Pregătirea cărturarului pentru moarte

Autor: Cristina Bogdan | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Parafrazîndu-l pe Pierre Chaunu şi mutînd atenţia asupra unui alt spaţiu decît acela parizian, căruia i-a consacrat ampla lui anchetă referitoare la comportamentele şi sensibilităţile colective în faţa sfîrşitului (Mourir à Paris aux XVIe, XVIIe et XVIIIe siècles, Éditions Fayard, 1978), putem spune că „se moare peste tot, chiar şi în Ţările Române“. Cum se moare însă şi care sînt cauzele fundamentale ale mortalităţii, cum se raportează românii din vechime la „marea trecere“ şi care sînt „gesturile“ prin care o întîmpină sau, dimpotrivă, încearcă să i se sustragă, care sînt agenţii Morţii şi ce metode folosesc ei – iată cîteva dintre aspectele pe care cărţile din urmă ale profesorului Dan Horia Mazilu, publicate sub egida Editurii Polirom, încearcă să ni le dezvăluie. De la Istoria blestemului (2001) pînă la recenta lucrare focalizată asupra unui grup social aparte – văduvele din lumea veche românească (2008) –, toate volumele ce poartă semnătura regretatului medievist conţin cîte un capitol consistent dedicat problematicii tanatologice. O nouă competenţă este astfel activată prin lărgirea instrumentarului metodologic folosit la descifrarea literaturii române din Veacul de Mijloc. Cercetătorul îşi părăseşte temporar haina de filolog pentru a intra în pielea „mentalistului“ capabil să recompună un modus vivendi al unor oameni din vremuri trecute, iniţiind un soi de arheologie a vieţii private, pe palierul înalt al societăţii. Informaţiile de culise despre locuinţele, vestimentaţia, educaţia, amorurile, loisirul şi credinţele domnitorilor sau ale boierilor noştri sînt întregite de elementele ce creionează o ars (bene) moriendi la români: ceremonialul funerar, pomenirile, caracteristicile doliului, pregătirea locului de odihnă, diatele, imaginarul lumii de dincolo.

În Occident, studiile consacrate atitudinilor în faţa morţii şi reprezentărilor ei în mentalul colectiv al diverselor comunităţi umane s-au constituit într-o autentică direcţie de cercetare în cadrul istoriei mentalităţilor, începînd cu anii ’70 ai secolului al XX-lea. Preocuparea pentru acest segment al „noii istorii“ era însă mult mai veche, îndemnul lui Lucien Febvre, referitor la necesitatea scrierii unei „istorii a Morţii“, anticipînd o explozie a investigaţiilor pe această temă. Paginile de pionierat scrise de E. Mîle, J. Huizinga sau A. Tenenti au fost urmate de abordările sistematice ale lui Ph. Ariès,

M. Vovelle, Fr. Lebrun, P. Chaunu, J. Le Goff, J. Chiffoleau, J.-Cl. Schmitt etc.

Deşi iniţial s-a dovedit reticentă faţă de abordarea unei asemenea tematici, istoriografia românească a reţinut sugestiile de analiză ale lui Al. Duţu şi le-a valorificat în perioada imediat următoare revoluţiei din 1989, prin studiile lui Şt. Lemny, D. Barbu, A. Pippidi şi V. Barbu.

În ultimul deceniu, situaţia s-a schimbat radical, filonul orientat către comportamentele, atitudinile şi practicile contextului funerar regrupînd istorici din diverse generaţii şi centre universitare: T. Nicoară, Al.-Fl. Platon, L. Boia, M. Grancea, M. Rotar, A. Mihalache, N. Mihai. Odată ridicat „vălul“ de pe problematica morţii, cercetătorii au început să-şi caute instrumentele de lucru adecvate, să-şi aleagă modelele de urmat (selectate frecvent din perimetrul istoriografiei franceze sau anglo-saxone) şi să propună un inventar al posibilelor „surse“ de exploatat pentru a scoate la iveală chipul tăcut al Thanatos-ului.

