1. Incipit
Întîmplarea face să fi participat, la mijlocul lui februarie, ca invitat special, la o foarte intersantă dezbatere pe tema „Libertatea media în România: soluţii comune la probleme comune“, care este parte a unui program iniţiat de organizaţia civică din Anglia European Alternatives (www.euroalter.com), referitor la libertatea media în întreaga Europă. Înaintea explorării spaţiului presei noastre, oganizaţia britanică a mai făcut acelaşi lucru în Italia, urmînd alte cîteva ţări, din Estul, dar şi din Vestul continentului. Tocmai a avut loc reuniunea de la Stara Zagora (Bulgaria), la mijlocul lui mai urmînd runda finală de la Bologna. În România, organizaţia beneficiază deja de o „antenă“ la Cluj, bine coordonată de dna Anca Magyar, alcătuită din jurnalişti, activişti civici, studenţi etc. O parte au însoţit restul echipei la Iaşi1. Tot întîmplarea face să-mi fi fost solicitat un text pentru volumul Mass-media şi democraţia în România postcomunistă, coordonat de simpaticii mei foşti studenţi, acum prieteni şi colaboratori, Daniel Şandru şi Sorin Bocancea. M-am gîndesc să profit de aceste două întîmplări ca să încerc să schiţez măcar coordonatele unei analize a evoluţiei presei postdecembriste, a relaţiilor acesteia cu destinul democraţiei de la noi. Nu este prima încercare personală de „analiză spectrală“ a presei băştinaşe, dar este abia cea de-a doua care depăşeşte dimensiunile şi ambiţiile unui articol de ziar2.
2. Istoria
Punctul meu de plecare – şi de vedere! – a fost mereu acela că este imposibil să faci o radiografie a stării de azi a presei noastre fără să apelezi la scurta, dar tumultuoasa ei istorie postdecembristă, în cuprinsul căreia ar putea fi distinse trei etape: cea „eroică“, cea „comercială“ şi cea a „tabloidizării-isterizării“. Prima a început în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 şi a durat pînă la puţină vreme după alegerile din 1996, care au marcat prima schimbare de putere în România. Nu trebuie să uităm că presa a fost, de fapt, prima instituţie românească eliberată din chingile dictaturii. Pe 22 decembrie, Scînteia, ziarul oficial central al PCR, îi condamna pe „fasciştii de la Timişoara“, pe 23 a apărut cu numele Scînteia poporului (nu mai era ziarul nimănui, pentru că PCR, cu cei 4,5 milioane de membri, dispăruse instantaneu, aşa că a devenit al poporului!) şi saluta Revoluţia, condamnîndu-l pe Ceauşescu. Iar de pe 24 decembrie, ziarul a adoptat numele Adevărul, din păcate nerespectat în primii ani, cît a fost sub conducerea lui Darie Novăceanu, şi a funcţionat ca un fel de „oficios“ al FSN. Între altele, a salutat năvălirea în Bucureşti a minerilor, în iunie 1990, mineri care devastau sediul României libere şi al altor publicaţii independente sau de opoziţie. Tot în noaptea de 22 spre 23 decembrie, toate cotidienele PCR de la nivel judeţean, ca şi celelalte periodice centrale treceau „de partea poporului“, unele schimbînd şi numele odată cu pielea!
