Dintre cele peste 200 de filme din
toată lumea prezentate la TIFF 2009, am optat în primul rînd
pentru cele 12 lungmetraje ale unor regizori în general
neconsacraţi, incluse de directorul artistic Mihai Chirilov în
competiţie, adică secţiunea în care e cel mai lesne de
decelat direcţia şi politica unui festival. (Am specificat „în
general“, pentru că, de pildă, românul Corneliu Porumboiu
are doar două lungmetraje la activ, însă ambele cu premii
importante la Cannes, distribuite şi apreciate în numeroase
teritorii, aşa că el nu mai poate fi considerat un regizor
neconsacrat.)
Cea mai mare surpriză a competiţiei a
fost pentru mine faptul că un sfert dintre filme erau documentare
(chiar dacă toate puternic ficţionalizate), în timp ce, la
ediţiile anterioare, genului îi era rezervat cel mult un
titlu. Din păcate, două din cele trei producţii în cauză
nici nu aveau ce căuta în competiţie, deoarece nu vin cu nici
o propunere cinematografică suficient de înnoitoare; în
plus, britanicul O istorie completă a eşecurilor mele sexuale de
Chris Waitt mi se pare rezultatul unui demers regizoral absolut
abject, iar franţuzescul La noapte dorm la Hollywood de Antoine de
Maximy este insuficient elaborat şi plictisitor. Singurul documentar
care-şi merita locul, savurosul Hai noroc!, este semnat chiar de un
regizor clujean, Robert Lakatos. Singura sa problemă este că partea
a doua, realizată la cîţiva ani după prima (excelentă), nu
reuşeşte să se ridice la acelaşi nivel: decorul este atît
de exotic şi de spectaculos, încît uneori autorul îşi
pierde personajele principale (doi buni prieteni ardeleni, maghiarul
Lóri şi ţiganul Lali) în planul secund. Drept urmare,
deşi bine primit de publicul clujean, nici Hai noroc! nu i-a convins
pe membrii juriului internaţional să-l includă în palmares.
Poliţistul român şi schiorul norvegian
Marele cîştigător a fost, cum
se aşteptau toţi cei care-l văzuseră la Cannes, Poliţist,
adjectiv, cel mai curajos şi totodată cel mai profund film din
competiţie. Prin al doilea său lungmetraj remarcabil, Corneliu
Porumboiu reuşeşte să se plaseze, alături de Cristi Puiu, în
avangarda cinemaului european de azi. Însă trofeul
festivalului a fost împărţit de filmul românesc cu
norvegianul Nord de Rune Denstad Langlo (care şi-a adjudecat şi
premiul de imagine, pentru însemnata contribuţie artistică a
lui Philip Øgaard). Decizia juriului i-a contrariat şi
nemulţumit pe mulţi comentatori. Totuşi, acest road movie (sau
snow movie) norvegian, deşi în bună măsură tributar
siajului Jarmusch-Kaurismäki, este delectabil, graţie şi
umorului negru (pe fond alb), tinzînd către absurd, specific
multor cineaşti scandinavi, sau interpretării senzaţionale a lui
Anders Baasmo Christiansen, în rolul schiorului depresiv şi
ratat, plecat în căutarea fiului pierdut.
O decizie de-a dreptul bizară a
juriului a fost aceea de a premia întreaga distribuţie din
Fata în casă (Chile-Mexic) de Sebastián Silva; chiar mă
întreb cum îşi vor împărţi cei 10-15 actori mia
de euro cîştigată la Cluj... Filmul merită apreciat pentru
modul în care izbuteşte să se transforme pe parcurs, împreună
cu protagonista sa (extraordinara Catalina Saavedra este cea care ar
fi meritat cu adevărat premiul), dintr-un thriller menajer (mai bine
zis, cu menajere), într-o dramă a umanizării. Premiul de
regie i-a revenit lui Barmak Akram (cineast afgan şcolit în
Franţa), pentru Copilul din Kabul. Filmul reuşeşte să surprindă
pe peliculă, declişeizat etnografic-(neo)realist, spiritul
metropolei menţionate în titlu, punînd accentul pe
copiii abandonaţi de părinţi şi pe femeile obligate prin lege
să-şi acopere (şi) feţele în public. O regie foarte sigură
pentru un debutant, mai ales că majoritatea actorilor sînt
neprofesionişti. Cu mai multe asemenea filme, Barmak Akram şi-ar
putea vedea visul cu ochii: (re)naşterea cinematografiei afgane.
Spectatorii de la TIFF au premiat – din nou, previzibil – comedia
Machan de Uberto Pasoliani, cel dintîi film (co)produs de Sri
Lanka prezentat pînă acum la festivalul clujean. Meritele sale
sînt incontestabile: comicul de situaţie este încîntător
(cam de bas étage, dar fără vulgarităţi), formula e
brevetată (printre altele, Pasolini a produs The Full Monty), iar să
reuşeşti să schiţezi convingător portretele a peste 20 de
personaje nu e la îndemîna oricui.
Nedumeriri şi nemulţumiri
Singurul titlu pe care mi l-aş mai fi
dorit în palmares este nemţescul Toţi ceilalţi de Maren Ade.
