobleţe evadaţi dintr-o falie a istoriei care îi ţinuse captivi împotriva voinţei lor, şi, de acum, nimic nu mai putea să stea în calea lor, în calea unei societăţi perfecte. E adevărat, gîndul acesta mi-a trecut prin minte, oricît de amuzant mi s-ar părea acum. Cred că erau primele zile ale lui ianuarie 1990. Eram excesiv de naiv şi, între multele lucruri pe care le ignoram la 20 de ani, lipsuri care îngăduiau conceperea unei astfel de utopii, nu ştiam nimic despre varietatea nesfîrşită a naturii umane şi despre ce se poate întîmpla în condiţii de libertate cu oameni care nu au fost educaţi să-şi trăiască libertatea. Ţineam televizorul deschis continuu pe postul care, pe atunci, se numea Televiziunea Română Liberă şi urmăream trecînd prin studio şi expunîndu-şi pasional teoriile tot felul de oameni care păreau să nu mai fi vorbit niciodată decît în faţa oglinzii, personaje care păreau ejectate dintr-o cursă de mare viteză de pe o autostradă paralelă istoriei. Majoritatea vorbeau prostii, dar le declamau cu un patos autentic şi cu o gramatică de o flexibilitate spectaculoasă. Libertatea se dovedi, în curînd, o substanţă halucinogenă cu efecte neaşteptate. Am fost şocat să descopăr societatea în care am crescut sub o cu totul altă înfăţişare. Lucrurile nu se îndreptau deloc către societatea perfectă pe care, pentru o clipă, o visasem. După 1990, oraşul Bucureşti a devenit decorul unor manifestaţii violente, al unor bătălii de stradă, al unor momente ilogice cu consecinţe politice de durată, totul desfăşurat într-un interval de aproape doi ani, timp în care ţara nu a avut Constituţie şi a fost guvernată cînd din piaţa publică, cînd prin intervenţii celeste (sau cel puţin aşa mi se părea mie).

E adevărat că, tot atunci, a apărut prima încercare de Parlament democratic. Unii dintre cei mai caraghioşi oameni pe care aveam să-i văd vreodată au devenit reprezentanţi ai poporului, secretari de stat, miniştri, ambasadori, şefi de direcţie, înalţi mandarini. După mai 1990, cînd au avut loc alegeri parlamentare şi prezidenţiale, acele personaje au devenit aleşi ai poporului, iar cetăţenii i-au votat după ceea ce azi e considerată a fi fost prima campanie electorală liberă a României contemporane. Doi ani mai tîrziu, pe cînd aveam 22 de ani, m-am trezit: am realizat că, în condiţii de deplină libertate, românii au trimis în parlament oameni ai exceselor, indivizi lipsiţi de orice consistenţă morală; tocmai acei oameni pregătiseră noua Constituţie şi noile legi. Faptul că eu am avut o revelaţie şi am priceput despre ce e vorba nu a schimbat istoria: pînă la urmă, documentele respective au fost adoptate de aceşti oameni. Şi mai e ceva ce ar trebui spus: pe vremea aceea nimeni nu vorbea normal, toată lumea striga. Pe stradă, în parlament, în universitate, în lumea culturală, la televiziune, la radio, la recepţiile oficiale. Dacă cineva nu avea o voce cu un timbru care putea să acopere o sirenă de tren, se spunea numaidecît că personajul respectiv nu are mesaj politic.

Nu cred că aceste lucruri sînt specific româneşti. Cred că au de-a face cu natura umană şi cred că reprezintă complicaţii cauzate de condiţii istorice cu totul speciale. Românesc e cel mult coloritul local, foarte similar cu cel al lumii balcanice din ultimii două mii de ani, cu tradiţii istorice vechi şi dezavantaje pe măsură.

Între personajele istorice reale la care romanul nostru va face trimitere e şi Ştefan cel Mare. A fost domnitorul Moldovei între 1457 şi 1504, a dat 36 de bătălii dintre care a cîştigat 34 şi s-a înfruntat în bătălie, între alţii, cu Matthias Corvinus, în 1467. Dar ceea ce apare în povestea noastră nu e personajul istoric, ci reflecţia lui în imaginarul public din perioada imediat următoare căderii comunismului în România. Un detaliu important, care ar trebui menţionat aici, e faptul că Ştefan cel Mare a fost beatificat în vara lui 1992 de către Biserica Ortodoxă Română, pentru a fi canonizat în 2006.