În această perioadă, presa, în întregul ei, a fost liberă, neexistînd constrîngeri legale sau instituţionale, singurele sincope fiind „mărunţişuri“ provocate de tipografi care refuzau să tipărească anumite publicaţii, autori, texte – la Iaşi, a existat o grevă a presei cu un asemenea prilej, eu participînd la aceasta prin prima grevă a foamei declarată după 22 decembrie 1989. Tot la Iaşi, Opinia studenţească, transformată din lunar în (aproape!) cotidian, a avut cîteva ediţii, în ianuarie 1990, cu spaţii lăsate albe în locul textelor pe care tipografii n-au dorit să le culeagă. Un alt blocaj al presei s-a produs înaintea alegerilor din 1992 din pricina unei ciudate „crize a hîrtiei“, dar atunci a intervenit salvator George Soros, care a pus la dispoziţia presei din România un milion de dolari pentru cumpărarea de hîrtie din străinătate3. Am făcut parte din comisia care a repartizat hîrtia, condusă de Petre Mihai Băcanu, şi pot spune că aceasta a lucrat echitabil – au primit hîrtia necesară şi cotidienele libere, dar şi cele alocate puterii neocomuniste, cum încă era Adevărul, precum şi publicaţii din provincie, inclusiv unele culturale. Interesant este că, pentru această fază „eroică“, în cartea sa dedicată apariţiei presei libere (şi) în România, Peter Gross foloseşte formula „colosul cu picioare de lut“, care mie mi se pare foarte plastică, dar nu foarte exactă!4 A fost singura perioadă din istoria acestei prese în care au fost obţinute şi rezultate concrete, palpabile în ordinea pragmatică a lucrurilor. Întrebarea „Ce aţi făcut în ultimii cinci ani, domnule…?“, din România liberă, le provoca frisoane activiştilor de rang mai obscur ai PCR, reactivaţi de dl Iliescu şi de FSN, destule personaje controversate fiind nevoite să demisioneze ori au fost demise din noile posturi. În aceeaşi perioadă, presa, dincolo de patronatele diferite şi de interesele nu mereu congruente, reuşea să mai participe la campanii comune, fie împotriva intenţiilor puterii de a restrînge libertatea presei, fie împotriva vreunei situaţii anormale, fie contra unor personaje discutabile, însă promovate în anumite funcţii importante. Să ne gîndim că pînă şi generalul Chiţac, ministrul de Interne din timpul Mineriadei, a fost dat jos de răguşeala manifestanţilor, care au strigat „Joc Chiţac!“, cuplată cu efortul aproape unanim al presei.
Deci, în tot acest interval, presa din România a fost liberă, dar nu neapărat şi independentă! Cea mai mare parte a presei scrise s-a situat de partea opoziţiei politice, ceea ce mi se pare legitim pentru situaţia cîmpului politic de atunci. Rezultatele alegerilor din 20 mai 1990, din Duminica Orbului, au condus la o putere hipertrofiată şi la o opoziţie extrem de fragilă. Interesul intrinsec al presei fiind un cîmp politic echilibrat, în mod normal, cea mai mare parte a acesteia a glisat către sprijinirea opoziţiei. Pe de altă parte, puterea, nemulţumită doar cu monopolul pe care îl avea pe televiziunea şi radioul publice şi numai cu sprijinul Adevărului şi al majorităţii fostelor ziare de partid judeţene, a procedat la înfiinţarea unor ziare proprii, de genul Azi sau Dimineaţa, al căror militantism eclatant nu era depăşit decît de limbajul insalubru. Dar şi acesta avea să fie depăşit repede, prin apariţia României Mari, revista „Tribunului de la Butimanu“. Trebuie mereu reamintit că această publicaţie a apărut în urma memoriului trimis de Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor domnilor Iliescu şi Petre Roman, în care cereau sprijin pentu editarea unei publicaţii în care „vor face praf opoziţia”. Au primit acordul verbal al dlui Iliescu şi pe cel scris, laolaltă cu sprijinul financiar guvernamental, al dlui Petre Roman. Că, în scurtă vreme, publicaţia avea să-i transforme şi pe cei doi în ţinte, asta e un fel de ironie a istoriei. Revista avea să inaugureze şi o modă – apariţia unui partid politic dintr-o instituţie media. După cîţiva ani, şi Antena 1 avea să nască un partid, iar acum pare să fi rămas însărcinat OTV-ul.
