OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nimrod, scriitor originar din Ciad, a primit vineri, 21 martie, la Palais de Béhague din Paris, Premiul International de literatura francofona „Benjamin Fondane“, acordat de Institutul Cultural Roman din Paris. Ceremonia s-a desfasurat sub patronajul ambasadorului Romaniei in Franta, Teodor Baconsky, si al directoarei ICR Paris, Magda Carneci. Premiul „Benjamin Fondane“ a fost creat in 2006 de ICR Paris, in colaborare cu Asociatia „Printemps des poètes“ si Societatea de studii „Benjamin Fondane“, si se acorda in fiecare an unui scriitor francofon a carui limba materna nu este franceza.

NIMROD (n. in 1959, in Ciad) este poet, romancier, eseist. Conduce, impreuna cu François Boddaert si Gaston-Paul Effa, revista Agotem, care apare cu sprijinul Editurii Obsidiane. Studii de filozofie; a fost profesor invitat la Universitatea din Michigan (Ann Arbor), in toamna anului 2006. Distins cu nenumarate premii, intre care Premiul „Louise Labé“ (1999), bursa „Thyde Monnier“ de la Société des Gens de Lettres (2001), Premiul „Édouard Glissant“ (2008).

Opere:
Pierre, poussière, poeme, Obsidiane, 1989;
Passage à l’infini, poeme, Obsidiane, 1999;
Les jambes d’Alice, roman, Actes Sud, 2001;
Tombeau de Léopold Sédar Senghor, eseu, Le temps qu’il fait, 2003;
En saison, urmat de Pierre, poussière, poeme, Obsidiane, 2004;
Le Départ, nuvele, Actes Sud, 2005;
Léopold Sédar Senghor, monografie, in colaborare cu Armand Guibert, Seghers,
colectia „Poètes d’aujourd’hui“, 2006.
Le bal des princes, roman, Actes Sud, 2008;
La nouvelle chose française, eseuri, Actes Sud, 2008;
Rosa Parks, roman, Actes Sud Junior, 2008.

Babel, Babilon
NIMROD

Refugiu in care trupurile isi cauta
pustiitorul. indeajuns de vast pentru a lasa loc cautarii zadarnice. indeajuns de marginit pentru ca
orice alergare sa fie zadarnica.
Samuel Beckett

Rostire-inainte
(apoetica)
Ce este de facut cu rezerva mea de 48 de ani? M-am agatat de viata pe masura putintelor mele, fiind tot timpul cuprins de rusine, caci resemnarea simulata ma facea, de fiecare data, sa revin catre revolta pe care o aminam mereu. Nu am avut norocul sa ma nasc mic-burghez, nu am cunoscut niciodata confortul, pentru a indrazni sa scot tipatul incremenirii, precum Césaire, care zdruncina temeliile lumii.

Literaturilor africane de miine nu le doresc decit un singur lucru: sa nu se nasca niciodata in Ciad... – ca si cind o asemenea initiativa ar depinde de vointa lor! Desigur, orice artist se vrea unic, copil singur la parinti intr-o confrerie de admiratori. Nu creezi niciodata nimic in afara unei familii ori a unui patrimoniu. Fericiti cei care s-au impartasit din ambele: niciodata nu ii va sugruma nostalgia.
Elita din care vin a fost decimata. Un dezastru intolerabil.
Strigatul nu-si are rostul decit atunci cind poate fi auzit; revolta nu-si are rostul decit pentru fructele tangibile. Iar amindoua nu-si au rostul decit pentru cineva care traieste intr-o tara puternica. Or, cum poti trai fara sprijinul unui Stat? Cum te poti lipsi de mindria de a face parte dintr-un corp? Cintecul meu se ridica din inima unei tari inexistente.

1

Spre capatul diminetii, mutra de politai, mutra dusmanoasa... Declar falimentul lumii, decretez potopul. ii urasc pe toti servilii sperantei care ma obliga sa pun stapinire pe destin. Eu nu sint grec, nici nu recit Oedip la Colonos. Sofocle nu mi-a fost dat odata cu laptele din biberon. De altfel, nici nu era vreun biberon, ci doar sinul mamei mele, sinul ei prelung spre virf, onctuos, imbietor. N-am cunoscut situatii iremediabile, nici verdicte sibiline. Singura fiinta care mi-a spus Nimrod era preotul luteran, iar el imi era tata. Cu un asemenea nume, esti nevoit sa cladesti turnuri. Chiar si cei ce le distrug nu schimba cu nimic principiul inaltarii lor. Am fost incredintat unei sorti fericite. De fapt, „incredintat“ nu este cuvintul potrivit.

