OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Premiul Buker pentru literatura – ca si cel de Stat si alte citeva instituite in memoria (sau de catre) personalitati marcante in domeniul literar – este unul dintre cele mai importante distinctii din Rusia. Poate si gratie faptului ca se acorda anual pentru cel mai bun text in proza scris in limba rusa. Se decerneaza, de obicei, la sfirsit de an, dupa ce textele nominalizate trec prin sita deasa a unei selectii meticuloase, operate de un juriu cu competente mereu contestate de cite o grupare de critici literari.
Premiul Buker pentru cel mai bun text scris in limba rusa i-a revenit anul trecut prozatorului Mihail Siskin pentru romanul Cucerirea Ismailului. De ce a fost preferat Siskin celorlati sase nominalizati pe lista finala? Pentru „reflectarea plenara si reinnnoirea traditiei epice“, si-a argumentat presedintele juriului, poetul Oleg Ciuhontev, optiunea in favoarea acestui roman, in cadrul ceremoniei de decernare a premiului desfasurate cu mult fast in somptuosul „Grande Mariotte“ din Moscova. De fapt, premiul poarta doua nume: Buker-Smirnoff, cel de-al doilea fiind al celebrei firme-sponsor. Ceilalti candidati – ale caror lucrari au fost viu comentate in decursul citorva luni in presa de specialitate, dar si in paginile de cultura ale cotidianelor rusesti – sint Svetlana Senbrunn cu Trandafiri si crizanteme, Nikolai Kononov cu Funerariile greierasului, Aleksei Slapovski – Banii nu au miros, Marina Palei – Lunch si Valeri Zolotuha – Ultimul comunist.
Invingatorului i-a fost atribuita suma de 12.500 de dolari, ceilalti candidati primind cite un premiu de consolare in valoare de 1.000 de dolari.
Opiniile aparute in presa rusa cu privire la textele respective sint extrem de impartite. Un critic de la revista Ogoniok considera ca opulenta mesei oferite cu prilejul premierii contrasteaza socant cu calitatea textelor prezentate.
S-a vehiculat parerea ca prea multe sint persoanele care si-au facut din scris o meserie. S-a exprimat si regretul pentru faptul ca intreaga breasla scrie impardonabil de mult, fara nici un control ori vreo autocenzura.

In fine, o categorie de critici se intreaba din ce motiv cele mai multe texte nominalizate la Buker-Smirnoff te trimit cu gindul la imperfectiunea umana si la fisurile crescinde in lume.
Ceata, noroi, mizga, miros pestilential, voma, catele in calduri, abcese, wc-uri macabre, brute, curti pe cit de intunecoase, pe atit de primejdioase, alcoolici la diferite niveluri pe scara degradarii umane, femei ieftine, insipide, sifilis, deznadejde, bezna, tot mai multa bezna.
Cu cit scriitura abunda in elemente mai sordide, cu atit cresc sansele ei la vreun premiu. Textele aparute in ultimii ani pe piata literara rusa sint marcate de cele mai multe ori de cenusiu si derizoriu, sugerind confuzia vremii in care traim, incapabile insa de formularea unor probleme majore ale existentei, asemenea marii literaturi de odinioara. De aceea, multe din notele dure la adresa textelor premiate par justificate: etalarea infirmitatilor mai degraba indeparteaza trecatorii de cersetorul care-si cistiga existenta printr-un astfel de exhibitionism, preferindu-i un milog cu anatomia sanatoasa. Asa cum infirmitatea nu trezeste intotdeauna mila, etalarea unor aspecte degradante din viata curenta, indiferent de motivatie, contribuie arareori la ameliorarea naturii umane.