Ieşirea din faza „eroică“ şi intrarea în cea „comercială“ s-a făcut în intervalul de dinainte şi de după alegerile din 1996, fiindcă nu a fost un fenomen brusc. Am salutat apariţia primei televiziuni independente, mă refer la Pro TV, pentru că experienţa SOTI a eşuat lamentabil, şi apoi a celorlalte televiziuni private, care au început să apară una după alta, urmînd trendul ceva mai devreme manifestat al exploziei posturilor de radio. Mi s-a părut interesantă dirijarea unei părţi din capitalul autohton şi intervenţia capitalului străin în acest gen de afaceri, fiind şi eu incapabil, ca şi alţi observatori, să întrezăresc toate consecinţele. În prima parte a intervalului, presa s-a mişcat destul de liber, pluralismul informaţiilor era asigurat, iar în 2000, pe fondul relansării economice provocate de Guvernul Isărescu, a început să dea chiar semne de oarece prosperitate. Dar, probabil, bani mai mulţi înseamnă şi dorinţa de şi mai mulţi bani! Guvernul Năstase, prin fondurile uriaşe puse la dispoziţia „imaginii“, mai ales prin ministerul dlui Mitrea, dar şi de multe firme private, a tăiat ceva din „avîntul“ presei spre adevăr. Cînd dai pagini întregi de publicitate pînă şi pentru strănuturile guvernanţilor, e greu să mai ai vreo pornire critică – şi asta se referă la majoritatea instituţiilor media. Chiar şi la cele cu capital străin. Atunci cînd redacţiile cotidienelor România liberă şi Evenimentul zilei au dorit să-şi păstreze independenţa editorială, au fost nevoite să-şi facă bagajele şi să plece in corpore. Cînd dl Viorel Cataramă, potenţial candidat independent la Primăria Bucureşti, s-a trezit cu pagini întregi „oferite“ de Ziua, în care erau reluate toate atacurile la adresa dumisale de la începuturi, a trebuit să plătească, iar în locul paginilor de injurii, au început să apară, în acelaşi ziar frumoase pagini publicitar-electorale! Ani de zile, în Adevărul, care devenise un ziar serios, apăreau pagini întregi despre – sau chiar scrise de – sinistrul rector al Universităţii „Spiru Haret“, uneori însoţite de semnul „P“, alteori nici măcar asta nu se întîmpla! Chiar şi după ce au ieşit la iveală neregulile foarte grave comise de respectiva instituţie „educativă“, publicitatea pe faţă sau „pe dos“ a continuat. Nici acum nu reuşesc să înţeleg care era rostul reclamelor publicate de CET Govora, care avea monopol pe activitatea sa în zonă, pe prima pagină a cotidianului Ziua, în afara cumpărării tăcerii. Dar, dacă ne gîndim la cît costa o asemenea reclamă, ne dăm seama că vorba strămoşească are adevărul său – da, „tăcerea e de aur“5!
Aceasta ar fi, deci, partea istorică. Despre ultima secvenţă a acesteia, iniţiată în intervalul 2004-2005, pe care o socotesc istorie strict contemporană, voi trata în următoarele episoade ale acestei poveşti, dedicate „situaţiei“ şi, eventual, „soluţiilor“6.
3. Situaţia
Epoca, în sens strict, a presei contemporane pare să se fi instalat în jurul anului 2004 şi este destul de limpede legată de schimbarea raporturilor de putere, fapt vizibil, în sondaje, chiar înaintea alegerilor din acel an, ba chiar pare legată şi de accesul în funcţia supremă în Stat a unui personaj pe cît de pitoresc, pe atît de controversat. În legătură cu aceste evenimente, s-au produs, pe de o parte, o polarizare politică, pe care nu o mai cunoscuserăm din primul lustru al anilor nouăzeci, pe de alta, o polarizare, cumva simetrică, a presei. Aproape nu mai găseşti ziar, televiziune, jurnalist care să nu încline, cît mai furibund posibil, înspre o tabără sau cealaltă. Deci, prima trăsătură a presei contemporane este această polarizare, însoţită de o la fel de intensă radicalizare. Sigur că trăsăturile actualului preşedinte – ambiţia de a fi „jucător“, uşurinţa cu care încalcă Constituţia, temperamentul tumultuos etc. – obligă cumva la asemenea poziţionări şi reacţii pasionale, dar cred că presa s-a lăsat uşor dusă de nas, manipulată. Emisiunile de ştiri s-au transformat în mici spectacole „pro“ sau „contra“, moderatorii par procurori pentru unii invitaţi şi avocaţi pentu ceilalţi, în funcţie de tabăra pentru care au optat. Editorialele de analiză se transformă tot mai mult în pamflete, adesea savuroase, dar care nu fac altceva decît să mărească isteria publică. Presa fuge aproape exclusiv după senzaţional, dacă nu îl găseşte, îl produce, iar apetitul după „informaţiile“ sosite „pe surse“, pentru stenograme şi imagini „scăpate“ de la organele de cercetare penală pare nesfîrşit. Mai grav este că jurnaliştii şi organismele media nu se întreabă aproape niciodată ce interes au „sursele“ să le furnizeze asemenea „informaţii“, în afara manipulării presei şi a intoxicării opiniei publice7. Să fie limpede – nu există informaţii „scăpate“, ele sînt mereu „eliberate“ intenţionat!