2

Carari pentru totdeauna. Pamint pentru totdeauna. Nici drumuri, nici pamint, nici apa, nici izvor, nici surse. Malurile fluviului isi revarsa farmecele. Aproape mistice. Salciile albastre nu indreapta cu nimic lucrurile. Doar furie si infrinare pentru cel care priveste cu ochii poetului. Fie ca salba diamantina a apelor sa nu te abata nicicum de la rostul tau. Nu stiu nimic despre destin, nesocotesc totul despre fericire, dar iubesc cintecul, legat cum sint de o datorie. Sub talpile mele desculte de copil zglobiu, nu trebuie sa caut sandalele lui Empedocle. Nu dau bir cu fugitii; de altfel, nu am de ce sa fug. Amaraciunea, prietena de nadejde, nu ma paraseste niciodata. Cerul imi este biserica; versul – bolta; albastrul orizont – strajer din cea mai inalta indiferenta. Apoi se iveste o corabie, stiinta neindoielnica a tangajului. Corabie vislind spre capatul diminetii.

3

Urasc grosolania, urasc dulcegaria. Visez sa purced, ratacitor, pe fluviul serii. Aer proaspat; copii cintind. impatimit dupa sinii fetelor ce se sting in vazduh. Asa am ajuns poet – prin mingiierea umedului cring al fetei ce-mi va fi fost promisa, logodnica deopotriva chipesa si hida. Frumoasa mea este frumoasa de iubire. Senghor in trecere, pe-acolo; sau poate sa fi fost Baudelaire? Dospea adinc in mine credinta ca vin din soare, cu un poem pe virful buzelor...

4

Babel are porti ridicate din ginduri de neant.
Lumina trece agale peste chingi.

Casa tatalui... Sa dam friu liber cuvintului, in ea,
pina la suferinta poemului. Nu mai mult, lasa....
Nu silui aceste limbi care nu au nimic de spus nici inimii,
nici mintii noastre. Lasa...

Moartea vine pe neasteptate; viermii poftesc
la putregaiul sacru, rezerva noastra de celuloza.

Ura de sine nu o vom fi primit spre-mpartasire.
Sacrul ne este un zeu salbatic.

5

Sint un taran fara tara. Paminturile mi-au fost furate.
Mi-a fost furat pamintul.

Adaposturile noastre au piei de elefanti:
strapunse adinc de soapte.
Ma inclin cu smerenie. imi stiu norocul,
stiu si pragul, arbiter elegantiarum.

Mi-e ciuda pe cel ce duce in spate povara finului,
el, care impaiaza totul in speranta.
Nu indraznesc sa-l asemui celulozei, fireasca gratie a lumii.

Iarba inabusa obuzele, iarba si proiectilul ei de noroi.
Iarba a uitat mireasma infinitului, refugiul cel dintii.

Am inceput s-o slefuim, am slefuit cuvintul
intr-atit, incit vorbim, de la origini, limba altora.

imi stiu norocul, stiu si pragul, arbiter elegantiarum.

6

Undeva, departe, guitatul porcilor. Ca si ei,
nici noi nu dormim altundeva decit in asternut de paie.

Adulmecam tarimul. in trecere, strigind, cel care duce apa
va revarsa asupra noastra un binecuvintat potop.

Negustor de valuri, negustor de paie, emisar de infinit,
Toti – oameni ai poverii, toti – vrajitori ai placerii...

7

Pe portile Babelului mi-am inscris foamea. Poemul
este pruncul care doarme, harul crescut cu lapte.

Cetate in Babel, Babel in cetate. Aud cum imi suiera
gloantele deasupra capului.

Fulgerul nascoceste, oare, vreo rima care ar vrea sa-nvinga Frumusetea,
s-o-nduplece sa mai ramina? Dar unde? Pustiu peste pamint.

