OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

În acest moment, se rediscută (şi e foarte bine că se întîmplă acest lucru) despre independenţa presei şi imixtiunile în politica editorială. Pornind de la „stenogramele“ publicate luni, 18 octombrie, şi marţi, 19 octombrie, în care erau reproduse diverse discuţii dintre Sorin Ovidiu Vîntu şi angajaţi ai trustului de presă Realitatea-Academia Caţavencu, se concluzionează că Realitatea TV era controlată de Sorin Ovidiu Vîntu, care dicta sau influenţa brutal politica editorială. „Stenogramele“ relevă un fapt îngrijorător: funcţionarea acelui trust de presă avea un viciu fundamental: patronul era hotărît să-şi trateze angajaţii ca pe nişte unelte, în care aceştia răspund monosilabic cu un „Da“ sau un „Ok“.

Aceste exigenţe generale ale presei, trebuie să recunoaştem, nu se respectă întotdeauna, apar unele accente mai apăsate, vehemente, mai ales în articolele de opinie, cele care ar trebui să completeze informaţia, prin nuanţarea, evaluarea şi analiza unor evenimente. Dar şi acelor opinii trebuie să li se acorde prezumţia de bună-credinţă. Cînd în jurul tău se renunţă de la judecata critică, e nevoie, uneori, de reacţii polemice, de intervenţii tranşante, de o estimare în care să scrii cu subiect şi predicat, cu nume şi prenume. Grav ar fi ca unele programe de televiziune – în primul rînd, despre acestea există suspiciune – să fie urmarea unei „politici de forţă“ a patronatului. Din păcate, modul în care Sorin Ovidiu Vîntu discuta cu unii angajaţi ai postului, aflaţi în funcţii de decizie, scotea la iveală o încercare de a le subordona şi bloca activitatea jurnalistică. Aşa se pare că a încercat să procedeze şi pe tărîm politic, căutînd simpatia sau declanşînd atacuri nimicitoare împotriva unor lideri politici. Relaţia Băsescu-Vîntu este simptomatică pentru felul în care s-a modificat politica editorială a trustului Realitatea-Academia Caţavencu în ultimii şase ani. De ce trebuia ca Sorin Ovidiu Vîntu să aibă relaţii de amiciţie sau de duşmănie cu un om politic? De ce trebuie ca un om politic să-şi caute refugii în zone liniştite ale presei, unde nu e deranjat cu întrebări precise şi ferme? Presa trebuie să incomodeze, orice om politic este necesar să fie riguros chestionat cînd acordă un interviu, iar comportarea redactorului nu trebuie să ţină seamă de simpatiile sau antipatiile patronului, ci de interesul public, al informării.

 

Dincolo de absurdul situaţiei, cu un patron care cere supunere absolută, este de reflectat şi la modul în care jurnalişti din trustul Realitatea-Academia Caţavencu (şi gazetarii, în general) acceptă hachiţele şi directivele patronului. Unii s-au plecat, s-au dezis de meserie, alţii au rezistat. Cunosc ziarişti foarte buni care au lucrat sau lucrează în acel trust, am văzut emisiuni foarte bune, de multe ori, platforma on-line voxpublica are multe luări de poziţie echilibrate şi incitante, cred că şi la Academia Caţavencu există mulţi jurnalişti cu vocaţie (mi-a plăcut întotdeauna Eugen Istodor, iar de la paginile culturale îi citesc cu interes pe Cristian Teodorescu, pe Ştefan Agopian şi pe Florin Iaru).

Cred că trebuie reflectat la comportamentul jurnalistului, la modul în care vrea să-şi facă meseria, are dăruire, „arde“ pentru un subiect, e încăpăţînat şi ferm să rămînă el însuşi. Publicaţii sau posturi de radio şi de televiziune cu ziarişti oneşti, documentaţi şi curioşi, încurajaţi să-şi facă meseria de şefii lor direcţi, cred că sînt destule în România. Contează ca patronii să susţină constant independenţa editorială, iar ziariştii să nu se preteze la jocuri în care presa să funcţioneze ca element de şantaj.

 

Deocamdată, percepţia despre presă este mai viciată decît realitatea zilnică a acestei prese. Asta nu înseamnă că au dispărut ziariştii dăruiţi meseriei. Încheiem cu un exemplu: un ziarist profesionist şi integru este Adelin Petrişor, care a făcut presă în cele mai periculoase zone (îl felicit, din acest colţ de pagină, pentru recentul volum, Războaiele mele, în care a povestit nu doar despre conflictele la care a fost „reporter de război“, dar şi despre „războaiele“ purtate cu şefi şi patroni obtuzi, prea fidelizaţi compromisului).