Ştefan cel Mare era important în plan politic în anii de după 1990 pentru că se accepta că deţine un rol istoric primordial atît în România, cît şi în Republica Moldova. Dacă cineva şi-ar propune să caracterizeze imaginarul românesc din această perioadă, nu ar putea ignora efectul acestui personaj istoric în perioada în care imaginea lui a evoluat de la erou al unor bătălii memorabile la sfînt.

Ideea de bază a acestei cărţi e caracterizarea perioadei tranziţiei din România (adică intervalul istoric dintre ianuarie 1990 şi septembrie 1996) printr-o analiză a imaginarului acelei vremi. Excesele date la iveală de personajele acestei cărţi nu sînt exagerări cu intenţie suprarealistă sau alegorică, ci elaborări ale unor temeri, iluzii şi fapte bazate pe iluzii, toate inspirate din ceea ce plutea prin aerul Bucureştilor în intervalul de timp amintit. Mi-am propus să arăt România aşa cum este; cel mai mare act de patriotism ar fi, în opinia mea, să descrii excesele patriei exact aşa cum sînt, chiar dacă la capătul drumului descrierea aceasta te conduce la disperare.

În august 1996 am plecat din Bucureşti pentru a-mi urma studiile de doctorat în matematică în Michigan. Îmi amintesc foarte bine ce simţeam. Atunci cînd am plecat eram dezamăgit, exasperat, intrigat de lumea românească, dar nu-mi pierdusem încă speranţa; asta s-a întîmplat mai tîrziu. Înainte de unul dintre examenele importante din perioada doctoratului, în mai 1999, am avut prima oară viziunea acestui roman, în timp ce studiam un manual de geometrie riemanniană. Situaţia politică din România, despre care citeam pe internet, era atît de ilogică, încît nu se putea să nu contrasteze cu serenitatea, profunzimea şi contextul logic al textului pe care îl studiam. Efectul de contrast începuse să mă apese. Am făcut un plan al romanului, pe care, în linii mari, l-am păstrat pînă la ultima versiune. Am scris cîteva pasaje, căutînd tonul şi cea mai bună situare a naratorului. Am revenit asupra lor în decursul toamnei, dar nu aveam încă viziunea tuturor scenelor. Cartea aceasta e foarte autentică, pentru că am scris fiecare pagină numai atunci cînd am avut viziunea ei. Poate de aceea mi-a şi luat aşa de mult timp. Prima scriere integrală a unei versiuni a cărţii a avut loc în vara lui 2002, cînd plecasem din Michigan şi locuiam pentru o scurtă perioadă în Arizona. Am trecut de mai multe ori prin textul cărţii, care a avut o versiune care să mă mulţumească abia în vara lui 2004, cînd locuiam, predam şi îmi creşteam fiul în California. Editura Polirom a publicat volumul în octombrie 2004. De multe ori mă gîndesc că aceasta e cea mai importantă carte pe care am scris-o sau o voi scrie vreodată, pentru că reprezintă elaborarea temei care m-a preocupat şi, totodată, m-a făcut să sufăr cel mai mult. Undeva, dincolo de textul unei cărţi scrise astfel, se reunesc toate adevărurile importante pentru experienţa mea, de la dezamăgirea faţă de spaţiul politic românesc pînă la atracţia faţă de paginile fascinante ale lui Mateiu Caragiale.

Pentru tonul acestui roman, am avut viziunea că de la absurd la umor nu e decît un pas şi că se poate glumi despre lucruri pe care alţii le consideră foarte serioase. Perspectiva aceasta pune în evidenţă un alt aspect pe care cred că cititorul maghiar îl va înţelege în întregime. Sînt convins că pe calea comediei se poate ajunge la un adevăr profund, aflat dincolo de realitatea vizibilă, ca un invariant logic, durabil şi intangibil, ceva ce transcende percepţiile noastre trecătoare şi e mai adevărat decît ele.

Irvine, California, 29 noiembrie 2008

–––––––––––––

Prezentul text apare în limba română cu permisiunea editorului, dl Korössi P. József.

Recomanda articolul prin: