OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nathalie HEINICH
L’épreuve de la grandeur. Prix littéraires et reconnaissance
Éditions La Découverte, Paris, 1999, 300 p., f.p.


L’épreuve de la grandeur de Nathalie Heinich poarta un subtitlu care ii poate provoca un déjà-vu cititorului roman: Prix littéraires et reconnaissance. Formularea trimite imediat la volumul Ioanei Parvulescu, Prejudecati literare, aparut tot anul trecut, care cuprinde un capitol extrem de consistent despre premiile Uniunii Scriitorilor (acordate intre anii 1963-1985). O paralela intre cele doua carti se poate dovedi extrem de utila. Sociolog de formatie, Nathalie Heinich doreste sa surprinda, in discursul premiatilor, o serie de caracteristici ajutatoare in configurarea unei clase aparte. Insa investigatia sociologica este cu totul speciala in acest caz, din simplul motiv ca „subiectii“ sint vedete ale literaturii, deja transformati de forta de propulsare a premiului literar. Interviul cu o „vedeta“ este altceva decit interviul sociologic cu un anonim. Dimpotriva, Ioana Parvulescu investigheaza cartile insele, cele care au generat celebritatea sau, mai bine zis, cele care ar fi trebuit sa genereze celebritatea. Concluzia studiului Ioanei Parvulescu este urmatoarea: majoritatea premiatilor au stiut sa profite de un anumit context politic; textele au avut mult mai putina importanta decit intr-o evaluare normala, in conditii politice normale. In cazul autoarei franceze, textele nici nu intra in calcul: intereseaza doar biografia autorului si importanta premiului in destinul acestuia.

Cartea incepe incitant cu descrierea unui caz special: Jean Carrière, premiul „Goncourt“ pe 1972. Imediat dupa fericita zi, necazurile se succed cu repeziciune: ii mor rude apropiate, i se imbolnaveste sotia, el insusi cade intr–o grava depresie nervoasa. Si toate s-au intimplat, spune Carrière, din cauza blestematului de premiu. Un debut destul de straniu pentru o carte de sociologie – insa intentia este clara: atragerea cititorului. Ce urmeaza este mult mai putin „palpitant“, desi, daca privim cuprinsul, lucrurile ar fi trebuit sa stea altfel. Interviurile cu Claude Simon, Jean Rouaud, Michel Tournier s. a. sint destul de plictisitoare, tocmai pentru ca toti acesti monstri sacri sint obligati sa intre in tiparele unei investigatii. Complet opac este Claude Simon si nu e in nici un caz vina lui pentru ca raspunsul sau este scurt si simplu: „Je suis resté le même“. Tournier este ceva mai comunicativ, in cazul lui concluzia fiind ca premiul a insemnat pierderea prietenilor si cistigarea unor relatii. La fel de sincere sint si marturisirile lui Jean Rouaud. El realizeaza marea schimbare din viata sa in momentul in care o televiziune il invita sa participe la o emisiune care ii era dedicata (imediat dupa ce premiul fusese anuntat): „C’est-à-dire qu’avant je me disais, ça va rien me faire. Et là je me suis dit, putain ça va pas être facile quand même!…“

Mult mai interesante sint discutiile cu premiati mai putin celebri decit cei mentionati mai sus (simpla coincidenta?). Cel mai bun exemplu este Annie Ernaux (premiul „Renaudot“, 1984). Pentru aceasta autoare, premiul (mai putin important decit „Goncourt“) a insemnat sansa de a intra intr-o lume plina de celebritati. Interviul care ii incomoda pe cei mari ii convine de minune lui Annie Ernaux: o perspectiva aparte si o suita de mici povestioare absolut savuroase. Intilnirea cu Sollers merita amintita: „Le soir de Renaudot, dans ce fameux cocktail dont je vous parle, il y avait Philippe Sollers, que je ne connaissais pas, que j’avais juste entr’aperçu, et qui s’est précipité sur moi, et ostensiblement m’a embrassée dans le cou! Je ne pouvais pas me défendre, surtout que c’était par derrière! srirest… Voilà! Je crois que ça voulait tout dire, cette façon de manifester sa puissance…“ Plina de ironie si de subtilitate este si descrierea vestimentatiei scriitoarei Marguerite Yourcenar: „C’était la première fois que je la voyais, elle était conforme à sa légende, avec son écharpe blanche, et je me demandais s’il fallait vraiment avoir un uniforme quand on est quelqu’un de connu! Parce que Marguerite Duras aussi, à l’époque, – vous vous rappelez – elle avait toujours un sous-pull à col roulé s…t. Et aussi Beauvoir, avec son bandeau… Je me sentais vraiment incapable de faire des choses de cette nature-là!…“

In partea a doua a cartii, autoarea comenteaza rezultatele anchetei sale. Concluziile sint incitante. Premiul nu este atit de benefic pentru autor pe cit pare. Nathalie Heinich rezuma perfect acest inceput (reprezentat de premiul literar) al bataliei pentru canon, amintind distinctia dintre invidie si gelozie: cind vrei sa capeti ceva, putem vorbi despre invidie; cind vrei sa conservi ceva ce iti apartine, putem vorbi despre gelozie. Cam asa ar putea fi rezumate luptele care au loc in culisele fiecarui premiu. Forta principala declansata este intotdeauna invidia.
Sint discutate si meritele celor premiati. Dupa Nathalie Heinich, in cazul premiilor, „greseala“ alegerii unui autor sau altul este aproape logica. Scriitorii valorosi sint prin definitie putini (in timp si spatiu), in vreme ce premiile sint anuale si extrem de numeroase. Cit despre criteriile juriului, acestea vor fi intotdeauna obiectul celor mai aprige controverse. Autoarea ofera doua exemple de premii „Goncourt“ „ratate“: Jean-Louis Bory, premiat mult prea repede, pentru o opera aproape inexistenta, si Marguerite Duras, premiata prea tirziu, cind renumele sau depasea cu mult forta de propulsare a premiului (fie el si „Goncourt“).

Exista si efecte secundare ale premierii. De obicei, cartea care urmeaza celei premiate nu beneficiaza de o primire prea calduroasa. Chiar si cei care l-au sustinut pe autor in prima faza sint mai retinuti. Apoi, premiul poate distruge o cariera; un tinar scriitor poate fi coplesit de propria celebritate sau de valurile de „invidie“ – aproape un concept la Nathalie Heinich – pe care un astfel de eveniment le poate stirni. Concluzia este previzibila: „Voilà donc pourquoi, parmi toutes les consécrations susceptibles d’affirmer une réussite, le prix littéraire est une récompense foncièrement paradoxale, dont on bénéficie sans pouvoir véritablement en jouir, ou du moins en devant s’en démarquer pour éviter de s’en trouver disqualifié – exacerbant ainsi les tensions et les contradictions inhérentes aux écarts de grandeur“. Q.e.d.