Cetate incredintata umbrelor, cetate in seama timpului,
cetate pentru ciini. Jalea imi bate in suflet.

Unde s-a dus limpedele soare al florilor, unde lumina cararilor?
Unde mi-am ingropat saracia?

8

Tata este numele fara miez, numele-pestera, cind cerul intra-n el,
pentru o vesnicie demodata. Mai putin
pentru copil,

copilul care ii raspunde si care imi raspunde pe timp de noapte.

Acum sint si mai putred, burlac inrait.
Trebuie sa fi fost tu insuti pentru a ramine orfan de orizont... ,
nimic mai mult. Nici mai putin.

Pentru ca minunea de a fi fost iubit, la rindu-ti, este si mai mare.
Am sadit copacul parintelui, parintele-copac in ramuri si in frunze,

precum tristetea de dupa ploaie, tristetea mereu frumoasa
va fi sorbit din luna asteptata a marilor calatorii.

9

Cind zorii dau sa plece, urcati pe picioroangele de bronz,
sculptorii palesc de ciuda: astfel de
picioroange
doar zeilor artisti le mai poti cere,
zeilor care marsaluiesc, iscoade ale orizontului.

Mindru sa ai un tata cu picioare cioplite-n vis.
Drumul isi tine respiratia. Ori se inabusa,
deodata... Lauda iti este pe masura virstei:
iubirea unor copii care se uita cum trec mai-marii lumii.

Tulburat... Tatal tau vorbeste, il mai auzi inca,
zvicnet lungind cuvintele care isi croiesc poteca,
din rasaritul unei marturii, spre rasaritul cuvintului
de onoare, mereu tinut, pe cind adormi in roua.

10

Cerul nicicind silit, file de absenta cu miile,
si feerii cu miile, fara ecou, nici rugaciune,

Ca umbra din pahar, ca slava,
duiosia uitata la tarm,

Ca setea (si cit ma raneste ea), sete care i se iarta
celui ce a uitat sa bea, celui ce nu mai stie sa se roage.

Cuvintele par sa ne urasca din strafundul pamintului intunecat,
din povirnisul vremelnic ori din fardul pleoapelor, dantelaria de rabdare.

Cerul silit, trecator si fosila, cerul silit
sa-nduplece misivele
in ale lor tisniri arteziene.

Cerul silit s-o-nduplece pe mama sa-si astepte batrinetea.
Cerul deasupra casei mamei mele.

(Daniel, tatal meu, de multa vreme exilat. Dintotdeauna.
Sufletul lui nu incapea intre patru pereti,
sufletul tatalui mereu ratacitor.)

11

Cerul deasupra casei materne. invat sa-mi iau ramas bun
de la ea, de la Sfinta Fata care imi conducea odinioara pasii
pe drumul scolii.

Doamne, pulberea am inapoiat-o pulberii. Nu de aur va fi fost
ea, nu de aur...

Acum inteleg mobilul fluturilor care imi umpleau
ochiul la atingerea neasteptatei infrigurari.

Cu fruntea libera, capul descoperit am mers
intotdeauna, caci ursitoarele mi-au uitat cununa.

Sterg plingerile toate cu pretul unor aprinse, ucigatoare cazne. Fara de rest,
precum cerul, iar splendoarea lui pasnica intr-un sfirsit,
strania consolare de a imbratisa nimicul.

Albastrul palid, asteptat mereu, al unei tesaturi de vanitati. Asa
se-nfatiseaza privilegiul virstei.
Iubirea mea el o sporeste cu un timp, in plus,
multpreaindelungat.

Caut binecuvintarea mamei, dar e prea cald pentru a sorbi
din taina vorbelor plutitoare.

Si stiu prea bine povara lacrimilor. O voi spune oricui vrea
sa intre pe tarimul poemului.

12

Taina mea este la fel de mare ca si cerul. Cum sa pui stapinire pe ea?
Cum s-o inchizi doar in placere, in marginita ratiune?

Zile de hibernare. Tatal meu repara mreaja cu ochiuri mari.
in aceasta seara, vom merge sa pescuim in fluviul singuratic.