...Scurta e celebritatea. Mai ales daca cronicarii isi pierd curiozitatea fata de un anumit autor si trec brusc la altul, pentru a provoca un nou scandal literar, apt sa anime mediile scriitoricesti si sa tina in priza opinia publica, chiar si atunci cind opera e proasta, dar trebuie neaparat „vinduta“. Romanul lui Mihail Siskin s-a dovedit prea dificil si inclasificabil pentru a se preta la un scandal literar de duzina. Vadim Rudnev, care tine de mai mult timp rubrica literara a cotidianului rusesc Kommersant, l-a calificat drept „un talmes-balmes“ modernist, iar, de obicei, binevoitorul Slava Kuritin, critic celebru in lumea literara moscovita, a fost mai transant, afirmind ca este vorba de „o epopee absurda“. In timp ce Andrei Nemzer, critic ce se tine deoparte de numeroasele grupari si interese literare din capitala rusa, a observat delicat ca acestei lucrari „deznodamintul ii lipseste“. Dar cum breasla criticilor de la Moscova e mult mai mare decit personalitatile numite aici, nu lipsesc nici aprecieri favorabile romanului. Lev Pirogov de la Literaturnaia Gazeta marturiseste ca s-a caznit aproape zece zile pentru a o scoate la capat cu lectura acestui text, caruia i s-a livrat, pina la urma, in intregime. Cele 200 de pagini devin digerabile intr-adevar doar dupa un act de daruire plin de pasiune, spune el, conchizind in final ca gusturile cititorului rus au trecut in ultimii ani printr-o serie de metamorfoze cu efect degradant, incit si unui critic de specialitate ii vine greu sa distinga in maldarul de texte care dintre ele merita oboseala lecturii si care nu.
Mihail Siskin, absolvent al facultatii de limbi germano-romanice, a devenit celebru dupa publicarea romanului O noapte pentru fiecare, premiat cu „Globul“ in anul 1993 de revista Znamea care a publicat cartea si care a tiparit Cucerirea Ismailului (Znamea, nr. 10-12/1999).

Romanul incepe ex nihilo, adica din Haos, crearea lumii desfasurindu-se sub ochii cititorului. Se alcatuieste din bezna, cai intunecate, tristetea drumetului, trepidatia trenului, luminile difuze din statii necunoscute. Haosul primordial se incadreaza lent si prinde contur prin Logos, prin discursul narativ al personajelor a caror menire demiurgica se incheaga si devine descifrabil in cele din urma. Eroii cartii sint oameni simpli sau functionari ai justitiei cu nume amintind de mitologia slava: Perun, Veles, Svarog. Treptat, cuvintul isi intensifica intentionalitatea, cladind, caramida cu caramida, edificiul epic. Dar constructia este cumva bizara. Abia inceputa o linie tematica, ea interfereaza cu o alta sau trece rapid la alt subiect. Abia apuca cititorul sa se familiarizeze cu protagonistul primelor pagini, Aleksandr Vasilievici, pregatindu-se sa asculte povestea vietii si a experientei sale judecatoresti, ca personajul dispare brusc. Revine ulterior in atentie, in calitate de erou al unei istorii ciudate de amor, dupa care dispare iremediabil. Se naste impresia ca procesul de creare a lumii nu poate fi nicidecum finalizat, aflindu-se intr-o evolutie continua, intrerupindu-se la jumatate de cuvint sau de fraza. Frecvent, un subiect este inlocuit prin altul. Din interferenta liniilor tematice neduse pina la capat, abandonate la jumatate de drum, se incheaga structura romanului. Gasim aici procedura judiciara de pina la revolutia din 1917, cu atmosfera specifica (tipologia caracterelor, idiomul vremii), protocolul procesului si depozitiile martorilor din perioada stalinista, crimpeie din anii de represiune, toate impregnate cu reflectii pamfletar-publicistice ale vocii auctoriale din timpurile noastre, citate din carti de istorie rusa (cea mai savuroasa fiind istoria explorarii Siberiei de catre Ermak) si gindirea filozofica rusa. Idiomul prozei secolului trecut, arhaizat, imbinat cu limbajul contemporan, caruia nu-i sint straine nici argourile, este urmat imediat de glosa sobra si de numeroase citate.
„Este un roman despre istoria Rusiei in secolul XX“, afirma criticii, care considera de cuviinta sa treaca in revista cind si de cite ori a fost cucerit Ismailul de la turci de catre armata tarista.
„...Noaptea, strada, felinarul, farmacia, mitocania, betii in surdina si limbaj de birjar si un tinut unde viata e imposibila si se savirseste continuu Judecata.“
Cucerirea Ismailului, desi un roman ingenios elaborat, nu este lipsit si de unele erori.