Prin urmare, la nivelul discursului jurnalistic sînt vizibile următoarele aspecte ce ţin de un fel de patologie a comunicării: tabloidizarea, telenovelizarea-manelizarea, isterizarea. Vreau să fiu bine înţeles – ştiu că primele tabloide româneşti au apărut încă din deceniul anterior, dar nu dominau piaţa cu atîta autoritate ca acum. Ba chiar aş putea spune că primul „tabloid“, Evenimentul Zilei, în era Cristoiu, a fost un pionier al domeniului. Deci, un pionier cu anumite timidităţi – de pildă, în foarte expusa acum zonă sexuală! –, care îl situează mai degrabă în familia presei bulevardiere interbelice de la noi, dar şi de aiurea. Ştiu, de asemenea, că există tabloide peste tot în lume, din Germania şi Anglia pînă în Polonia, dar acolo există o distincţie clară între presa tabloidă şi cea quality, marcată, adesea, pînă şi comercial – de pildă, în Suedia şi Polonia, presa quality se vinde la chioşcurile de ziare, iar cea tabloidă, la supermarketurile alimentare. Teancurile stau în apropierea caselor de marcat şi oamenii îşi pun în coşurile de cumpărături, lîngă brînză şi peşte, tabloidul preferat sau pe toate cele expuse! Nu despre asta este vorba, ci despre tabloidizarea cvasigenerală, despre diminuarea incredibilă a ponderii presei quality în favoarea celei tabloide. Iar fenomenul nu e limitat la presa on paper, ci la toate formele de suport pe care se poate ea manifesta – deci, de la ziarele propriu-zise la presa audio-video şi chiar la cea exclusiv on-line. Iar aş vrea să fiu înţeles, ştiu că fenomenul e prezent în întreaga lume, dar nicăieri – şi cunosc bine presa din cîteva ţări, că de undeva trebuie să mă informez şi eu! – nu am diagnosticat acest fenomen în curs de generalizare. Nu sînt nici pudibond – ştiu că nu toată lumea doreşte analize economice, culturale sau politice şi că pe foarte mulţi nu-i interesează adevărul ştirilor, ci spectacolul scos din ele. Nu mă deranjează, prin urmare, că există Ştirile de la ora 17 sau fata de la pagina 5, dar aş fi foarte bucuros dacă Ştirile de la ora 19 – sau de la ora 20, după caz! – n-ar fi exact la fel redactate precum ştirile de la ora 17! În sfîrşit, e cumva ciudat să afli că există televiziuni de ştiri în România, cînd ştirile sînt micile spectacole în care, mai ales, se urlă contra unora şi în favoarea altora, iar „dezbaterile“ par mai degrabă nişte meciuri de catch!
