OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Preşedintele României a emis un decret pentru organizarea unui referendum naţional în data de 22 noiembrie, data alegerilor pentru funcţia de preşedinte al României, prin care cheamă poporul român să-şi exprime voinţa cu privire „la următoarele probleme de interes naţional: 1. Trecerea la un Parlament unicameral şi 2. Reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane“. Convocarea poporului la referendum constituie exercitarea unui drept constituţional al preşedintelui şi, totodată, realizarea unei forme constituţionale de consultare a voinţei poporului în materia unor probleme de interes naţional. Din punct de vedere pur formal, totul pare constituţional, legal şi moral. Consultarea voinţei populare pare, nu-i aşa?, inatacabilă, o formă de realizare a democraţiei directe, ocolind democraţia reprezentativă, care, în opinia preşedintelui, ratează marile teme de interes public, precum aşa-zisa reformă a Statului român, pentru care Parlamentul nu pare să se mobilizeze exemplar, aşa cum ar cere-o teza şi exemplul prezidenţiale.

 

Astfel că preşedintele apelează la popor pentru a restabili adevărul şi echilibrul pe scena politică naţională. În faţa unui Parlament uzat de politicianism, ne spune preşedintele, trebuie să ne „întoarcem la popor“, pentru a restabili democraţia şi ierarhia voinţelor politice în Statul român. Preşedintele, se afirmă implicit şi explicit, nu se poate înşela asupra voinţei populare, pentru că este el însuşi expresia acestei voinţe populare, o voinţă pe care el o exprimă şi o slujeşte. Parlamentul, în această ecuaţie, este acela care a pierdut sensul adevărat şi viu al democraţiei, este acela care înşală poporul prin procedee oculte şi dilatorii care trebuie să asigure în continuare privilegiile unei tagme ce – se afirmă public – nu mai are simţul realităţii şi nici puterea şi legitimitatea de a reprezenta poporul în această materie specifică a „reformei statului“, pentru care, iată, singur preşedintele poate să afirme şi să răspîndească adevărul. Parlamentul este deci sclavul propriilor privilegii (indemnizaţii, sume forfetare, gratuităţi, abuzuri de putere, alianţe imorale etc.) şi nu mai poate judeca limpede, este nevoie de glasul poporului pentru a decide că situaţia nu mai poate continua, că o soluţie trebuie să fie aleasă, soluţia prezidenţială. Acestea sînt tezele prezidenţiale, public şi ferm expuse, apoi preluate de partidul său, PDL.

 

Atacul asupra Parlamentului este o temă a discursului populist, a propensiunii spre autoritarism, spre dizolvarea democraţiei reprezentative, calificată ca fiind viciată de partide şi de lideri fără nici o legitimitate, pentru a instaura figura liderului charismatic, care comunică direct cu poporul şi care, singur, poate duce o campanie, o luptă (ein Kampf) pentru popor, dar cu poporul, nu în numele poporului. Poporul este aici nu o abstracţie goală, ca în cazul delegitimării parlamentare, ci o entitate vie şi prezentă care, alături de preşedinte, realizează democraţia directă şi instaurează adevărul în societate. Preşedintele este deci cel chemat deocamdată să adune poporul în jurul marii teme politice, după aceea, după acest prim succes, rămîne de văzut ce sarcini s-ar mai putea găsi pentru această sfîntă alianţă dintre popor şi preşedinte. Poate chiar dizolvarea Parlamentului şi pedepsirea exemplară a vinovaţilor.

 

Temele referendumului, trebuie spus, ar putea fi considerate ca legitime, dacă ele ar fi fost teme abordate serios într-un parcurs responsabil şi substanţial care să dezbată cu temei structura constituţională a Statului român, dar, din păcate, este clar că ne aflăm numai în faţa unui exerciţiu de manipulare politică şi electorală. Miza este una singură: votul pentru preşedinţia României.

 

Decizia preşedintelui de a organiza un referendum în ziua alegerilor este, în primul rînd, o decizie viciată de argumente electorale, de voinţa de a folosi dreptul constituţional de a decide organizarea unui referendum pentru avantaje politice şi electorale care să ducă la o mai bună plasare a sa în cursa pentru un nou mandat prezidenţial. Este deci, în primul rînd, o fraudă morală, aşa cum s-a mai şi spus. Este şi un joc de putere cinic, o încercare, nu fără precedent (epoca Iliescu este plină de precedente ne- şi anticonstituţionale), de a impune voinţa unui singur actor politic asupra voinţei tuturor celorlalţi actori ai scenei politice şi constituţionale din România. Cinismul derivă din folosirea unei teme populare, nemulţumirea faţă de clasa politică, simbolizată tocmai de Parlament, pentru a atrage voturi într-o campanie în care mesajul electoral al preşedintelui este unul singur: „Votaţi-mă pe mine. Eu sînt acela“. Reforma statului este limitată la tema primitivă a găsirii inamicului public numărul unu în Parlament, fără a se spune nimic despre vasta reţea conspirativă a corupţiei generalizate şi a ineficienţei totale a unui stat care este format din armate active de funcţionari, poliţişti, procurori, directori, consilieri, miniştri etc., care creează zi de zi această realitate gri a sărăciei şi confuziei generalizate.

 

România nu suferă numai din cauza politicii sale interne, confuze, corupte şi ineficace în sensul realizării obiectivelor politicilor publice, ci şi, mai ales, din cauza unei educaţii corupte a fiecăruia dintre noi. A accepta abuzul, a accepta lipsa de norme, a accepta inegalitatea în faţa legii, a accepta incorectitudinea, a nu sancţiona deriva stupidităţii şi a necinstei, a accepta privilegiile, toate acestea ne fac vulnerabili în faţa turpitudinii cinismului, a tupeului infinit, a abuzului şi a injustiţiei.