Creatia lumii poarta in sine trasaturile „vremurilor din urma“, dar si pe cele ale prezentului. Despre titlul romanului discuta insusi autorul: „Titlul e pe deplin ironic si e in strinsa legatura cu textul. Este cumva sugerat si de numele aluziv al protagonistului (Aleksandr Vasilievici/Suvorov), si de numarul de circ cu sobolani, si de afirmatia tatalui din epilog: „Viata asta, Miska, trebuie cucerita cu perseverenta, ca o cetate“. Am cautat indelung un titlu pentru acest roman despre infruntarea si acceptarea vietii, care e la fel de insignifianta si pingarita ca orice act de curaj“. Iata un fragment ceva mai apropiat de zilele noastre: „Cind trenul se apropiase de Viatka, afara inca nu se risipise intunericul acelei dimineti de ianuarie. Stateam pe holul prelung al vagonului cu un prosop infasurat in jurul gitului, asteptindu-mi rindul pentru banala toaleta matinala. Incercai sa deslusesc in bezna de dupa geamurile in care se reflectau chipurile somnoroase ale calatorilor, care se clatinau in ritmul trenului, iar unii dintre ei se indreptau spre cabina insotitorului de vagon pentru a preda lenjeria s…t. Jos la WC se intindea o baltoaca si fusesem nevoit sa merg pe acolo cu multa grija, pe calciie, tinind virful ghetelor in sus. Teava de desertare era inghetata, iar la capatul tunelului ingust se intrevedeau traversele. Vagonul trepida atit de puternic, incit jetul de urina se imprastie stropind abundent in jur. Apa nu era, asa ca am descins pe peronul orasului Kirov fara sa ma fi spalat pe fata si pe dinti.

M-am improspatat cu o gura de aer rece. La gara ma astepta un instructor de comsomol de la Comitetul regional. s…t La cantina Comitetului am mincat cu linguri militare incovoiate, iar la WC lipsea hirtia igienica, nu-mi raminea decit sa folosesc foile de la blocnotesul cumparat in alt scop. s…t Izbe acoperite de zapada. Excremente de ciine la tot pasul, fum proptind cerul, atit de apropiat de pamint in aceasta zi de iarna... Serioja ma conduce spre izba lui pe o carare batatorita ce serpuieste ingust printre nameti si garduri naruite. Locuieste impreuna cu maica-sa, o femeie la fel de plapinda si neingrijita ca si fiul. Cind deschide gura, i se intrevad gaurile negre ale dintilor care ii lipsesc, ceea ce ii confera o expresie ciudata si neplacuta. Camera are tavanul scund si geamuri mici. Soba din colt raspindeste caldura, imprimind asezamintului un aspect rustic indefinit. Ne-am asezat la masa pe care a aparut de indata o tigaie cu cartofi si o sticla de vodca. Batrina a scos cu indeminare dopul si i-a umplut fiecaruia cite un pahar. Murmurind ceva nedeslusit, l-a baut pina la fund cu inghitituri mici, dar lacome. Serioja l-a dat pe-al sau imediat peste cap. La inceput am incercat sa ma eschivez, pretextind ca ma aflu in misiune de presa si ca as vrea mai intii sa notez cite ceva despre felul cum Serioja a salvat fetita aia nemtoaica de la inec, abandonind postul, cind isi facea serviciul in Germania, insa mama si fiul m-au privit in asemenea fel, incit am inteles inutilitatea oricarui refuz. Doar eram in vizita.

A urmat rindul cartofilor prajiti cu ceapa si slanina, pe care i-am infulecat cu linguri direct din tigaie. Batrina linge gitul sticlei golite inainte de a mai scoate inca una plina. Umple din nou paharele. Despre ceea ce a urmat imi aduc vag aminte. s…t Imi amintesc degetul negru si aspru al cuiva pe o fotografie ingalbenita de vreme si care imi spunea ca, in razboi, o schija i-a smuls bunicului un fragment de craniu la ceafa, dar fara sa-i afecteze creierul. Si el a trait multi ani cu acea pielita subtire cit cea a unui ou. O alta poza, arsa pe la colturi, infatiseaza o femeie in uniforma de gardian. Nici ea nu mai e in viata. Puscariasii au prins un moment prielnic si i-au infipt un cutit in coaste. Batrina, stergindu-si lacrimile cu coltul broboadei care ii acopera parul incaruntit, imi povesteste ca Serioja are un frate mai mare, aflat acum la puscarie, pentru ca la nunta s-a incoltit cu tata-su, cu care s-a batut pina cind l-a doborit cu un ciocan. Dupa aceea s-a dovedit ca femeia in virsta din fotografie, gardianul, e sora mamei lui Serioja si nu avea in poza decit 35 de ani. Mai tin minte ca am mers in vizita la unul dintre consatenii lui Serioja, unde am fost batut binevoitor pe umar si am ciocnit citeva pahare de vodca. Au urmat apoi alte vizite. Pretutindeni ni se aratau poze si peste tot cineva se nastea, suferea si era ucis. Inca o amintire care m-a zguduit in acea zi. Ajungind intr-un tirziu acasa, am gasit-o pe batrina trintita la podea, linga soba. Plingea fara incetare, iar suvoaiele de lacrimi ii lasau urme negre pe fata.
Eu: – Ce s-a intimplat?
Ea, fluturind din mina: – A, eu, asa, ca la betie!…
Dupa care a urmat prabusirea. Si apoi trezirea, a carei amintire si dupa atitia ani continua sa-mi dea fiori.
– Ia, fiule, de inchina un paharel!
Nu stiu cum am ajuns la cimitir. Bem la mormintul cuiva. Poate al tatalui lui Serioja. In departare se vede o biserica fara cupola. Serioja imi povesteste ca pe vremuri se dorea darimarea ei pina la temelie. A fost dinamitata de citeva ori. Peretii erau insa atit de trainici incit nu au putut fi nici macar zdruncinati, dar cupola a cazut. De atunci sta asa, fara cap. O biserica cheala. Am vrut sa merg intr-acolo, s-o vad pe dinauntru. Serioja insa m-a oprit, zicindu-mi:
– Nu poti intra acolo si nici mare lucru n-ai sa vezi, demult au transformat-o intr-o groapa de gunoi.“