Cred că nu e cazul să insist foarte mult asupra telenovelizării/manelizării, că sînt fenomene nu doar vizibile cu ochiul liber, dar care pur şi simplu îţi sar în ochi. Toată zona de divertisment se desfăşoară sub acest semn, nu doar telenovelele sau concertele de manele propriu-zise. Singurul cîştig, oarecum şi economic, mi se pare acela că, în ultimii ani, am început să ne facem şi singuri telenovele, poate le mai şi exportăm, oricum nu mai trăim numai din „importuri“ din America cea foarte latină la suflet. Acest fenomen s-a substituit, în ultimul deceniu, celui foarte frecvent în anii ’90, pe care îl numeam într-un studiu de atunci efect anesteziant: abundenţa de emisiuni pastelate de la televiziunea publică – aceasta fiind şi singura! –, toate axate pe „la vie en rose“ sau, oricum, cu un final fericit, că era slujbă, naştere, botez sau nuntă, nu conta, moarte, mizerie şi şomaj să nu fie!8
Cît priveşte isterizarea, prezentă mai peste tot, de la ştirile urlate la emisiunile cu vipuri & „vipiţe“, a atins nişte cote de parcă am trăi într-o ţară supusă necontenit asediului. Şi, de fapt, aruncînd un ochi pe emisiunile realizate de Dan Negru, Capatos, stimata doamnă Tatu şi alţi Măruţă, înconjuraţi de la fel de istericele şi foarte decoltatele lor asistente, îţi dai seama că aşa e, trăieşti într-o ţară asediată, invadată de prost-gust. Văzînd asemenea „spectacole“, începe să ţi se facă cumva dor de cele realizate, pînă nu de mult, de Andreea Marin sau de Mihaela Rădulescu, emisiuni care, prin comparaţie, par acum nu doar decente, ci aproape nişte culmi ale bunului-simţ.
Dacă îi iei puţin la întrebări pe aceşti ipochimeni, îţi vor spune că „asta vrea publicul“. E un alibi jenant, penibil. Publicul vrea ceea ce îi dai, ceea ce eşti, de fapt, în stare să-i dai. Or, în opinia mea, atît sînt în stare să ofere producătorii şi realizatorii noştri – asta se vede şi în faptul că emisiunile cu formatele cumpărate după cele din străinătate ies infinit mai proaste aici decît în ţările lor de baştină!9 La începutul postrevoluţiei, circula o vorbă: avem mai multe ziare decît jurnalişti. Din păcate, acum e cu mult mai adevărată decît atunci!
4. Marile probleme
Dincolo de aspectele de mai sus, ce ţin de conţinutul şi de stilul presei noastre de azi, deci de calitatea ba execrabilă, ba la limită a acesteia, foarte rar şi aproape inexplicabil, chiar ridicată!, există cîteva mari probleme legate de finanţarea domeniului, de transparenţa acesteia, de concentrarea patronatului mass-media, cu un cuvînt drag iubitului nostru preşedinte, de mogulizare. Sigur că mogulizarea nu este un fenomen recent şi nici inventat de noi. Doar că, în ţările normale, aceste lucruri au fost reglate pe cale legislativă şi prin autoreglementare. Prin urmare, fenomenul n-a fost inventat de noi şi nici descoperit de dl preşedinte! Ba mai mult, domnia sa ne-a condus într-o fundătură, de vreme ce distinge între „moguli răi“, cei care îşi îndreaptă armele împotriva dumisale, şi „moguli buni“, care trag împotriva adversarilor săi. Doar că această distincţie are şi marele dezavantaj că operează cu o graniţă foarte fluctuantă – unii „moguli buni“, exemplul cel mai nou este Dan Diaconescu în direct, şi-au luat transferul în tabăra adversă. Există, deci, un singur fel de moguli, iar fenomenul mogulizării este unul periculos în măsura în care domeniul afacerii de presă, al celorlalte afaceri ale patronatului şi domeniului politic sînt atît de amestecate încît nu mai pot fi separate între ele. Presa devine un instrument de presiune asupra politicului – indiferent dacă patronatul e înregimentat politic sau nu –, pentru a obţine avantaje pentru întreaga plajă de afaceri. Singurul aspect pozitiv, în momentul de faţă, este acela că interesele mogulilor sînt încă suficient de diferite, uneori divergente, încît nu s-a făcut pasul către o „sindicalizare“ completă, menţinîndu-se astfel un pluralism, chiar dacă, la fel ca şi cel politic, cu destule sincope. Mi se pare evident că mogulizarea a cunoscut un proces de intensificare odată cu criza economică şi creşterea „foamei“ de bani. Trist este că, pe măsura reducerii resurselor financiare legale ale presei, odată cu dispariţia unor organisme de presă, cu reducerea efectivelor şi a veniturilor jurnaliştilor, zona de presiune asupra lor, din partea patronatelor, a ofertanţilor de publicitate etc., a crescut pînă la un nivel pe care nu l-a cunoscut pînă acum presa din ţară. Şi, astfel, o presă care a sprijinit efectiv procesul de democratizare, măcar pînă în preajma anilor 2000, care a ajuns la un anume nivel de profesionalizare şi obiectivitate pînă prin anul 2004, a devenit acum un fel de „ciuca bătăilor“, fiind acuzată, nu mereu şi nu în toate cazurile pe nedrept, că „s-a vîndut“, că este „părtinitoare“ într-o direcţie sau alta, că „manipulează“ – şi se lasă convenabil manipulată – „fără frontiere“.
