OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Premiul pentru Poezie Europeană al Oraşului Münster (Preis der Stadt Münster für Europäische Poesie) a fost decernat scriitorului român Caius Dobrescu şi traducătorului său în limba germană, Gerhardt Csejka, pentru volumul Ode an die freie Unternehmung/Odă liberei întreprinderi, care cuprinde 35 de poezii. Juriul a considerat că autorul Caius Dobrescu este unul dintre „cei mai originali şi mai îndrăzneţi scriitori la nivel estetic şi intelectual din literatura română şi nu numai“.După premiul primit pentru excelenta traducere a primei părţi din Orbitorul lui Mircea Cărtărescu, Gerhardt Csejka îşi vede din nou recunoscute talentul şi munca de traducător. Caius Dobrescu este al treilea scriitor român care primeşte Premiul pentru Poezie Europeană al Oraşului Münster, după Gellu Naum, în 1999 (traducător – Oskar Pastior), şi Daniel Bănulescu în 2005 (traducător – Ernest Wichner). Publicăm în acest număr al revistei Laudatio rostit cu ocazia decernării premiului.

Ulf Stolterfoht este poet, născut în 1963 la Stuttgart, trăitor la Berlin, poet din categoria celor care folosesc materialul lingvistic într-un mod critic-reflexiv  (ceea ce a contat în apropierea sa faţă de Oskar Pastior). Unul dintre primele sale volume are titlul semnificativ: Fachsprachen I-IX (Limbaje de specialitate I-IX). Din 2001 încoace a fost distins cu numeroase premii literare, dintre care unele foarte prestigiose (în 2008 a luat Peter Huchel-Preis, după ce în 2007 primise bursa de un an la Roma – Villa Massimo). A tradus cu succes din poezia Gertrudei Stein.

Dragă Gerhardt Csejka, dragă Caius Dobrescu, stimate doamne, stimaţi domni,

„La origine, termenul «odă» desemna în greacă orice fel de poem cîntat, spre deosebire de logos. [...] Chiar Horaţiu, cel care a introdus în poezia romană cea mai importantă caracteristică formală a liricii eolice, metrul odei, şi cel care a devenit cel mai însemnat promotor al acesteia, îşi numea poeziile scrise în acest tipar strofic «carmina», ceea ce reprezintă tocmai traducerea cuvîntului grecesc «odă» în semnificaţia sa generală, de «cîntec».“

Probabil ştiţi demult toate aceste lucruri – totuşi, citez în continuare din Lexiconul formelor lirice al lui Otto Knörrich, o lucrare extraordinar de utilă:

„şÎn cazulţ strofelor de morfologie safică, alcaică şi asclepiadică, devenite faimoase mai cu seamă prin intermediul lui Horaţiu şi imitate cu predilecţie în literatura germană, e valabil ceea ce, de fapt, se referă la orice sistem metric: anume că este «doar o premisă» şi presupune de fiecare dată o reconfigurare liberă, cu o pregnanţă ritmică personalizată, iar nu umplerea unei matriţe.“

Putem spune asta în mod mult mai concis, anume prin intermediul lui Caius Dobrescu şi al lui Gerhardt Csejka:

Odă, aşadar, nu este aceea pe care-a scris-o Schiller,

ci-aceea pe care-ar fi scris-o Lichtenberg.

Excepţional – dar şi foarte complicat! Corespunde aşadar ceea ce Caius Dobrescu a scris, iar Gerhardt Csejka a tradus, cu ceea ce ar fi scris Lichtenberg? Nu ştiu ce ar fi scris Lichtenberg. În absenţa cunoştinţelor de limba română, nici măcar nu ştiu ce a scris Caius Dobrescu. Ştiu doar ce a tradus Gerhardt Csejka. Şi asta mă satisface întrutotul. Citez:

Adevăratele ode sînt fundamental tactile, se deplasează

doar prin pipăit, multă vreme oarbe

şi moi, complet vulnerabile.

Mai mult:

E născută pentru-a face

elogiul Incertitudinii, din ea însăşi. O casetă

perfectă, care nu se poate-nchide

perfect. Îndoiala ca o vibraţie, o muzică.

În plus, primind Premiul pentru Poezie Europeană, Caius Dobrescu şi Gerhardt Csejka sînt, după Gellu Naum/Oskar Pastior şi Daniel Bănulescu/Ernest Wichner, cea de-a treia pereche româno-germană căreia îi este conferită această recunoaştere, dintr-un palmares de nouă decernări: iată un record! Nu e o întîmplare, există motive pentru aceasta. În primul rînd, începînd cel tîrziu cu finele anilor ’70 şi începutul anilor ’80, lirica română trăieşte o perioadă de înflorire, neaşteptată, trainică, dar care, în al doilea rînd, pentru a ajunge la noi a găsit traducători, cei trei mai sus amintiţi şi încă mulţi alţii, neevocaţi aici, care, în al treilea rînd, au venit pe lume în România. Oskar Pastior la Sibiu/Hermannstadt, în Transilvania; Ernest Wichner în Zăbrani/Guttenbrunn, în Banat, localitate în care s-a născut, în 1945, şi Gerhardt Csejka. Csejka a studiat filologia la Timişoara, cu specializarea germană-română, a fost redactor al revistei literare de limbă germană Neue Literatur, cu sediul la Bucureşti şi, între 1971 şi 1975, membru al mişcării de opoziţie „Aktionsgruppe Banat“. În 1986, a venit în Berlinul de Vest, cu o bursă DAAD, iar din 1989 trăieşte la Frankfurt pe Main. Toate acestea sînt importante, dar cea mai mare importanţă o are faptul că în ultimii 35 de ani Gerhardt Csejka a tradus incredibil de mult.

Dacă nu mă înşel, există două reprezentări profund diferite, contradictorii, despre cum trebuie să arate o traducere reuşită. Pe de-o parte, imaginea tradiţională, clasică aproape, a unei traduceri, la care nu se (mai) observă că este vorba de o traducere (traducerea ca un al doilea original), iar pe de altă parte, cerinţa ca o traducere să facă măcar recognoscibilă, dacă nu să accentueze, stranietatea textului-sursă, a celeilalte limbi, a celeilalte lumi (în cazul în care separarea este posibilă şi dorită). La limită, o asemenea traducere echivalează cu o citare integrală a originalului: o posibilitate asupra căreia revine constant Peter Waterhouse, un alt deţinător al prezentului premiu. Această idee, a traducerii ca nontraducere, este cu atît mai fascinantă cu cît poemele şi-au părăsit deja în original limba maternă. Şi la Caius Dobrescu există poeme care doar cu greu pot fi definite ca „lingvistic-româneşti“ – totuşi, nu în volumul premiat.

Acum veţi auzi ce are de spus Caius Dobrescu (în tălmăcirea lui Ernest Wichner) în legătură cu acest subiect, în poezia sa, Fragmente despre traducere, şi anume, printre altele:

aproximări din aproximări

aproximări peste aproximări

aproximări în gol sau

aproximări care

creează golul, ceea ce nu e

în nici un caz un

lucru

inerent rău.

Aşadar, Caius Dobrescu, născut în 1966 în Braşov, a studiat filologie română şi engleză la Universitatea din Bucureşti. Astăzi, predă teoria literaturii şi literatură comparată la universităţile din Bucureşti şi Braşov. Caius Dobrescu a publicat un roman, mai multe volume de eseuri şi lirică şi este – citez din motivaţia juriului, cu care sînt complet de acord – „unul dintre autorii cei mai originali şi cei mai curajoşi pe plan estetic şi intelectual din literatura română tînără“ şi nu numai.

Garantul lui Caius Dobrescu în ceea ce priveşte socialul – iar acest fapt este deja o provocare – se numeşte Adam Smith (1723-1790), reprezentant al Iluminismului scoţian, întemeietor al economiei naţionale clasice şi prieten al lui David Hume. Caius Dobrescu face trimitere îndeosebi la una dintre cele două capodopere ale lui Smith, anume la An Inquiry Into the Nature and Causes of the Wealth of Nations (1776), mai cunoscută sub forma concisă de Avuţia naţiunilor. În acest studiu, Smith dezvoltă o teorie a „libertăţii naturale“, înţeleasă ca premisă pentru generarea, proliferarea şi – foarte important – justa distribuţie a prosperităţii sociale. Punctele de plecare sînt diviziunea muncii, care începea încet să se dezvolte în acea perioadă, şi, în relaţie cu aceasta, tranziţia de la schimbul în natură la comerţ – o evoluţie din care, conform lui Smith, reiese că dragostea faţă de semeni şi interesul personal devin de nediferenţiat: „Bucatele de pe masă nu sînt rodul bunăvoinţei măcelarului, berarului sau brutarului, ci al preocupării lor pentru propriul interes“.

Din aceasta rezultă, întru cîtva forţat – îl citez aici pe Josef Wieland – , că: „ ...prin denumirea de «Mînă Invizibilă» Adam Smith a vrut să facă vizibil un mecanism social inteligibil de reglementare, prin care, în opinia sa, se înfăţişa o proprietate a modernităţii burgheze în dezvoltare: funcţionalitatea proceselor de auto-organizare.“

În cazul lui Adam Smith şi, mai mult chiar, al lui Caius Dobrescu, ne regăsim nu doar într-un adevărat discurs economic, ci la intersecţia dintre teoria pieţei, epistemologie, etică, sociologie, cibernetică şi – o, da! – poetologie. Caius Dobrescu ne prezintă a sa „Mînă Invizibilă“, infinită, în forma unei epifanii profane – citez din a cincea odă, unul dintre cele mai frumoase texte din această carte:

Dar pentru el forma aceea

vizibilă doar noaptea, doar în întunericul

fără-nceput şi fără sfîrşit, nu era altceva

decît o mînă imensă.

O mînă, da, care s-a oprit şi s-a răsfirat deasupra lui.

O mînă care-a coborît apoi uşor,

comprimîndu-se, probabil, continuu, fiindcă altfel

nu se poate explica, doar era dincolo de imens, pînă cînd

a reuşit să-şi treacă, ultrarapid dar cu nespusă blîndeţe, toate degetele

prin părul lui.

O senzaţie pe care-avea s-o păstreze

neştearsă, toată viaţa, pe epiderma

calotei sale cerebrale, chiar dacă ascunsă

mai tîrziu, cu prudenţă, sub o perucă.

În cea de-a 27-a odă, Mîna Invizibilă îşi face din nou apariţia, doar că acum e ruptă, în mod ironic, şi se arată în curenţii de aer climatizat din sediile de firmă şi de bănci, care trec jucăuş prin părul poetului:

O mişcare tandră, care, iată, acum (...)

se-ntinde pe toată scoarţa mea cerebrală.

Pentru ca, puţin după aceea, să treacă prin următoarea metamorfoză:

Iar cînd am reuşit să mă apropii am văzut-o ca pe-o colonie de albine

de aur, susţinîndu-se în aer, una pe alta, numai prin

puterea zumzetului.

Sînt convins că în acel moment acolo se configurează albinele care împodobesc blazonul Barberini:

nişte nori imenşi de albine de aur, în lumina eternă a Soarelui

Căci, aşa cum „Mîna Invizibilă“ a înlocuit decizia divină, banul, banul de hîrtie, banul ca idee, a devenit promisiunea seculară a vindecării, după cum ne arată comerţul romano-florentin. Din nou, Caius Dobrescu:

Da, da. Ei creează spaţii/interstiţii

de libertate, între noi

şi dorinţele noastre. Ei ne

întrerup – aici şi acolo – cîte

puţin – ca şi cum

ne-ar lăsa fără aer. Dar de fapt

e ca atunci cînd un aer

curat şi intens te lasă puţin

fără aer.

În cele din urmă, aceasta înseamnă că liberalismul îmblînzit al lui Adam Smith şi conceptele radical individualiste, anarhice, precum, spre exemplu, cele exprimate de Max Stirner, pot fi armonizate. Aceasta este probabil cea mai mare calitate a odei lui Dobrescu: nu doar că întreţine această tensiune, ci o formulează şi înţelege să o facă productivă, în propoziţii care s-au îndepărtat aşa de tare de o angajare socială, de o utopie dezvoltată oricum în mod natural, încît tocmai în aceasta constă capacitatea lor socială efectivă. Citez integral Oda 26:

Dacă ei pot să

joace tenis cu

mingi de viermi, de ce

n-aş ieşi şi eu în

grădină într-o

pijama de trifoi?

Despre o astfel de carte vorbim, o minunată carte! Şi am mai putea să cităm şi să povestim încă multe despre ea: despre crocodili porcini, despre jeep-ul negru strălucitor cu crusta lui ca de ciocolată, despre patul nutritiv de Monştri, despre delfini sălbatici şi calamari lacomi. Ca să nu mai vorbim de Werner Sombart: „E Sombart! E sunetul lui! Prin aceste păduri se spune că hălăduieşte.“ Despre nervurile frunzelor, despre mitraliere cu apă, despre boabe de rouă şi ţesături de salivă; despre misticii învăluiţi în ceţuri (care-au văzut în ei înşişi Electricitatea), ş.a.m.d. – însă mai cu seamă despre modurile variate şi ingenioase prin care lucrurile se leagă unele de celelalte, astfel încît uimirea nu dispare nici după a n-a lectură. Iată despre ce fel de carte vorbim!

35 de ode, în 34 de pagini, într-o ediţie de 150 de exemplare; în ciuda acestui lucru sau poate tocmai de aceea, această carte subţire spune mai mult despre limitele şi posibilităţile liberei întreprinderi lirice decît cele mai multe... Doamne Dumnezeule! Dacă tot o zic, să o zic pe şleau, decît... tot ceea ce am citit în ultimii ani. Rezolvă problemele prin însăşi existenţa sa! Iată despre ce fel de carte vorbim!

Îl mai citez odată pe Oskar Pastior, în al său A trăi din scris?: „Mă gîndesc la literatura non-generată şi care, probabil, într-o măsură crescîndă, nici nu va fi generată“.

Eu mă gîndesc la literatura netradusă: la faptul că există în România sau altundeva în lume un Caius Dobrescu care NU l-a găsit pe Gerhardt Csejka al său. E un fapt pe cît de posibil, pe atît de apăsător.

Că totul s-a potrivit în cazul de faţă aşa cum s-a potrivit: pentru aceasta aş vrea să îmi exprim mulţumirile, şi mai cu seamă felicitările:

Vă felicit din inimă, Gerhardt Csejka!

Vă felicit din inimă, Caius Dobrescu!

Traducere din limba germană de Cristian CERCEL