Pentru Dan Horia Mazilu, sursele rămîn indubitabil textele (pagini de istoriografie, predici, oraţii funebre, testamente, „verşuri“ la morţi, pomelnice, relatări ale călătorilor străini, capitole din coduri de lege etc.), pe care ştie să le aşeze sub lupa potrivită pentru a recompune, ca într-un savant joc de puzzle, contururile unui univers ascuns sub faldurile veacurilor. Ca şi alte teme exploatate în cărţile lui (relaţia dintre identitate şi alteritate, cuplul şi familia, instituţia domniei), moartea nu este decît un (nou) prilej de a reciti scrierile româneşti premoderne şi de a descinde, prin oglinda lor, printre cei pe care îi cunoştea chiar mai bine decît pe contemporanii săi. Şi, în mod paradoxal, deşi se manifestă ca o formă de ruptură (implicînd separarea sufletului de trup şi delimitarea defunctului de lumea celor vii), moartea devine în acest caz un liant care-l ajută pe învăţat să surprindă constantele şi fluctuaţiile unor sensibilităţi colective şi ale practicilor ce le sînt asociate.

Cel mai adesea, ajung pînă la noi frînturi din imaginea unor treceri încadrabile în tiparul „morţii rele“. („Imaginarul blestemului este unul al damnării“, ne aminteşte cărturarul, „în care predomină macabrul, căci chinul este anticamera morţii“.) Retorica blestemului sugerează un anumit traseu pentru destinatarii actului magic, „opririle“ lui fiind toate conotate negativ: boală – moarte (în chinuri groaznice) – neputrezire – odihnă amînată (exemplară este situaţia domnitorului Radu cel Mare, blestemat de patriarhul Nifon al II-lea) – damnare eternă.

Scrutînd morţile hărăzite domnitorilor noştri, Dan Horia Mazilu identifică o întreagă pleiadă de „sfîrşituri silnice, urmări ale unor dezlănţuiri violente, cu «motivări» într-o «politică» uneori obscură, adesea complicată“. Diversitatea uimitoare a tipurilor de moarte consemnate în cronici, în special aceea a morţilor provocate, conturează ideea „ingeniozităţii macabre“, prin recursul la diferite mijloace pentru săvîrşirea crimelor. Nici reprezentantele sexului frumos nu se pot sustrage actelor de violenţă şi de bestialitate. „Pe femei le jefuiau, le siluiau şi le omorau soldaţii străini, fie păgîni, fie creştini“, ne avertizează titlul unui subcapitol din Văduvele sau despre istorie la feminin, în care ni se perindă pe dinaintea ochilor o suită de miniscenete horror, regizate de reprezentanţii unei alterităţi ostile.

Agenţii Morţii („otrăvitorii şi otrăvitoarele, ucigaşii plătiţi“) sînt chemaţi în boxa acuzaţilor – tot pe baza textelor-martor. Rînd pe rînd, cronicile moldoveneşti şi munteneşti îşi deschid filele pentru a lăsa să se întrevadă siluetele criminalilor prezumtivi sau adevăraţi. Iar pravilele ne propun sancţiunile epocii pentru toate tipurile de omor.

Subiect vast şi incitant, moartea, cu întreaga ei pletoră de semnificaţii, nu încetează să-şi atragă noi „slujitori“. „Îmbarcaţi pe galera ei“, pentru a relua sintagma lui Michel Vovelle, cercetătorii se află necontenit în ipostaza „vînătorului vînat“. Mai devreme sau mai tîrziu, au „şansa“ de a se întîlni cu obiectul studiului lor. Fiecare îşi alege propriul mod de pregătire pentru acest ultim tête-à-tête. Un împătimit al textelor nu putea s-o facă decît citind şi scriind despre inevitabilul deznodămînt şi cameleonicele lui înfăţişări.

Poate nu întîmplător, pe măsuţa de lîngă fotoliul în care stătea profesorul atunci cînd a trecut Dincolo se afla o singură carte, dedicată Riturilor de protecţie în obiceiurile funerare româneşti (Adina Rădulescu, Editura Saeculum, 2008). Un adevărat învăţat, precum cel în cauză, a intuit cu siguranţă adevărul spuselor Sf. Teofan Zăvorîtul – „numai pentru cel nepregătit moartea vine prea repede“ – şi s-a conformat, îndeplinindu-şi ucenicia pe lîngă „maeştrii“ pe care i-a iubit toată viaţa: scriitorii români ai premodernităţii. O praeparatio mortis în cheie culturală.