5. Ce-i de făcut?
Întrebarea este: se mai poate elibera mass-media de această imagine hîdă care i se lipeşte tot mai energic pe chip? Greu de răspuns, dar, fără un set de măsuri minimale, care se referă la toţi cei implicaţi în proces, este greu de întrevăzut vreo ameliorare. Şi asta fără a mai menţiona că, fără relansare economică, e greu să ne imaginăm o relativă prosperitate onestă a presei şi o reabilitare a condiţiei sale materiale. În rest, cred că, la nivelul patronatului de presă, este absolut necesară transparentizarea bugetelor şi a surselor de finanţare – la cîtă publicitate legală se oferă acum în România, este limpede că presa noastră e hipertrofiată, deci se vehiculează şi o puzderie de bani negri10. Este, de asemenea, necesar ca patronatele şi liderii organismelor de presă să-şi declare conflictele de interese. Ar trebui adoptată şi o lege antitrust, pentru că, dacă nu e deja reală, e, în schimb, iminentă primejdia concentrării excesive a mediei româneşti. Cumva „la schimb“, Statul i-ar putea oferi presei o reducere a TVA-ului şi alte avantaje fiscale. Sînt ţări în care TVA-ul e zero pentru presă şi produse culturale. În Polonia, TVA-ul pentru presă este de numai 6%, iar pentru produse culturale de orice fel, 0% – chiar aşa scrie, nu scrie fără TVA!
Dacă oamenii din presă vor să-şi recîştige credibilitatea, trebuie să se autoreglementeze, începînd cu aderarea la un cod deontologic al profesiei. Dacă ar proceda astfel, ar putea obţine o protecţie sporită faţă de presiunile patronatelor, dar şi faţă de cele ale factorilor politici, care agită periodic biciul reglementării din exterior, fie că este vorba despre o lege a presei, fie despre mutarea ritmică a aşa-numitelor „delicte prin presă“ – calomnia, insulta etc. – din dreptul civil în cel penal şi invers! În unele ţări, autoreglementarea merge pînă la nivelul organismelor de presă, supuse certificării de către o instanţă independentă, însă unanim respectată11.
În sfîrşit, ar mai fi aspectele legate de educaţia publicului. În foarte multe ţări, una dintre „noile educaţii“, apărute în jurul anului 1980, educaţia pentru informare şi comunicare, a devenit disciplină obligatorie de învăţămînt. Poate la noi, la cîte probleme are învăţămîntul în general, e încă prematură o asemenea măsură. Dar măcar elemente referitoare la formarea spiritului critic şi evaluativ, la creşterea puterii de discriminare şi a celei de verificare, tot ar putea fi introduse în corpusul de discipline deja existent. Măcar pînă la nivelul de a aduce micul cetăţean educat în situaţia de a înţelege că telecomanda, mouse-ul şi mîna care dă banii pentru un ziar sînt în posesia sa, nu în a celui care „vinde“ produsul mediatic! În fond, dacă nu e deloc moral ca un jurnalist sau un mijloc de comunicare să încerce să te manipuleze, să-ţi orienteze interesat opiniile, opţiunile şi comportamentele, nu e nici o probă eclatantă de inteligenţă să stai cu mîinile încrucişate lăsînd să se petreacă asemenea fenomene fără să schiţezi nici un gest de respingere. Dacă înghiţim pe nemestecate tot ce ne „vinde“ presa, nu doar presa este vinovată!