Acolo, cerul atinge malul; eu imi tin respiratia. in vid
inscriu arcuirea lui feroce si seducatoare.

Oh, sa ma intorc, sa ma intorc in casa mamei mele! Sa ma intorc ca si cum
as stringe balsamul fericirii!

in clipa nemiscata ce rasfoieste silabele unui verset pagin,
o vorba abia spusa imi arata linistea
poemului.

Minune a revarsarii ei in mine, minune a cerului: unda
loveste piatra rece si rotunda.

Copilaria o inchid intre arhive. Nimic nu vom mai sti despre ea miine,
ori poate numai pe soptite,
versurile mele rasfirate intre genunchi indragostiti.

Casa a mamei mele, cer al sufletului meu. Arunca mreaja, tata, arunca-ti
mrejele in apa: pestii inoata impotriva curentului.


13

Cerul ma biciuie, cerul meu aprins. in el se-ascunde casa
mamei mele, dreapta ca lacrimile in asteptare, ca
insasi asteptarea prinsa in joc.

Un joc solemn, un joc funest. Ramin in el. Numai el rinduieste
instinctul meu de fuga.

Fuga zadarnica: timpul s-a micsorat in ea, spatiul este ingust.

Strig la cer, silabisirea dinlauntrul cerului, prelungire a sunetului asemeni
unei dorinte ce va fi fost indeplinita.

Iar mama, reintorcindu-se, din forfota multimii se intoarce
pentru ca eu s-o pot vedea, intr-un sfirsit.

Are darul de-a-si umple cu fericire cerul. in mine, copilul indragostit de
locul unde imi istorisesc nefericiri.

14

Cerul – pomada a chipurilor. Casa – mingiiere. infometata, o stea
musca din ea. Piatra cu piatra, apoi timpul,
spatiul, care ii redevin adapost.

Atunci se-aprinde steaua cautatorului, steaua pescarului. in coltul meu
de piroga nelinistea ma cuprinde. Nelinistea la gindul ca cineva
ma vede de acolo, de atit de sus. Ca sint o apa inchisa in zgomotul de cer.

Tatal meu viseaza, tine mreaja plutitoare.

in zare, orasul, gindurile depanate de-a lungul apei. Nu cautam altceva vreodata,
doar avintul desavirsit – desavirsitul
anotimp
al primejdiilor de copil.

15

iti vei iubi tatal: e Scriptura veacului trecut,
cuvintul demn de cel ce stie sa-si cinsteasca viii.

Implor Oracolul sa-mparta dreptatea ce-i va fi fost intotdeauna refuzata.
Tatal meu cel fara de noroc se legana pe ape; eu eram partea lui luminata,
eu, poetul ce va veni, eu, neinsemnatul lucru printre oameni vii.

Cred in cer si in freamatul cerului, cred in tatal meu. Caci poemul nu este cules
decit pe timp de roua, luna nu-si afla stralucirea decit printre naluci.

Iar tatal meu, limpedele meu tata imi spune: „Arunca-ti mrejele aici!“
Unda freamata, apa cauta in stele, iar tatal meu, ridicindu-si miinile,
inmulteste piinea.

Era fericirea veacului trecut.

NIMROD
L'homme debout
Un poet trebuie sa lase urme, nu dovezi,
se spune...

La Nimrod, totul capata un inteles mai adinc decit cel al simplei injoctiuni. Aflat el insusi pe urma (revendicata) a lui Senghor, caruia ii va scrie, in buna traditie franceza, un Tombeau, Nimrod reface, cu fiecare carte, un intreg dispozitiv de afinitati elective, constructii narative sau retorice, fantasme ori scandari. Proba exilului este una a singuratatii. Metafizica si poetica deopotriva.

Prietenului din lume, din aceeasi lume: si nu, si chétif ou dépourvu, même en rêve, même en larmes - un homme débout.

Referinta originalului francez:

NIMROD – Babel, Babylone
Primele texte („in proza“) ale acestei suite poetice au fost publicate in revista Confluences, nr. 1, 2006. Ansamblul, in revista Autre Sud. Cahiers trimestriels Poésie, littérature, théatre, martie 2008.

Prezentare, nota asupra autorului, selectie si traducere din limba franceza de Luiza PALANCIUC