Cucerirea Ismailului este considerat nu intimplator un roman despre Rusia secolului al XX-lea. In final, insa, istorismul gliseaza intr-o nota lirica, cu vadite accente autobiografice in epilog. Explicatia o da insusi autorul: „Daca un roman traditional are un inceput si un sfirsit cu o evolutie fireasca, de la nasterea eroului pina la moartea lui, de la perioada de onanism pina la casatorie, in sensul unei miscari ascendente, progresive, Ismailul are un vector indreptat inspre interior. Este un roman total si despre toate. Despre bucuria colectionarului de termometre vechi, care nu are indoieli asupra valorii ultimei sale achizitii, dar trebuie sa mai gaseasca un impatimit de asemenea obiecte, cu care sa imparta bucuria achizitiei. Aceasta bucurie m-a ghidat in scrierea romanului. Un text despre infruntarea vietii. Colectiile adunate pe parcursul vietii si bucuria nasterii copiilor nu te pot salva de batrinete, dar iti produc o nemarginita satisfactie in urma trecerii tale pe pamint“.

Supralicitarea citatelor, referintele transparente, deosebirile de stil de la o pagina la alta, interferentele spatio-temporale, evident, ingreuneaza lectura, dar si fac din acest roman unul deosebit. Dupa cum marturisea insusi autorul, intr-un interviu despre abracadabrantul sau text, stilul este principalul personaj al romanului. Ai impresia ca pina cind personajul, care strabate simultan citeva „spatii-timp“ va ajunge in actiunea propriu-zisa, e doar un pas. Dar care trebuie facut. O simpla operatie matematica: din inmultirea cuvintelor-timp cu cuvintele-spatiu rezulta Stilul. Unitatea universala a genului epic e personajul. In Cucerirea Ismailului, personajul e stilul. Nu comsomolistul anilor ’30 se preface in imparateasa Ecaterina a II-a, ci literele rusesti ii sechestreaza pe cei doi in aceasta limba, ca intr-o colivie, impunindu-le sa descurce itele nu de ei incilcite. Discordantele stilistice au rol de liant in constructia epica, interferentelor dintre ele revenindu-le rolul de obicei atribuit conflictului dintre bine si rau, dintre vointa personajului si caracterul implacabil al destinului, dintre pumnisorul uman si calaretul de arama. Cuvintele insele devin eroi si fiecare dintre acestia isi apara propria imagine despre lume, idiomul specific, propriul stil. Ne aflam in fata unui conflict deschis nu intre fraze, ci intre diferite viziuni asupra lumii, justificind mecanismul de care se prind nu liniile tematice, ci acelea stilistice (Plevako, patimirile Maicii Domnului, lectia despre elocinta ruseasca, mandatul de arestare, cuplete populare, Cantemir, legendele despre Rusia etc.). Scoaterea unui singur element din constructia epica ar duce la prabusirea intregului edificiu. Fara latina slizeaza echilibrul cartii, iar textul ar esua. Romanul pledeaza in ultima instanta pentru armonia universala, aratind ca ea este posibila, in pofida complexitatii si diversitatii lumii. Sau... a lumilor.