6. Concluzii
Majoritatea concluziilor au fost formulate pe parcursul acestei succinte diagnoze a presei româneşti „eliberate“ de Revoluţia din Decembrie 1989. Totuşi, cred că mai pot fi formulate cîteva încheieri de ordin mai general. Ceea ce atrage în primul rînd atenţia este modul în care degradarea presei din ultimul deceniu a fost însoţită de degradarea similară a clasei noastre politice. N-aş putea stabili un raport de determinare între cele două, ci unul de coevoluţie. De altfel, tot în această perioadă, politcienii noştri s-au transformat într-un fel de vedete mediatice, care îşi petrec cea mai mare parte a timpului în studiourile de televiziune sau măcar în faţa camerelor de luat vederi, a microfoanelor şi a aparatelor de fotografiat, nu în birouri sau „pe teren“. Nu este nici aceasta vreo mare descoperire românească, urmăm şi în această privinţă „tendinţele mondiale“, doar că o facem original, adică româneşte, abuziv şi de o calitate mai mult decît îndoielnică. Mă şi întreb dacă mai are sens să mai facem alegeri „libere şi corecte“. La prezenţa mediatică exorbitantă a politicienilor noştri, am putea economisi importante sume de bani selectîndu-i pe baza cifrelor de rating şi lăsînd plata lor în seama mass-mediei, unde par să presteze majoritatea timpului „de lucru“, eliberînd altfel sume importante de la buget pentru cheltuielile cu adevărat importante. În al doilea rînd, această simbioză de joasă calitate dintre „politrucime“ şi „presărime“ a provocat o degradare fără precedent a vieţii publice din România, care a fost adusă la nişte standarde atît de joase, încît aceasta a devenit hîdă şi înspăimîntătoare. Argumentele au fost înlocuite cu insultele, logica a devenit o disciplină interjecţională, ceea ce în orice ţară civilizată se numeşte comunicare a ajuns un fel de vorbărie fără rost, fără utilitate, fără sens. Aş vrea să spun că mai jos de atît nu se poate, dar îmi este teamă să manifest un optimism atît de deşănţat. Din păcate, se poate, n-am ajuns încă atît de jos pe cît ne stă nouă în puteri!
––––––––––––––––––––––
1. Din partea European Alternatives, la Iaşi au fost prezenţi dnii Nicolo Milanese (Anglia) şi Alessandro Valera (Italia), ultimul fiind coordonatorul activităţilor de consultări, în privinţa presei, la nivel internaţional. Menţionez că analiza situaţiei presei europene este doar una dintre dimensiunile misiunii organizaţiei, ea fiind interesată de radiografierea „contraputerilor“ civice în general.
2. Cea dintîi încercare de amploare este studiul „Puterea politică şi «crimele televiziunii»“, în Press Monitor, Agenţia de Monitorizare a Presei, 2-3, 1995, pp. 9-13, în care analizam funcţionarea TVR în condiţiile monopolului pe care-l deţinea la începutul anilor ’90, punînd în lumină trei tehnici manipulative predilecte ale acesteia: dezinformarea propriu-zisă, manipularea discretă (uneori, subliminală) şi efectul anesteziant.
3. Nu a fost nici primul, nici ultimul sprijin pe care miliardarul filantrop american l-a acordat presei libere din România, aceasta a fost probabil una dintre preocupările cele mai susţinute ale Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, încă de la începuturile activităţilor sale în România. Există, probabil, zeci, poate chiar sute de publicaţii de tot felul – cotidiene naţionale şi locale, periodice de atitudine, reviste culturale etc. – care au beneficiat de înzestrarea cu tehnică informatică din partea Fundaţiei. De asemenea, aceasta a pus la dispoziţia ziariştilor şi a publicului primul manual pentru jurnaliştii din Europa de Est, mai întîi în ediţie engleză, apoi şi în româneşte – manual valabil şi acum! –, şi a acordat sute de burse de specializare în mari universităţi şi pe lîngă mari organisme mass-media occidentale.