De mult n-am mai văzut un film avînd în cea mai mare
parte doar două personaje (mai apare de cîteva ori şi un alt
cuplu, ca element de opoziţie) care să mă captiveze timp de două
ore. Relaţia analizată, cu un simţ al observaţiei aproape
antropologic, de către tînăra cineastă ne pune în faţa
ochilor multe dintre problemele cu care ne confruntăm cu toţii: ura
care se naşte din dragostea sufocantă, teama de a nu oferi mai mult
decît primeşti, vanitatea de a părăsi înainte de a fi
părăsit, groaza de a nu cădea în banalitate etc. În
plus, cei doi actori principali sînt excelent aleşi, iar ea
(Birgit Minichmayr, premiată la Berlinală) pîrjoleşte
ecranul. În rest, competiţia a mai inclus trei filme „de
festival“. Brazilianul Sărbătoarea fetiţei moarte de Matheus
Nachtergaele mi s-a părut un bun exemplu de „găunism magic“ (o
reţetă văduvită de substanţă), spaniolul Trezit din vis de
Freddy Mas Franqueza este o melodramă frumoasă şi sensibilă, dar
prea domoală şi neveridică (deşi povestea este autobiografică),
iar Eşti Marlon şi Brando de Huseyin Karabey (regizor kurd din
Turcia) este meritoriu pentru jocul său aflat la graniţa dintre
realitate şi ficţiune, însă lipsit de ritm.
Lungmetrajul care a triumfat în
cadrul secţiunii „Zilele filmului românesc“, Cealaltă
Irina, este primul lungmetraj al lui Andrei Gruzsinczki. Un film
onorabil din multe puncte de vedere (scenariul surprinzător semnat
de Ileana Muntean, Mircea Stăiculescu şi regizor, imaginea
veteranului Vivi Drăgan Vasile, jocul mai rezervat decît de
obicei al lui Andi Vasluianu etc.), dar cîteodată scăpat din
mînă (mai ales în cazul actorilor care apar în
roluri secundare). În condiţiile în care secţiunea
amintită includea şi debuturi clar superioare, precum Cea mai
fericită fată din lume de Radu Jude sau Pescuit sportiv de Adrian
Sitaru, decizia juriului nu poate să nu nedumerească.
O nedreptate, pentru aceeaşi secţiune,
este şi desemnarea lui Pentru el de Stanca Radu drept cel mai bun
scurtmetraj. Anul acesta, grupajul de filme scurte româneşti a
fost dezamăgitor: în afară de trei titluri notabile – Nunta
lui Oli de Tudor Jurgiu (care ar fi meritat premiul, fiind cel mai
subtil dintre toate), Renovare de Paul Negoescu şi Bric-Brac de
Gabriel Achim –, n-am avut parte decît de glumiţe în
imagini, mai mult sau mai puţin izbutite.
Rămînînd în spaţiul
filmului românesc, trebuie menţionat apelul implicit adresat
de Tudor Giurgiu, preşedintele festivalului şi prezentatorul galei
de închidere, ministrului Culturii şi forurilor abilitate, de
a reforma în sfîrşit Centrul Naţional al
Cinematografiei. E greu de crezut, dar, din decizia directorului
general Eugen Şerbănescu, această instituţie publică a interzis
tuturor angajaţilor să participe la cel mai important festival de
film din România. De asemenea, merită salutată campania
iniţiată de TIFF, „Salvaţi Cinema Republica“, menită a
determina autorităţile locale şi naţionale să investească în
renovarea şi modernizarea celui mai mare cinematograf de care
dispune festivalul, în acelaşi timp cea mai populară sală
independentă din afara Capitalei.
„La Cardinale“, Piersic şi Piţa
Celebra actriţă italiană (născută
în Tunis) Claudia Cardinale a fost cel mai important invitat
străin al ediţiei. Premiată pentru remarcabila sa carieră,
alături de actorii Mircea Albulescu şi Florin Piersic, precum şi
de regizorul Dan Piţa, ea a devenit fără voie partenera părintelui
„ciocoflenderilor“, într-un autentic număr de stand-up
comedy, care i-a făcut să rîdă cu lacrimi pe spectatorii
care umpleau sala Teatrului Naţional din Cluj. Deşi alte mari
vedete feminine, ceva mai înţepate, ar fi reacţionat dur la
umorul frizînd obscenitatea al seniorului Piersic, fosta muză
a unor cineaşti precum Visconti şi Fellini i-a făcut faţă cu
brio, ba chiar a declarat, la conferinţa de presă din dimineaţa
următoare, că s-a distrat de minune. În schimb, un moment
penibil a fost acel laudatio rostit de Dorel Vişan pentru regizorul
Dan Piţa. Printre altele, actorul a susţinut enormitatea că
regizorii – şi, în general, creatorii – realişti nu sînt
artişti autentici, precum maestrul „şaptezecist“. În ce
mă priveşte, continuu să merg pe mîna artei izvorîte
din viaţă a lui Puiu, nu a celei tot mai îndepărate de uman
a lui Piţa.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters