OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In Romania exista un public potential pentru publicistica de cultura de cel putin citeva milioane de cititori, pe care micile si firavele publicatii locale, cu tirajele lor confidentiale, nu il satisfac decit in foarte mica masura. Din acest punct de vedere am putea spune ca revistele de cultura din Romania sint ca proverbialul Tantal: mor de foame, inconjurate de abundenta. Revista dupa revista, tirajele scad sub 1.000 de exemplare, in timp ce milioane de romani citesc si, probabil, discuta carti si idei „serioase“, de care aceste publicatii de cultura ar trebui de fapt sa se ocupe.
Dimensiunile reale ale publicului care ar dori si ar putea sa cumpere o revista culturala par a fi dincolo de granita de un milion.

Pentru a preciza contururile unui astfel de public am putea folosi mai multe criterii. Spre exemplu, conform calculelor statistice efectuate pe baza studiului IMAS din 2004, 2,7 milioane de romani adulti (16,6% din populatia adulta) urmaresc ultimele aparitii literare*. Dintre acestia, peste 700.000 sint intelectuali cu situatii materiale bune, clasificati conform tipologiei ESOMAR in categoriile sociale A si B.

Daca tinem cont de un alt criteriu, acela al capitalului de lectura acumulat reflectat in numarul de carti posedate, deducem, pe baza acelorasi calcule, ca exista un milion si jumatate de romani care au mai mult de 50 de carti in biblioteca si un statut social superior (insemnind studii superioare, functii de conducere si venituri pe masura). Pe de alta parte, aflam ca exista peste un milion de romani care citesc in mod regulat carti de literatura clasica, filozofie, istorie, arta etc. si care au un statut social inalt.
De ce mor, in acest context, revistele culturale? Motivul principal, desi nu singurul, dar acela asupra caruia ma pot exprima ca specialist in sociologia comunicarii, este lipsa unei minime intelegeri a dimensiunii si a naturii publicului. Majoritatea publicatiilor culturale nu au un public mai mare pentru ca… nu il au in vizor. Revistele de cultura traiesc in lumi de colaboratori si de cititori incredibil de mici. Acest fapt se datoreaza functiei sociale a publicatiilor culturale din Romania. Extinzind teoria grupurilor de prestigiu din cartea Boierii Mintii, cred ca publicatiile culturale sint o modalitate prin care aceste grupuri isi prezinta si reprezinta unele altora principiile, ideile si valorile.

Mai mult, revistele sint scrise si citite de partizanii grupului, fiind de cele mai multe ori destinate „consumului intern“. Presa culturala romaneasca este structurata pe tiparul revistelor intelectuale din secolul al XVIII-lea. Publicatiile de profil din Romania par niste colectii de opinii personale pe varii subiecte, un fel de Tranzactii sau Scrisori filozofice ale membrilor variatelor „societati“ intelectuale locale. Prin intermediul lor, oamenii de cultura isi impartasesc ideile, parerile si credintele unii altora, in interiorul granitelor grupului sau „ataca“ alte grupuri.
Revistele culturale nu au realizat ca publicul de cultura din secolul al XXI-lea, chiar si in elitista Romanie, este unul de masa, care trebuie abordat cu mijloace adecvate. Publicul trebuie satisfacut tinind cont de nevoile sale specifice. Prima, si cea mai importanta, este aceea de a alege din puzderia de carti, spectacole, filme, mode si idei cu care este bombardat. Misiunea unei reviste de cultura care se vrea difuzata la cei peste un milion de romani despre care vorbeam este aceea de a sintetiza, organiza si de a face interesanta informatia culturala.

Acest obiectiv este rareori atins de presa culturala existenta, deoarece articolele nu informeaza, ci comenteaza in mod filozofic sau se angajeaza in polemici obscure, de grup. Articolele par croite, in majoritate covirsitoare, pe acelasi calapod: voce auctoriala la persoana intii, inmuiata cu opinie si ornamentata cu referinte culturale. Rolul articolelor este de a incinta „litaniile si liturgiile“ socio-culturale ale unui grup sau ale altuia. Acest mod de a face jurnalism cultural este inrudit cu ceea ce numeam intr-un articol din Cultura „metoda lui diurnarius vates“, adica a jurnalistului oracular, inspirat. Acesta crede ca misiunea sa este de a recita cele doua-trei adevaruri ale unui grup sau ale altuia pentru a instaura sau restaura o ordine simbolica in lume. Ideea ca jurnalistul de cultura trebuie sa comunice informatie despre o realitate in schimbare, destinata consumului public si orientarii consumatorului, este doar in mod intermitent pusa in practica.
Lipsesc, in acelasi timp, din peisajul presei culturale genuri esentiale: reportajul pe problema (feature story), profilul biografic ne-apologetic al autorilor in viata, cronica de informare etc. Acestea ar putea implica in lectura oameni care vor sa afle mai multe despre autorii la moda (Coelho, Cartarescu etc.) si despre problemele pe care le dezbat cartile lor. Ele sint nu numai informative, dar imbina utilul cu placutul.

Reportajele si cronicile de informare transforma fiecare subiect intr-o poveste culturala invaluita in savoarea necesara transformarii ideilor grele in teme de discutie si meditatie de zi cu zi. Desigur, aceasta schimbare a genului de abordare cere coborirea de pe piedestalul „culturii“ in viltoarea pietei si a biograficului. Impune scrisul „la reteta“ si la comanda editorului, cu riscul ca acestuia sa nu ii placa ce ai scris. Necesita documentarea prin interviuri si sumarizarea inteligenta a informatiei in povesti captivante si conforme cu realitatea. Cere timp, investitii si imaginatie. Fara aceste inovatii, insa, presa culturala actuala va deveni din ce in ce mai nesemnificativa pentru publicul larg si din ce in ce mai dependenta de puterile politice sau economice ale grupurilor de prestigiu si ale statului. Drumul catre salvare trece prin schimbare, nu prin repetarea greselilor trecutului.


* Toate cifrele mentionate in acest articol sint calculate pe baza unui sondaj national IMAS, comandat de Institutul Cultural Roman, care a examinat comportamentele legate de cultura si literatura ale publicului romanesc. Rezultatele au fost publicate in revista Cultura in decembrie 2004.