4. Peter Gross, Colosul cu picioare de lut: aspecte ale presei româneşti post-comuniste, Polirom, Iaşi, 1999. De altfel, analiza autorului american este excepţională, Gross fiind unul dintre puţinii autori occidentali care s-au ocupat atent şi sistematic de evoluţia presei din această parte a lumii după căderea comunismului. Excepţională este şi analiza comparativă la care supune presa estică în Mass-media şi democraţia în ţările Europei de Est, Polirom, Iaşi, 2004. Din partea românească, aş semnala analiza dezamăgită a Alinei Mungiu-Pippidi din capitolul „Marea deziluzie. Relaţia dintre mass-media şi cultura politică“, din volumul său Politica după comunism. Structură, cultură şi psihologie politică, Humanitas, Bucureşti, 2002.
5. Piaţa legală a publicităţii a fost, în 2007, între 485 şi 520 de milioane de euro, din care circa jumătate a mers spre televiziuni, pentru a trece de 600 de milioane în 2008. E limpede că, în primii doi ani de criză, a scăzut semnificativ, fapt pus în lumină de dispariţia unor organisme de presă, de reducerea personalului, de fenomenul creşterii constante a numărului de filme, emisiuni etc. reluate. Nu cunosc însă nici o estimare a sumelor de pe „piaţa neagră“ a publicităţii. Vezi şi Televiziunea în Europa: Ediţia 2008. România, Open Society Institute, EU Montoring and Advocacy Program, Network Media Program, Budapesta, 2008, ediţie bilingvă – română şi engleză.
6. În ceea ce priveşte cazurile concrete de încălcare a libertăţii presei şi de hărţuire a jurnaliştilor, începînd cu anul 1999, beneficiem de Rapoartele FreeEx, anuale, elaborate de Agenţia de Monitorizare a Presei. Rapoartele pot fi descărcate la adresa http://www.activewatch.ro/stiri/ FreeEx/Rapoarte-anuale-FreeEx-79.html. Pentru perioada anterioară, nu avem la dispoziţie decît monitorizările sumare ale Departamentului de Stat al SUA din rapoartele anuale dedicate libertăţii presei în lume, din unele rapoarte ale UE şi unele luări de poziţie punctuale ale Helsinki Watch şi ale Agenţiei de Monitorizare a Presei.
7. Şi dacă nu ar exista deja o bogată literatură dedicată intoxicării, manipulării, dezinformării! Să spunem că volumul deja clasic al lui Eldon Taylor, Subliminal communication, Las Vegas, 1990, nu este tradus în româneşte, dar, de la Arta Războiului de Sun Tze la cărţile lui Valdimir Volkoff – Dezinformarea armă de război şi Tratat de dezinformare –, sînt zeci de cărţi traduse, ba chiar a început să se înfiripe şi o bibliografie românească – Doina Ruşti, Mesajul subliminal în comunicarea actuală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005.
8. Este vorba despre studiul citat în a doua notă.
9. Una dintre rarele încercări de anchetare a competenţei personalului din media, dar şi a celei a publicului, în Evaluarea nivelului de competenţă în mass-media, Active Watch, Agenţia de Monitorizare a Presei, IMAS, Bucureşti, iunie, 2008.
10. Potrivit Constituţiei României, „…legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării“. Constituţia României, Articolul 30, paragraf (5).
11. Un set foarte bun de mijloace de autoreglementare a fost elaborat de Convenţia Organizaţiilor Media (Codul Deontologic Unic, organizarea Grupului de Bune Practici Jurnalistice, Certificatul de Bune Practici Jurnalistice) încă din octombrie 2009. Din păcate, aceste mijloace nu au ajuns încă să fie folosite, parţial din pricina reticenţei patronatelor, în bună parte, însă, şi din pricina imobilităţii jurnaliştilor. Aş vrea să cred că aceasta nu este şi interesată!
Notă: Iniţial, acest text a fost prezentat ca o conferinţă susţinută în ciclul „Conferinţele Teatrului Naţional“, pe 17 aprilie 2011, în Sala Atelier a Naţionalului bucureştean. Mulţumesc dlui Ion Caramitru şi echipei domniei sale pentru excepţionala ambianţă asigurată evenimentului. Textul va apărea, cu un aparat critic mai bogat şi cu bibliografie, în volumul amintit la începutul textului de faţă.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters